Tabelul Definitii ale guvernantei corporative Guvernan
Yüklə 1,58 Mb.
|
Costuri de tranzactie manageriale Conditii de tranzactionare (Ex. asimetria informatiilor si aversiunea fata de Mecanisme de stimulare Agents Cei care administreaza resursele companiei: (managementul) Principals Cei care controleaza managementul (detinatorii de actiuni) Remuneratia managerilor
Având în vedere acestea, în legatura cu guvernanta corporativa se formuleaza ipoteza ca directorii vor uza de toate oportunitatile care li se ivesc pentru a se îmbogati în primul rând pe ei si doar în plan secundar vor tine cont de interesele proprietarilor. Din aceasta cauza apar conflicte pe mai multe planuri: Expunerea la risc este asimetrica: este mai mare pentru actionar, moderata pentru manager Obiectivul actionarilor de a avea profit, si implicit dividende mari, se opune obiectivului managerilor care doresc salarii ridicate si transforma o parte din profitul firmei în cheltuieli pentru beneficii proprii (masina scumpa, delegatii, avion etc); Hotarârile pe care actionarii le deleaga conducerii executive nu sunt întotdeauna respectate; Informatia este de asemenea asimetrica în avantajul managerilor care dispun de un surplus de informatii. Libertatea de actiune pe care managerul o detine efectiv poate avea efecte nefavorabile pentru proprietarii firmei, mergând pâna la reducerea semnificativa a averii acestora, actiuni de expropriere ce pot îmbraca diverse forme, de la “fuga cu banii” si pâna la forme mai elaborate, cum ar fi vinderea produselor catre o alta firma, al carui proprietar este chiar managerul acesteia, la preturi sub nivelul pietei. Prin urmare, relatia de agentie deriva din faptul ca în conditiile economiei moderne procesele de investire, finantare si gestiune a activitatii firmei sunt segmentate astfel încât apare necesara monitorizarea modului de utilizare a capitalului avansat de catre investitor (principal), de catre manager (agent). Acest proces îsi are propriile sale costuri care pot fi grupate în: a) costuri de supraveghere - determinate de cheltuielile efectuate de principal pentru a monitoriza calitatea deciziilor adoptate de manager din punct de vedere al respectarii intereselor actionarilor. (este binecunoscuta expresie a „morcovilor si bastoanelor” - engl. „carrots and sticks” prin care principalul încearca sa îl faca pe agent sa îi urmareasca interesele); b) costuri de obligatie, respectiv cheltuielile efectuate de agent pentru a inspira încredere si a demonstra buna credinta fata de principal; c) costuri de oportunitate, denumite uneori si pierdere reziduala, reprezentând pierderi de utilitate înregistrate de principal ca urmare a divergentei de interese dintre acesta si agent. Costurile de agentie apar în orice situatie care implica un efort de cooperare de catre doi sau mai multi indivizi chiar daca nu exista o perspectiva clara asupra identitatii partilor (cine este agent – cine este principal. Teoria agentului ilustreaza cadrul teoretic pentru analiza compatibilitatii stimularii printr-o recompensare a managerilor. Prin separarea proprietarului de manager se poate ivi un conflict de interese si între stakeholderii întreprinderii. Preferintele sau necesitatile diferite ale partilor, cooperarea ineficienta, comportamentul oportunist si schimbul ineficient de informatii pot lasa o marja suficient de mare de negociere pe care managerul sa nu o foloseasca întotdeauna în interesul proprietarului si a celorlati stakeholderi. Teoria recomanda adoptarea preventiva a unor sisteme de recompensare a managerilor care sa conduca la un comportament în favoarea proprietarului si a obiectivelor propuse. Sistemul de recompensare e compus atât din componente monetare, care pot fi fixe sau variabile (bonusuri, optiuni de actiuni), servicii suplimentare (asigurare de viata, pensie, împrumuturi) cât si nemonetare: recunoastere publica, pozitie sociala. În acelasi timp, în vederea consolidarii conducerii corporative, se propun adoptarea unor masuri stricte de supraveghere si sanctionare, de întarire a atributiilor de control ale consiliilor de administratie, instituirea unor reglementari care sa oblige managementul la raportari dese, semestriale sau chiar trimestriale.
