Tape one, side B

Tape four Side B

...şi acolo plaja este atât de lată, a fost, nu ştiu ce e acum, cu dune de nisip pur şi simplu, cu dune de nisip în care piciorul se afunda şi când trebuia să ne întoarcem în tabără la masă după ce ne zbenguiam nu puteam să mergem că aveam nisip în tocurile picioarelor, alergam de nebuni să ajungem pe pământ.

Q: Ce activităţi aveaţi în tabără ?

A: Şi mai era ceva drăguţ acolo, erau nişte moluşte tare micuţe, ca un fel de licurici le-am zis noi în mare care aruncate pe mal mureau. Seara mergeam noi pe mal şi le găseam în lumini fosforescente, aceşti mici licurici ca nişte găndăcuţi fluorescenţi, pălăria cercetăşească avea un fel de crin pe ea ca o liră şi o aranjam cu aceşti drăcuşori micuţi şi se vedea în întuneric pălăria luminată, şi dacă făceai baie acolo îl aducea apa pe cei morţi înapoi în apă, marea era plină de steluţe minuscule. Să faci baie seara în această mare cu aceste eşantioane de lumină microscopice era ceva feeric şi o apă limpede curată adâncă. Am rămas cu amintiri extraordinare, parcă aş zice înainte să mor aş mai vedea meleagurile acelea, dar cum să ajung în condiţiile astea nenorocite la ucraineni, acolo nu ştiu dacă mai vorbeşte cineva româneşte sau li se mai dă voie să vorbească. Cum am văzut la Budapesta în gară, am văzut un lucrător vorbind româneşte cu o femeie cu fata ei şi m-am dus să-i cer o relaţie şi nu a vrut să-mi răspundă româneşte de frică. Aşa s-au asimilat românii în maghiari. Au rămas o mână de oameni din 200.000 de mii la recensământul după primul război mondial acum sunt vreo 20.000 oficial. Ungaria este o ţară de asimilaţi.

Q: Vă mai aduceţi aminte din cercetăşie, ce reguli aveaţi ?

A: De cercetăşie, pentru mine a fost o noutate această treabă şi mie mi-a plăcut foarte mult, am dormit în corturi. Cortul era băgat în nisip şi ca să nu zboare era legat bineînţeles cu sfori de ţăruşi şi foile erau băgate în nisip ca să nu îl ia curenţii. La mare creşteau ierburi cu o grosime cam 1/3 de pix destul de înalte, pe care noi le-am tăiat şi am făcut aşternut din ele pe ele am pus foaia de cort, apoi un cearşaf şi pernele le-am umplut tot cu iarbă şi ăsta a fost dormitorul nostru, eu am stat cu ceilalţi doi colegi ai mei care erau comandanţi de grupă într-un cort de trei persoane, alţii erauîn cort de 6, de 8 de 10. Şi cu cortul e o amintire scârboasă, dar ţi-o spun fără ăsta.... Ne jucam cu o cărămidă aruncată în apă cine o găsea avea dreptul s-o arunce mai departe şi ceilalţi s-o caute şi într-un asemenea joc ceilalţi s-au plictisit iar eu am continuat să mă joc de unul singur şi curenţii m-au purtat către Nistru şi curenţii erau tot mai puternici şi adâncimea tot mai mare şi oboseam tot înnotând spre mal fără să pot ieşi din curent, şi am zis gata sunt terminat. Şi în clipa aia de disperare în prag de moarte mi-am adus aminte că la un foc de tabără, unul din băieţi unul Tache zicea că curenţii sunt la suprafaţa apei „Dacă te duci mai adânc nu prea mai sunt curenţi!” Şi eu atunci m-am aruncat spre afund şi am început să înot, şi erau nişte dune micuţe şi erau şi calcani pe afundul apei şi eu ieşeam afară să trag aer iar mă aruncam în adânc şi după o veşnicie am ajuns la mal la plajă şi am stat nu ştiu cât acolo până mi-am revenit. Aşa e viaţa dintr-o amintire că a zis Tache „Curenţii sunt la suprafaţa apei şi nu la fundul apei!” . În anul următor ştiam să înot , am făcut curse de kilometri, de două ori am făcut curse lungi, era la Eforie într-o casă făcută pentru minister, pentru ştabi, pentru directori şi miniştri şi a venit acolo în vizită soţia unui ministru adjunct la finanţe, fiica patronului fabricii Dermata din Cluj, cu doi copii şi a stat în camera rezervată, eu am stat cu soţia în cameră. Şi acolo am stat fără voia ministrului care n-a acceptat dar când a văzut că am găsit acolo pe directorul meu adjunct care a fost legionar, eu fiu de comunist, eu fost activist, eu fiu de om care a avut casă pentru ilegalişti la şedinţe, eu să stau pe dinafară aiurea într-o casă, care tot eu am aranjat-o. În orice condiţii stau aici. Şi cu ea am făcut o baie, am plecat de la cazinou. Aici era plaja şi am vrut să facem o baie, şi am plecat înot împreună şi m-am trezit dincolo de Eforie în faţa farului Tuzla, ne-a furat curenţii, de regulă număram ca să ştiu cât fac la întoarcere, dar când am întors capul m-am speriat.Şi întorsul înapoi n-a mai fost de unde am plecat că a fost imposibil, am ieşit la farul Tuzla şi apoi am întins-o pe jos spre Eforie de ne-a ieşit sufletul, era servitoarea cu copii disperată pe mal au dispărut caschetele noastre din văzul tuturor. A fost o plimbare extraordinară şi ultima am făcut-o înainte de m-am pensionat cu vreo doi ani la Neptun şi eram cu o colegă şi era în octombrie şi era cald şi plăcut, a fost ultima baie în mare, şi am plecat de la Neptun şi ne-am trezit în faţă la Mangalia şi am ieşit la Aurora şi am luat-o pe jos. De atunci n-am mai văzut marea. Asta e că mi-a plăcut natura foarte mult, mi-e dor de ea şi o jinduiesc, dar cu soţia nu puteam să merg că era greoaie, doamna mea care are grijă de mine e suferindă şi nu poate să se deplaseze, la înălţime nu că e cu inima ca şi mine, de mers la nivel mai jos o ţin picioarele ca şi pe mine şi n-aş putea spune că nu pot face faţă unor cheltuieli, nu ne mai ţin picioarele şi inima, să inspirăm aerul ăsta nociv. Ia să-ţi arăt [deschide geamul să arate nivelul de poluare din zonă].