Teoria costurilor de tranzactionare a fost dezvoltata mai întâi în economia organizatiilor de catre laureatul Nobel Ronald. H.Coase si mai apoi de catre O.E. Williamson. În celebrul articol “ The Nature of the Firm” (1937) Coase îsi pune întrebarea de ce coordonarea interna a firmei se face prin planificare si autoritate si nu, asemenea conducerii în afara firmelor unde miscarile preturilor directioneaza productia, care este coordonata printr-o serie de tranzactii de schimb pe piata69. Astfel, din perspectiva lui Coase, „semnul distinctiv al firmei este înlocuirea mecanismului preturilor (...) principala motivatie a stabilirii unei firme ar fi aceea a existentei unui cost al utilizarii mecanismului preturilor.” Economistul britanic operationalizeaza astfel conceptul de costuri de utilizare a mecanismului pietei, denumite ulterior de catre economistii care i-au continuat analiza drept „costuri de tranzactionare”,respectiv a ideii ca „operarea prin intermediul pietei costa ceva iar prin stabilirea unei autoritati (a unui întreprinzator) pentru a directiona resursele, se economisesc astfel de costuri”. Primul cost identificat de catre Coase este chiar cel al identificarii preturilor relevante de catre participantii pe piata. La acestea se adauga costurile de informare, cautare, negociere, asigurare si prognozare. Prin urmare, costurile de tranzactionare sunt cele care decid daca o activitate se executa în cadrul firmei sau se externalizeaza. Astfel, prin alocarea ierarhica a resurselor în cadrul firmei, întreprinzatorii reusesc economisirea unor costuri de tranzactionare existente datorita operarii respectivelor tranzactii prin intermediul pietei. Economisirea acestor costuri de tranzactionare reprezinta principal motivatie a extinderii limitelor organizatiilor „în dauna” trazactiilor de piata. Raspunzând la dilema: „daca prin internalizare, întreprinzatorii reusesc sa reduca costurile de operare ale unei tranzactii anterior operate prin intermediul pietei, de ce nu toate tranzactiile dintr-un sistem economic nu sunt internalizate în cadrul unei singure firme?”, economistul britanic considera ca acest proces este împiedicat de catre o suma de factori, dintre care cei mai importanti ar fi: în primul rând, faptul ca „cu cât o firma devine mai mare, cu atât exista un randament descrescând al functiei antreprenoriale astfel ca costurile organizarii unei tranzactii suplimentare în cadrul unei firme pot creste” si depasi costurile operarii ei prin intermediul pietei. În al doilea rând, Coase considera ca „cu cât tranzactiile internalizate cresc ca numar, cu atât întreprinzatorul poate esua în a aloca resursele catre cele mai profitabile utilizari”. Dilema unei firme relativ la prezenta ei pe piata devine, asa cum specifica si Coase, cea de tipul „produ tu însuti sau cumpara de la altii” (engl. „make it or buy it”). Limitele firmelor sunt date de masura în care acestea reusesc sa organizeze tranzactiile economice la niste costuri mai reduse decât cele ale operarii prin intermediul schimburilor de pe piata. Astfel, în viziunea sa, daca costurile organizarii tranzactiilor în cadrul firmei le depasesc pe cele ale derularii lor pe piata, tranzactia va fi externalizata. Ulterior lui Coase teoria s-a dezvoltat sistematic pe doua directii principale: directia de masurare (measurement branch) si evaluare a eficientei costurilor de tranzactionare si directia de guvernare (governance branch), Economistul american Oliver Williamson, decanul asa-numitei scoli a costurilor de tranzactionare, va fi cel care va defini în mod exact costurile de tranzactionare, comparându-le cu fortele de frecare care apar odata cu miscarea corpurilor în spatiu: costuri de tranzactionare ex ante: cele de identificare a preturilor relevante, de negociere a contractelor, de publicitate s.a.m.d.; costuri de tranzactionare ex post: cele de monitorizare a comportamentului partilor co-contractante, de recuperare a despagubirilor în cazul în care una dintre parti nu respecta obligatiile asumate, etc. Williamson va impune si numeroase diferentieri fata de perspectiva coasiana. Accentul analizei sale72 cade pe conceptele de „oportunism”, „numere mici”, rationalitate limitata, asimetrie informationala si incertitudine/ complexitate. În opinia sa, esecul pietei apare atunci când doua dintre aceste concepte intervin concomitent. Principiul rationalitatii limitate (engl. „bounded rationality”) a fost preluat de catre Williamson de la Herbert Simon, care îl definea astfel: „Capacitatea mintii umane de a formula si rezolva probleme complexe este foarte redusa în comparatie cu marimea
denumirea de hazard moral (engl. „moral hazard”) sau „hiden action” exista, dupa Williamson, atunci când „adevaratele circumstante care caracterizeaza o tranzactie sau
viziunea sa, face ca tranzactiile operate pe piata sa fie supuse hazardului, respectiv sa favorizeze aparitia comportamentului oportunist – vezi în continuare - din partea celor care au acces la aceste informatii. Conceptul de numere mici (engl. „small numbers”) caracterizeaza situatiile în care, pe o anumita piata, într-un anumit moment, exista un numar redus de operatori care tranzactioneaza pe piata (în caz extrem, avem de-a face cu monopolul si oligopolul). Teoria costurilor de tranzactionare considera ca o astfel de situatie favorizeaza aparitia unui comportament oportunist prin care anumiti actori economici, beneficiind de pozitia pe care o au pe piata, pot leza concurenta libera. Aceasta perspectiva porneste însa de asemenea de la ipoteza pietelor perfecte în care numarul mare de participanti de pe o piata asigura corectitudinea formarii pretului. Teoria administratorului (The Stewardship Theory) Teoria administratorului respinge ipotezele emise de sustinatorii teoriei agentului conform carora managerii au un comportomant egoist si oportunist, ca înteresele acestora difera frecvent de cele ale actionarilor si de aici necesitatea instituirii unui control suplimentar. Donaldson si Davis (1991) sugereaza o alternativa a tipului de manager. Conform acestui model managerii sunt buni administratori ai corporatiei si actioneaza “silitor” pentru obtinerea celor mai bune performante economice ale corporatiei. Acestia considera ca principala motivatie a managerilor o reprezinta o activitate antrenanta, responsabilitatea si autoritatea acordata, recunoasterea de care se bucura din partea colegilor si a sefilor. În situatiile în care managerii au activat un numar însemnat de ani într-o companie, acestia ajung sa se identifice cu aceasta. Tezele pe care le sustine stewardship theory sunt acelea ca managerii se identifica cu sarcinile pe care le au de rezolvat si înregistreaza succesul întreprinderii pe care o conduc drept recompensa proprie, ei sunt cu atât mai motivati si dornici de a-si arata priceperea cu cât au mai multa libertate de actiune. Implicatiile pe care aceasta teorie le are asupra dezvoltarii sistemului de guvernanta corporativa indica faptul ca masurile suplimentare de control sunt inutile, ba mai mult, sunt chiar antiproductive datorita efectelor demotivante pe care le produc, a costurilor ridicate pe care le implica, a îngradirii initiativei organizatorice ale managerilor. Organizatiile cu o conducere unica sunt mai bine servite decât cele ale caror comitet de directie este dominat de directori non-executivi, comitetul astfel compus fiind prin arhitectura sa un instrument de conducere si control ineficient. Din acest punct de vedere, atât teoria administratorului cât si teoria agentului se bazeaza pe doua concepte antagoniste: încredere si neîncredere. Ambele sunt fenomene sociale care implica în oricare caz o interactiune între minimum doi actori, fie ei persoane, grupe, organizatii. Increderea nu se justifica pe baza unui calcul rational ci, în principal, pe sentimente si credinta intuitiva. Motivatia indivizilor de a actiona ca buni administratori poate fi conditionata de contextul institutional. În acest caz, ambele teorii pot fi considerate valide, cum reiese din evidentele empirice. Stewardship theory, la fel ca agency theory, pot fi privite ca un subset al politicului ori altor modele mai vaste ale guvernarii corporative. Davis, Schoorman si Donaldson. (1997) considera ca relatia proprietar – manager depinde foarte mult de comportamentul pe care fiecare parte îl adopta. Managerii aleg comportamentul caracteristic agentului sau stewardului, ca o consecinta a caracteristicilorpersonale dar si datorita modului în care percep anumiti factori situationali particulari. În acelasi timp, mandantul (principal) alege sa creeze o relatie de un anumit tip tot în functie de perceptia pe care o are asupra acelorasi factori situationali sau de mecanismele psihologice ale managerilor. Analistii psihologi sustin ambele teorii. Waring, profesor de psihologie, declara ca: ”diferentele dintre indivizi sunt semnificative”; nevoia de bani si aprobare este “determinata si conditionata de necesitatea de mentinere a organismului în starea de echilibru dinamic”; oamenii interactioneaza “într-o relatie dinamica cu comunitatea si mediul în care se învârt, relatie ce se schimba ca rezultat al oricarei interferente”, si indivizii sunt uneori concurenti, alteori colaboratori: cel mai adesea amândoua. Motivatia indivizilor de a actiona altruist tine si de natura culturala. Salariatul din Japonia considera compania pentru care lucreaza mai presus de familie. Demisia voluntara a persoanelor din conducere este un lucru curent pentru o firma cazuta în dizgratie si înca sunt raportate cazuri de sinucidere. Din studiile realizate de Geert Hofstede prin intermediul angajatilor de la IBM s-au observat diferente în practici si în valori. Astfel, la nivel national, diferentele culturale constau mai mult în valori si mai putin în practici. Hofstede a gasit ca aceste diferente privind atât managerii cât si salariatii pot fi evidentiate cu ajutorul a patru dimensiuni80: a) individualism/colectivism; b) distanta fata de putere (intensitatea puterii); c) evitarea incertitudinii (gradul în care oamenii se simt amenintati în situatii noi);
d) masculinitate/feminitate. În societatile caracterizate prin individualism precum SUA, Australia sau Marea Britanie, oamenii se definesc ca indivizi, aici libertatea se împleteste cu dimensiunile mediului social- managementul este autocrat. Cele colectiviste precum Panama, Ecuador sau Guatemala reprezinta sisteme sociale fixe, rigide, în care oamenii apartin unor grupuri sau clanuri care le ofera grija si protectie, iar managementul este participativ. În tarile caracterizate prin distanta mare fata de putere (Filipine, Venezuela, India) ocolirea nivelurilor superioare reprezinta un act de insubordonare, seful este un autocrat, iar subordonatii asteapta ordine. În cealalta categorie, distanta mica fata de putere (Israel, Danemarca), subordonatii ocolesc seful pentru a-si putea îndeplini munca, seful este un democrat iar subordonatii asteapta sa fie consultati. Pentru oamenii din tarile cu un grad înalt de evitare a incertitudinii "ce este diferit este periculos", aici angajarea se face pe viata (Japonia, Portugalia, Grecia). Pentru ceilalti "ce este diferit este curios" iar mobilitatea locului de munca este foarte mare (Singapore, Danemarca, SUA). Natiunile de tip masculin precum Japonia sau Anglia pun accentul pe dobândirea banilor si bunurilor materiale, managerii iau decizii si sunt autoritari. Cele de tip feminine (Norvegia, Suedia) pun accentul pe relatiile dintre oameni, pe grija pentru acestia si pe calitatea vietii- managerii sunt intuitivi si cauta consensul.