Q: Despre fraţi?

A: Fratele meu mijlociu [Moritz] când a venit timpul să-şi câştige existenţa, i l-am dat unui coleg de-al meu de şcoală industrială care era un bun meseriaş să înveţe şi el instalaţia electrică şi a reuşit să înveţe oleacă de meserie, pentru că plătit fiind la normă el a învăţat să lucreze, să facă n-o să-i ascundă profesia încât aş vrea să lucreze singur înainte de a ieşi calificat. Asta era înainte de război şi unde acum e Teatrul Naţional înainte la stradă era un rând de magazine construite pe vremea aceea, la care el a făcut singur instalaţia electrică , el a stabilit câte circuite, tablouri, siguranţe, prize , etc şi în patru ani a învăţat meserie foarte multă, dar dacă a venit războiul şi n-au mai făcut construcţii nu mai avea ce să lucreze şi atunci un prieten de-al nostru, un zugrav i-a zis „Hai cu mine să mă-ajuţi să vopsesc!”A învăţat vopsitoria şi apoi l-a dat la un maistru foarte competent şi care avea la antrepriză diverse lucrări şi a învăţat vopsitoria şi zugrăveala şi s-a calificat. După aceea, cum era moda, a devenit şi el activist pe linie de cadre a fost la început la sectorul roşu, pe [strada] Occidentului, după aceea l-a chemat responsabilul de cadre la sectorul de partid care se ocupa de tot ce-i comerţ în capitală. Era tovarăşul Mişu, l-a scos la manifestări pentru tineret, a lucrat la organizare a luat Medalia Muncii, după aceea n-a mai venit înapoi în activitate, undeva la un moment dat acolo unde e sediul nostru pe Negustori, acolo era sediul de partid al sectorului 2 de negru şi acolo în aripa din dreapta, era secţia financiară economică, el a fost şeful secţiei economice. Şi a mers trenul l-a dus capul, şi acolo l-a scos la un festival al tineretului şi pe urmă m-a trimis ca şef de secţie financiară la...

Q: Despre copii lui, despre familie ?

A: A făcut un copil când s-a căsătorit, Liviu, care acum e inginer agronom la facultatea de la şosea şi s-a căsătorit a plecat în Israel, lucrează la telefoane la Haifa, cel mic e subinginer în agricultură, a plecat acolo a lucrat la Keren Kayemet probleme specifice, acum nu ştiu ce face, s-a căsătorit şi are o fetiţă. Nu i-am mai văzut, asta a fost cu copii lui, el a murit de cancer de colon acolo înainte de vreme

Q:Despre Osias?