Un alt subiect de dezbatere în literatura de specialitate are la baza disputa între perspectiva organizatiei orientata spre satisfacerea actionarilor versus organizatia cu orientare asupra satisfacerii nevoilor tuturor partilor implicate, a stakeholderilor. În timp ce teoreticienii teoriei agentiei vad firma în contextul în care managerul serveste interesele proprietarului, teoreticienii acestui curent sustin ca directorii firmelor au un numar mult mai mare de grupuri ale caror interese sunt nevoiti sa le serveasca. Succesul unei firme depinde nu doar de operatiunile economice ale ei, ci si de felul în care managerii stiu sa gestioneze conflictele etice si sa utilizeze în folosul companiei relatiile în care este implicata aceasta. Prin urmare, companiile trebuie sa tina seama nu doar deinteresele actionarilor ci si de interesele grupurilor care investesc altceva decât capital, de pilda: risc, fidelitate, relatii preferentiale. Unul dintre cei mai activi sustinatori ai teoriei partilor interesate, Edward Freeman, sugereaza o remodelare a perspectivei teoretice care trebuie sa extinda modelul clasic proprietar-manager-angajati si sa recunoasca pozitia celorlalte grupuri de stakeholderi. El defineste stakeholderii ca fiind „orice grup sau individ influentat de activitatea firmei sau care poate influenta la rându-i realizarea obiectivelor unei organizatii.” pentru Freeman, acesta este sensul larg al cuvântului. El se refera însa si la un sens restrâns al termenului, „orice grup identificabil sau persoana de care organizatia depinde pentru supravietuire.” Ulterior, definitia a fost extinsa pentru a include grupurile care au anumite interese legate de corporatie, indiferent de interesul acesteia fata de respectivele grupuri iar altii au limitat definitia la acele grupuri care contribuie la profiturile organizatiei85. Teoria partilor interesate ofera cadrul pentru determinarea masurilor pe care trebuie sa le ia o firma care este constienta de multitudinea constituentilor externi care urmaresc obiective diverse, nu rareori divergente86. Definitiile guvernantei corporative prezentate în capitolul introductiv au ca numitor comun faptul ca o companie nu e privita ca o entitate izolata de mediul înconjurator. Nu întâmplator acest concept a fost definit si studiat în tarile cu o piata financiara bine dezvoltata si ajunsa la maturitate. În conceptia umanismului economic, unii autori considera ca datoria fiduciara a managerilor fata de actionari nu poate prevala în fata datoriilor pe care conducerea le are fata de celelalte parti interesate. Freeman, argumenteaza prin faptul ca, în momentul în care o firma decide sa investeasca într-o anumita comunitate, sa încheie contracte cu partenerii de afaceri, sa angajeze salariati, ea face promisiuni în baza carora aceste parti interesate îsi modifica asteptarile si planurile de viata. În acest caz, conducerea firmei respective ar trebuie sa ia în calcul interesele acestora în acelasi fel în care ia în calcul interesele actionarilor. Din perspectiva eticii afacerilor, a stabili daca în cadrul organizatiei de afaceri trebuie sa primeze interesele unora sau ale altora ar constitui rezolvarea unei probleme, pe care Goodpaster o numeste paradoxul partilor interesate88. Hiroshi Ishida, Executive Director Caux Round Table - Japan, sublinia ca "firmele nu functioneaza în vid. Ele îsi desfasoara activitatile în mijlocul comunitatilor din care fac parte. Ca atare, companiile sunt direct interesate sa creeze comunitati apte sa progreseze, comunitati care, la rândul lor, vor oferi mediului de afaceri conditii în care sa se dezvolte" Jones si Wicks identifica doua abordari divergente alte teoriei partilor interesate. Unul dintre curente, cu o orientare normativ-etica, are ca tema centrala responsabilitatea morala pe care managementul unei organizatii o are fata de diversele grupuri de interes. Interesul fiecarui stakeholder are o valoare proprie iar datoria morala a managementului este sa manifeste acelasi interes pentru toate problemele. Conform acestei teze resursele limitate ale firmei ar face imposibila tratarea egala a unui numar foarte mare de posibili stakeholderi, care, în plus, pot avea interese divergente. Astfel, al doilea curent renunta la ideea tratarii în mod egal a tuturor partilor interesate considerând ca relatiile dintre diferitele grupuri de interes între ele dar si între stakeholderi si organizatie pot fi atât de cooperare si sprijin cât si conflictuale în functie de natura obiectivelor urmarite. Prin urmare, se impune restrângerea acestui spectru si concentrarea asupra celor relevanti, în centrul preocuparilor managementului trebuind sa stea rezolvarea acelor cerinte care asigura supravietuirea pe termen lung a organizatiei. De altfel, Stanford Research Institute defineste stakeholderii ca fiind acele grupuri fara al caror sprijin organizatia si-ar înceta existenta91. Principalele teze ale teoriei partilor interesate,sunt: Teza Autori Corporatia relationeaza cu diverse grupuri (stakeholderi) care afecteaza si sunt afectate de catre deciziile acesteia. Freeman (1984) Teoria se preocupa de relatiile care intervin între firma si stakeholderii ei atât din punctul de vedere al procesului în care acestea decurg cât si al rezultatelor pe care le genereraza. Evan si Freeman, (1988) Interesul fiecarui stakeholder are o valoare intrinseca dar se presupune ca niciun set de interese nu va prevala în detrimentul celorlalte Donaldson si Preston (1995) Teoria se concentreaza asupra adoptarii deciziilor manageriale care privesc bunastarea pe termen lung a firmei. Donaldson si Preston (1995) Aparuta initial ca o prelungire a studiului asupra relatiei management-actionari, ulterior guvernanta corporativa a luat în calcul toata gama relatiilor existente între diversele categorii de persoane juridice/fizice implicate direct sau indirect într-o firma. În contextul eticii afacerilor, conceptul de parte interesata poate fi extins la toti cei care sunt afectati, întrun fel sau altul, de activitatea unei firme. Din aceasta perspectiva, partile interesate în activitatea organizatiilor de afaceri nu sunt numai proprietarii, actionarii, ci si angajatii, partenerii comerciali, chiar membrii comunitatii în care firma îsi desfasoara activitatea. Astfel, proprietarii afacerii nu sunt altceva decât o sub-clasa a partilor interesate în firma respectiva. Din acest motiv, etica afacerilor nu poate considera ca interesele si drepturile lor sunt singurele care trebuie promovate prin conducerea afacerii. Se considera ca investitorii, angajatii, furnizorii, clientii si actionarii principali, în general, depun eforturi dar si beneficiaza împreuna de pe urma rezultatelor unei firme. În concluzie si celelalte parti ar trebui implicate în relatie: sindicate, asociatii comerciale, grupuri guvernamentale si chiar politice. În sistemele economice functionale, guvernanta corporativa prezinta interes prin prisma întaririi functiei de control în relatia actionar – administrator (agent), precum si în relatia administrator – creditor (investitor institutional, banca comerciala). În acord cu o multitudine de circumstante, ce pot fi situatii de fapt sau juridice, fiecare subiect al acestui raport poate avea interese specifice ori interese care converg catre acelasi scop, respectiv catre maximizarea profitului si realizarea functiei sociale (vânzarea produsului sau al serviciului la un pret cât mai scazut, protectia salariatilor etc.). De pilda, în cele mai multe cazuri, un fond mutual sau fond de pensii nu va avea acelasi interes cu un actionar majoritar (companie industriala, industrias, banca etc), pentru ca, în timp ce primii cauta marirea dividendelor, cel de-al doilea poate doreste sa majoreze fondul de investitii pentru a întari competitivitatea (investitii în R&D, tehnologii, formare profesionala etc). În prima situatie din exemplul dat, compania îsi planifica activitatea pe termen scurt, pe când în cel de al doilea caz, compania poate sa îsi stabileasca o planificare strategica având la baza obiective pe termen lung. Evident, în practica lucrurile nu pot fi judecate pornind de la generalizarea unui exemplu. Prin urmare, o alta cale de a defini guvernanta corporativa este luarea în considerare a influentei tot mai evidente pe care o au partile interesate sau constituentii externi. Numarul mare de stakeholderi identificati în figura 1.3 si prezentati în tabelul 1.5 sunt compatibili cu definitiile privind guvernarea corporativa propuse de un numar mare de autoritati în domeniu. Demb si Neubauer, definesc guvernanta corporativa ca pe un proces în care corporatiile se fac raspunzatoare fata de drepturile si dorintele stakeholderilor. In 1995, Monks si Minow95 au afirmat ca aceasta este o cooperare între diversi participanti în determinarea directiei si performantelor firmei în timp ce While Tricker afirma ca guvernarea corporativa se refera la sarcina comitetului director de a stabili o legatura cu actionarii cât si cu celelalte grupuri care ar putea fi interesate de afacerile firmei incluzând aici creditorii, debitorii, analistii, auditorii si institutiile de reglementare.
Actionari majoritari Actionari minoritari Angajati Creditori Comunitate Guvern
Furnizori Clienti
Sindicate Grupari politice Influente care pot afecta activitatile companiilor publice Influente din sectorul privat Legi si regulamente din sectorul public Clientii Practici comerciale Concurenta Legi antimonipol Actionarii Legi ale pietei de valori mobiliare Angajatii Legislatia muncii Sindicatele Curti de arbitraj, etc. Furnizorii Legislatie comerciala Banci & finante Legislatia bancara, faliment Auditori Legislatie specifica, regulamente Societati de investitii mobiliare Legislatie nationala, internationala Media Mediul înconjurator Asociatii profesionale Calitate Asociatii comerciale Constructii Directori si consilieri ComunitateSursa: Turnbull (1997)96 Avantajele care deriva din aplicarea stakeholder theory pentru urmatoarele categorii de parti interesate sunt prezentate ]n continuare Stat: Încasarea de taxe si impozite, avantaje pentru economia nationala. Publicul larg: Bunastarea, protejarea mediului, transparenta. Furnizorii de capital atras: Plata dobânzii, siguranta, comunicare. Clienti: Calitate si service, garantie si asigurarea cu piese de schimb, preturi echitabile. Furnizori: Solvabilitate, modalitati avantajoase de plata. Angajati: Siguranta locului de munca, salar. Exista si teoreticieni97 care au criticat teoria spunând ca aceasta nu lamureste identitatea partilor interesate. Ei sustin ca teoriile referitoare la stakeholderi se concentreaza puternic asupra importantei raspunsului la nevoile grupurilor, fara a spune cine reprezinta de fapt aceste grupuri si care sunt modalitatile de a le identifica. Datorita acestor neclaritati au aparut multe definitii asemanatoare cu privire la grupurile cointeresate. Managementul partilor interesate trebuie sa se orienteze catre o abordare de tip “nume si chipuri”, ce presupune identificarea clara a grupurilor si comunicarea cu acestea. Numai asa se pot evita dificultatile create de existenta unui numar infinit de grupuri care au interese fata de companie ori care sunt afectate de aceasta. Teoria dependentei de resurse În cercetarile lor, Pfeffer si Salanick sustin ca mediul extern „controleaza” existenta unei organizatii, aceasta fiind dependenta de resurse. La rândul lor, resursele sunt controlate de indivizi, organizatii sau grupuri de interese care alcatuiesc mediul social. Influenta mediului social asupra unei organizatii este facilitata de anumite conditii: importanta resurselor si nevoia stringenta de a le detine; incapacitatea obtinerii lor din alta parte; libertatea actorilor sociali în alocarea resurselor critice; lipsa controlului organizatiei asupra