A:... [tot Moritz]...un băiat care împreună cu un alt văr al nostru care a ajuns şi el acolo , au fost băgaţi la un bou-vagon, 30-40 de vagoane cu tineri de vârsta lui şi duşi în Transnistria, la Balta, să facă treabă pentru armată, sub comandă militară, şi când a fost retragerea a avut un comandant bun care a vrut să-i aducă pe toţi înapoi, nu să-i lase acolo să-i prindă ruşii, că pe cine a prins i-a băgat şi i-a pus pe front să se lupte.

Q: Deci Moritz a fost în Transnistria ?

A: A fost în Transnistria, însă nu în lagăr aruncaţi, ca cei din Basarabia şi Bucovina şi nordul Moldovei şi a fost sub controlul armatei. Şi i-a dus organizat până în ţară şi în ţară s-au cam împrăştiat în jurul Iaşilor că n-au vrut să-i prindă ruşii să-i trimită să lupte şi fratele meu a ajuns în Bucureşti după 23 august cu mare întârziere, a ocolit noaptea să nu-i prindă ruşii, care veneau şi ei spre Bucureşti.

Q: Din ce an au fost luaţi ?

A: Din 1942 , deci aproapre 2 ani a stat acolo şi mama a reuşit cu un legătura de la centrul de recrutare să-i trimită ceva îmbrăcăminte, îşi lua şi ală darul, dar a făcut treabă omul ăla, a fost cumsecade, şi aşa am ţinut legătura cu el.

Q: În timpul războiului aţi avut vreo rudă care a murit din cauza discriminărilor ?

A: În Transnistria au murit rudele tatălui meu adoptiv. A fost unchiul David, care se căsătorise, avea un copil, au murit toţi. A avut un frate, nu ştiu ce meserie a avut şi ală, a cărui nevastă şi fiică i-am regăsit la Haifa în 1974, care au scăpat cu viaţă, şi o soră la Vatra Dornei, care a murit pe acolo. Şi a supravieţuit şi mama lui Vladimir Găitan care nu vrea să spună că e evreu, nu ştiu tatăl lui cine a fost, bunicul lui a fost unchiul tatălui meu, a fost un Leinweber, ceasornicar, la Rădăuţi. Tata, cu cei doi fraţi şi două surori, a avut un văr, tată-său a avut un frate la Storojineţ, un geamgiu, făcea geamuri la rame de tablouri. Şi cum am aflat de treaba asta, că n-am vorbit, nu prea îşi cunoştea neamul, a venit de tânăr de la Rădăuţi, nu s-a mai întors înapoi decât la o nuntă la două nepoate gemene, aveam eu vreo 10 ani, cred că în 1930. Eu când am terminat serviciul şi am ieşit la pensie am trecut pe [strada] Nerva Traian cu o ocazie şi hai să intru la secţia la Honţescu care imi producea mie globuri pentru pomul de iarnă, capete de Moş Gerilă şi altele, în final m-am ocupat de articole de pom de iarnă, mi-au dat nimica toată ca activitate şi jucăriile de lemn şi i-am făcut o vizită. Eu eram apreciat, eu am dat comenzi fără să cer [mită], să mă compromit ca evreu să mă dea afară, n-aveam tinichele la coadă, dar ei între ei ştiam ce găinării fac, ce ia de la furnizor ca să le dea comenzi, eu ştiam tot că ei mă consultau. Şi m-au prezentat la doamnă, „Leinweber!- Păi eu am fost colegă cu un Leinweber ca domnişoară la Suceava!-N-am auzit!-Cum, e mama lui Vladimir Găitan artistul!” Îl caut în cartea de telefon, stătea pe Şulea şi îi spun” Domnul Găitan?-Da.-Spune-mi te rog, numele de Leinweber îţi spune ceva?” Linişte mormântală. „Ei, dacă ţi-e greu să răspunzi, atunci la revedere!Pardon.”. S-a căsătorit la biserica Vilişoara, şi a luat un teren la Vama Veche şi l-a vândut în parte lui Arşinel şi lui Stela Popescu, sunt vecini şi-au făcut case acolo, are doi copii o fată şi un băiat din ce spune el. Restul nu l-am văzut, nu l-am contactat. Deci întâmplător am o relaţie de rudenie şi cu el.