resurselor critice etc. Pfeffer si Salancik conceptualizeaza activismul organizatiilor prin legatura resursa – dependenta, prin gestiunea permanenta a activitatilor de control a incertitudinilor, prin strategii cuantificate cifric de control a aliantelor, dincolo de frontierele stricte ale entitatii, prin “modelarea stricta a mediului negociat”. Aceste teorii accentueaza deopotriva importanta mediului si a climatului organizational în dezvoltarea unei organizatii: mediul, în special cel social, poate constrânge si modifica comportamentul organizatiei, la fel cum supravietuirea acesteia poate depinde de capacitatea de a-si asigura resursa umana si de a crea un climat propice dezvoltarii acestei resurse. Daca teoriile prezentate anterior ofera o perspectiva la nivelul firmei, în contextual guvernantei corporative, teoria dependentei de resurse prezinta o fundamentare teoretica a rolului pe care îl au resursele directorilor în functionarea optima a firmei. Sustinatorii acestei teorii considera ca directorii externi, membri consiliului de administratie din afara firmei, ofera accesul la resursele necesare acesteia. În studiul privind relatia dintre evolutia corporatiei, strategiile si performantele trecute ale acesteia si compozitia consiliului de administratie (din perspectiva dimensiunii si al reprezentarii membrilor externi) Pearce si Zahra definesc contingenta strategica ca fiind “o variabila majora care joaca un rol determinant în eficacitatea întreprinderii sau supravietuirea acesteia”99. În opinia lor, confirmata de Daily s.a.100,compozitia bordului trebuie sa reflecte un schimb de resurse între firma si mediul extern, acest schimb fiind esential pentru supravietuirea organizatiei si pentru performante financiare eficace. Spre exemplu, membri ai consiliului de administratie care sunt parteneri în firme de avocatura, spre exemplu, ofera consultanta juridica în cadrul sedintelor de consiliu sau în discutii private cu membri executivului care pot fi mult mai utile decât daca ar fi obtinute prin metode traditionale. Conform opiniei formulate de Hillman s.a.101 în perspectiva dependentei de resurse, rolul directorilor este “de a conecta firma cu factorii externi care genereaza incertitudine si dependenta externa în scopul diminuarii acesteia(…)Suplimentar, directorii aduc resurse noi în firma cum ar fi: informatii, abilitati, acces la constituent externi importanti (ex. furnizori, cumparatori, grupuri de decizie politica, grupuri sociale etc) si legitimitate”. O clasificare a directorilor (în sensul de membru al consiliului de administratie) care reflecta rolul diferit al directorilor în contextul teoriei dependentei de resurse fata de rolul acestora în teoria agentiei este:.
Expertiza asupra firmei precum si strategia generala a acesteia Cunostinte specifice în domenii cum ar fi finante si legislatie Fosti sau actuali directori executive (manageri)
Expertiza în domeniul competitiei, luarea deciziei si solutionarea problemelor în firmele mari; Furnizarea de puncte de vedere alternative în probleme de natura interna sau externa; Canale de comunicatie între firme Legitimitate Fosti sau actuali top manageri ale altor corporatii Membri în cosiliile de administratie ale altor corporatii
Furnizarea de cunostinte specifice în domeniul juridic, bancar, asigurari, relatii cu publicul; Oferirea unor canale de comunicatie cu furnizoriputernici sau cu agentii guvernamentale Acces usor la resurse vitale Avocati Bancheri (din domeniul comercial sau de investitii) Reprezentanti ai companiilor de asigurare Experti în relatiile publice cum ar fi capitalul financiar sau asistenta juridica Legitimitate
Furnizarea unei perspective noi, din afara sferei afacerilor, asupra diverselor probleme si idei Influenta asupra unui grup puternic în comunitate Legitimitate Lideri politici Reprezentanti ai mediului universitar Membri ai clerului Lideri ai diverselor organizatii sociale Sustinatorii teoriei dependentei de resurse sugereaza ca performantele financiare ale firmei afecteaza structura consiliului de administratie, în sensul ca, atunci când o companie are rezultate slabe exista tendinta fie de a micsora numarul directorilor interni prin înlocuirea lor cu experti din surse externe103, fie de a mari dimensiunea consiliului de administratie, pastrând directorii interni dar învitând suplimentar directori externi care sa aduca o viziune proaspata si/sau sa asigure mediul financiar extern ca situatia se afla sub control. În 1998 Muth si Donaldson105 au trecut în revista diversele teorii referitoare la efectul pe care structura bordului îl are asupra performentelor companiei si au descoperit doua dimensiuni separate ale structurii consiliului de administratie: independenta si conexiunile în retea. Aceste dimensiuni, pe care autorii le-au prezentat sub forma unei matrici, ofera patru posibilitati distincte de analiza a efectului structurii bordului. Sansele cele mai mari pentru ca performantele firmei sa fie ridicate sunt date în situatia existentei unui consiliu de administratie cu un numar ridicat de membri independenti si cu cât mai multe conexiuni în retea. Analiza comparativa între teoria agentului si celelalte abordari Deoarece perspectiva teoretica dominanta în studiul guvernantei corporatice este reprezentata de teoria agentului, agency theory, analiza urmatoare va avea ca reper aceasta teorie, toate celelalte teorii prezentate fiind comparate în raport cu ea. Teoria agentului si teoria administratorului Sustinatorii teoriei administratorului pun problema viziunii singulare a investitorilor si a managerilor, postulând un model uman comportamental complex si contextual. În timp ce teoria agentiei sustine ca actiunile manageriale pornesc de la cele necesare pentru a maximiza averea actionarilor, teoria administratorului sustine ca managerii sunt motivati de dorinta de a obtine, de a câstiga satisfactie, de a-si îndeplini slujba cu succes si de a câstiga admiratia colegilor si a sefilor. Sundaramurthy si Lewis (2003) realizeaza o imagine generala utila asupra « paradoxului conducerii » si pun fata în fata abordarea agentiei si pe cea a administratorului cu conducerea corporativa. Ei îi descriu pe sustinatorii controlului (perspectiva agentiei) ca pe cei care “accentueaza provocarile individualismului si valoarea motivatiei extrinseci”. Riscul diferential dintre “agenti” si “principals” creeaza potentialul necesar pentru ca agentii sa se angajeze în comportamente oportuniste pe seama principalului. Contrar acesteia, “o abordare colaborativa … accentueaza tendintele managerilor de a fi orientate în mod colectiv si motivate intrinsec. Ca stewards, managerii se pot identifica cu firma si pot sa-si interiorizeze misiunea. Astfel, se poate considera ca “ei adopta un comportament concordant cu obiectivele organizationale.” Principalele diferente dintre teoria agentului si teoria administratorului Teoria Agentului Administratorului Managerii – priviti ca Agenti (contract de management) Administratori (conducatori) Modul de abordare al guvernarii Din perspectiva economica Din perspectiva socio-psihologica
Individualist Oportunist Egosit
Orientat spre colectiv Spirit de echipa Demn de încredere
Materialista, corespunzatoare niveluril inferioare ale piramidei lui Maslow, Propriile obiective Idealista, corespunzatoare niveluril superioare ale piramidei lui Masolw Obiectivele proprietarilor (principals)
Divergente Convergente Structuri care Monitorizeaza si controleaza Faciliteaza si autorizeaza Atitudinea proprietarilor Aversiunea fata de risc Înclinatie spre risc Relatia dintre proprietar si manager bazata peControl Încredere Davis, Schoorman si Donaldson, (1997) sustin ca alegerea uneia dintre cele doua perspective, cea a agentului sau a administratorului, e determinata în functie de riscul perceput de manager si de principal si totodata de gradul de încredere reciproca. Atitudinea comportamentala ale managerului si principalului si cultura corporativa vor influenta dinamica relatiilor. Situatia adecvata este realizata în momentul în care alegerile managerului si cele ale principalului sunt concordante, fie o relatie pur “stewardship”, fie una pur de agent. Implicatiile de oponenta apar odata cu “alegerea în functie de motive
vor încuraja comportamentele antiorganizationale. Stewards-ii care lucreaza controlati de principali si care au parte de neîncrederea acestora “pot trece printr-o scadere a stimei
specifica agentului vor avea un comportament oportunist daca principalul adopta o abordare de stewardship. Agentul va cauta sa-si satisfaca propriile obiective în detrimentul celor organizationale. În acest caz, principalul poate “creste controlul, poate
Schoorman si Donaldson, (1997) sustin ca maximizarea utilitatii e atinsa când managerii si principalul opteaza pentru o relatie steward – principal. Costurile de agentie sunt minimizate când ambele parti opteaza pentru relatia agent-principal. Prin urmare, daca ambele parti au un caracter individualist, relatia potrivita e cea agent – principal iar daca ambele parti sunt colectiviste, cea mai potrivita relatie este cea steward – principal. Teoria agentiei si teoria grupurilor interesate Teoria agentiei recunoaste relatia existenta doar între doua parti: agent si principal spre deosebire de teoria grupurilor interesate care extinde relatiile traditionale la un numar mult mai mare de stakeholderi. În virtutea primei teorii, managerul trebuie controlat sa-si alinieze interesele cu cele ale proprietarului în timp ce teoria grupurilor interesate introduce ideea ca firma are de satisfacut un numar mult mai mare de interese. Prin urmare, aceasta din urma se concentreaza mai degraba asupra scopului firmei si asupra felului în care managementul raspunde interesului general decât asupra monitorizarii si contolarii managerului daca se aliniaza sau nu la interesele doar uneia dintre parti. Mecanisme de guvernare propuse de teoria agentului si teoria administratorului Teoria agentului Teoria administratorului Consiliul de administratie Bord of directors Promovarea unei culturi puternic orientate spre angajament si implicare Stimulare prin recompense materiale Oportunitate de crestere, realizare, afiliere si autodepasire Teoria agentiei sustine ca delegarea si concentrarea mecanismului de control sa se faca în cadrul consiliului de administratie si recomanda recompensarea stimulativa a acestora. Consiliul de administratie monitorizeaza agentul prin comunicari si raportari, revizii si audit si implementarea de coduri si politici ale firmei, aceste masuri având rolul de a micsora riscul de expropriere de catre agent. În contrast cu aceasta, teoria administratorului sustine o structura care sa-l autorizeze pe administrator oferindu-I acestuia o autonomie maxima bazata pe încredere, fapt care ar duce si la scaderea costurilor de monitorizare si control. Teoreticienii acestui curent sustin ca autoritatea si puterea maxima de decizie este realizata în situatia în care functiile de director general (CEO - în spatiul american) si presedinte al consiliului de administratie (chairman) sunt detinute de aceasi persoana110, spre deosebire de sustinatorii agency theory care considera aceasta dualitate disfunctionala. Teoria agentului si teoria dependentei de resurse Consiliul de administratie al unei firme, în perspectiva teoriei agentului, este privit ca un mecanism de controlul al corporatiei si a facut obiectul a numeroase cerecetari. Spre deosebire de aceasta abordare, teoria dependentei de resurse se concentreaza asupra rolului pe care îl au directorii în furnizarea sau asigurarea resurselor esentiale organizatiei prin legaturile pe care acestea le au cu mediul extern. În ceea ce priveste structura bordului, daca acesta sa contina un numar mai mare de membri externi ambele teorii sunt de acord ca un numar ridicat de membrii din afara companiei sunt beneficii, chiar daca rolul lor este vazut usor diferit, spre deosebire de teoria administratorului care sustine un bord dominat de membrii din firma care faciliteaza autoritatea manageriala. O sinteza a implicatiilor pe care le presupun cele trei perspective teoretice aupra consililului de administratie a corporatilor a fost facuta de Muth si Donaldson si este:
Consiliile de administratie cu membri independenti ofera un mecanism de mentinere a drepturilor de control ale actionarilor Teoria administratorului Autoritate manageriala Consiliile de administratie controlate de catre echipa manageriala au o autoritate mai mare si administrarea bunurilor corporatiei se face cu responsabilitate sporita. Teoria dependentei de resurse Cooptare
Consiliile de administratie cu puternice conexiuni externe ofera corporatiei mecanismele de acces la importante resurse externe. Evolutii ale conceptului Locul guvernarii corporative în contextul general de guvernare .Conceptul de guvernare Daca secolul al XIX-lea s-a concentrat asupra antreprenoriatului, a mecanismelor de formare si dezvoltare a corporatiilor moderne, secolul al XX-lea asupra managementului si tehnicilor moderne de management, secolul al XXI-lea pare a fi secolul centrat pe guvernare în conditiile în care atentia tuturor este concentrata asupra problemelor ce implica legitimitatea, eficienta si exercitarea puterii corporatiilor pe plan mondial.112 Conceptul de guvernare nu este nou, el a aparut si a capatat valente noi odata cu dezvoltarea civilizatiei. El poate fi întâlnit la toate nivelurile politico-administrative (global, european, national, local) dar, mai nou, si în legatura cu activitatile întreprinderilor (guvernare corporativa). Daca examinam sensul cuvântului în limba latina, vom gasi ca el înseamna „navigare”, ceea ce poate fi explicat ca exprimarea metaforica a sensului pe care toti îl cunoastem astazi, si anume de conducere, îndrumare, gasirea celei mai bune cai de îndeplinire a obiectivelor. În greaca „guvernare” se traduce prin Kybernein - etimonul cuvântului cibernetica. În limba româna termenul de guvernare este preluat din francezul
un popor”. Deci, daca din punct de vedere etimologic termenul este relativ bine explicitat, problem ridica semantica acestuia tocmai datorita contextelor diferite în care si-a gasit întrebuintare. Din punct de vedere semantic termenul „guvernare” cuprinde mai multe arii conceptuale si este utilizat în diverse contexte sociale, politice, economice etc. Ca efect al globalizarii, termenul a dobândit un înteles mult mai complex, sintagme apropiate fiind preluate de literatura de specialitate din limba engleza. Beneficiind de traduceri mai mult sau mai putin adecvate, astazi termeni ca „good governance”, „corporate governace” sau chiar si mai des utilizatul „global governance” stârnesc dispute aprinse atât în lumea economica cât si în cea politica. În general, acest concept defineste un sistem de reglementari si structurile create în cadrul unui stat (daca ne referim la guvernarea nationala) precum si procesul de luare a deciziilor majore privind dezvoltarea viitoare a acestuia precum si modul de implementare a strategiilor adoptate. În perioada formarii statelor nationale si a colonialismului o buna guvernare era echivalenta cu îndeplinirea obiectivelor statului national în ideea ca ceea ce era bun pentru stat, respectiv popor, era automat expresia unei bune politici de guvernare. Abia dupa sfârsitul celui de-al doilea Razboi Mondial a aparut în istoria omenirii posibilitatea, pentru unii chiar necesitatea, globalizarii guvernarii. Aceasta s-a manifestat prin înfiintarea Organizatiei Natiunilor Unite si al altor organizatii ulterioare Conferintei de la Bretton Woods: Fondul Monetar International -1944, si Banca Mondiala (care reprezinta un sistem bancar format din Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare - 1944, Corporatia Financiara Internationala - 1956, Asociatia Internationala pentru Dezvoltare -1960). Numarul institutiilor care guverneaza azi economia mondiala este însa mult mai mare si într-o continua crestere. În acest context, conceptul de guvernare capata dimensiuni noi. Guvernarea globala trebuie sa gaseasca raspunsuri la probleme din ce în ce mai complexe, începând cu problemele natiunilor foarte sarace ale lumii care se confrunta cu saracia, foametea, lipsa apei, educatia si injustitia sociala etc, pâna la problemele natiunilor bogate: coruptia, somajul, poluarea etc. Cu toate ca se au în vedere drepturile privind participarea la guvernare, în sensul strict guvernarea nu este sinonima cu dreptatea sociala sau democratia, pentru exprimarea acestor principii a aparut conceptul de „buna guvernare”.
Politica economica administrative locala regional globala Nationala slaba (bad) buna (good) Abordare geografica Abordare sociala Abordare calitativa Buna guvernare si guvernarea corporativa Sintagma de « buna guvernare » dateaza înca din anii 1980 fiind utilizata, la început, de organizatiile internationale financiare ca Banca Mondiala si FMI în cadrul programelor de ajutorare a tarilor în curs de dezvoltare ca „o descriere favorabila a amestecului în treburile interne ale tarilor în dezvoltare”117, în special în cele africane118. Termenul a fost utilizat apoi de catre OECD (Organizatia pentru Cooperare si Dezvoltare Economica) fiind inclus în setul de „directive” cu privire la conducerea corporatiilor în asa numitul program de guvernare corporativa. Ulterior conceptul (nu doar sintagma) a fost preluat si s-a aplicat în domeniul administratiei publice semnificatia termenului depasind aspectul calitativ dihotomic al guvernarii buna/rea.119 Buna guvernare este un ideal dificil de atins în totalitate deoarece ea este înteleasa ca fiind un complex de 8 caracteristici120: 1. Yüklə 1,58 Mb. Dostları ilə paylaş:
|