Iar fratele cel mic Osias, care acum e Otto în Germania, avea un nume artistic când a intrat în prima orchestră de artişti şi unul dintre ei, un evreu cernăuţean a zis că o să-i spună Fredy şi a rămas cu numele de Fredy în lumea lui artistică şi de muzicanţi. Aşa e cunoscut. Eu l-am băgat pe el să înveţe meserie la Adesgo şi câştiga destul de bine. Şi acolo se făcuse o orchestră şi el dacă avea ureche muzicală a trecut la ţaca-ţaca, la bătut tobe şi eu am bătut tobe că am făcut orchestră în minister, unde e acum hotelul pe Calea Victoriei, dincolo de Athenee Palace pe stânga e un hotel mare, Bucureşti, acolo era Ministerul Comerţului a concernului Miga scotea aur din pamânt şi mică, care-i material izolant. Acolo era o sală de teatru şi în care noi ţineam şedinţele din minister şi dacă am avut doi salariaţi instrumentişti, chiar trei am avut, şi mai era un băiat din altă direcţie care cânta la vioară şi la pian, şi am făcut o formaţie de toboşari. Şi a început cu potpuriu, melodii ruseşti, cu asta se începea întotdeauna, şi au rămas aia toţi căscaţi când m-au văzut la tobă, că toţi ştiau că eram şeful serviciului inventar şi materiale şi toţi aveau nevoie de un scaun, un fişet, covor, maşina de scris, creioane , hârtie şi alte nebunii. Şi aşa am şi făcut cămin cultural, văzându-mă cu orchestra îmi spunea tovarăşul Nicu, şi m-a scos din producţie la sindicat. Fratele meu a început să meargă cu orchestra fabricii Adesgo pe la nunţi, au făcut balurile, el trebuia să intre în lumea orchestranţilor, a muzicanţilor şi ştia că în mine nu poate să pună bază că lucram la minister că aveam eu ceva cu el, că nu se ţinea de treabă. S-a dus singur la un şef de serviciu, evreu întâmplător, la cadre şi i-a povestit el. Aud de la poartă că mă cheamă, „E jos aici un tovarăş Leinweber, vrea să ajungă la dumneata. Tu eşti deasupra mea cu un etaj, frati-tu are permis să vină oricând pe la şef de cadre pe comerţ şi i-am spus să vină şi nu era nici tu, nici frati-tu, parcă eraţi voi!” Am rămas înlemnit, cică a venit frate-miu ăla mic să-mi spună o poveste, cică vă faceţi o orchestră muzicală, ...ca să-i angajez eu, nu poate să intre într-o orchestră din cauza lui. „Cum nu se promovează tineretul?”, în ţambal politic, şi i-am spus vezi că o să vină la tine un tovarăş Leinweber, vezi ce faci şi bagă-l într-o orchestră să nu mai vină pe la mine şi gata l-a şi angajat şi l-a trimis în Ferentari la un restaurant chiar lângă fata care a cunoscut-o şi s-au căsătorit, o creştină.

Q: Cum o cheamă pe soţie?

A: O cheamă Emilia de la Maria, ea ţine şi Sfânta Marie mică şi Sfânta Marie mare şi e destul de limitată. Şi acum arată foarte bine la cei 77-78 de ani, e mai mare cu vreo 7 ani ca fratele meu. Şi aşa a intrat el în povestea asta, a colindat pe la mai multe restaurante, pe urmă a intrat la Teatrul Ion Vasilescu şi a fost în turneu în Israel, apoi a fost cu Stroe prin ţară, şi în Rusia, în Polonia, pe urmă a venit şi a cântat la „Savoy” şi a băgat acte fără să ştim şi a plecat în Israel.

Q: În ce perioadă a plecat în Israel ?

A: Dacă eu în 1948 eram la minister, în 1949 încă mai eram la inventar şi materiale, în 1950 am trecut la revizie deci cam prin 1949 a intrat el în branşă, în reţeaua comercială ca instrumentist şi pe urmă în câţiva ani a plecat, nu mai ştiu exact când, apoi a plecat în Germania stă de 30 de ani în Germania. A stat puţin în Israel, n-a suportat viaţa, la Tel Aviv e un restaurant numit Moara Roşie, la fel ca aia din Paris, se strâng lăutarii şi acolo vin pentru bar miţva, bat miţva, la câte o nuntă. Şi erau distanţe de dus cu maşina şi el trebuia să se care cu tobele nu-i totuna cu o vioară, sau găseşti pianul şi cânţi la el. Şi trebuia zilnic, cheltuieli, transport, şi a găsit acolo tot un muzicant de pe aici, Willy Donea, gurist, şi i-a spus ce uşor era în Germania, şi să mergem că ea era jumate săsoaică tatăl ei era sas. Şi au băgat actele la ambasada germană din Tel Aviv şi dacă aici a plecat cu saci imenşi a dat şpagă la vamă ca să plece cu tot ce a avut el, acolo a plecat cu patru geamantane, a ajuns undeva, ia băgat într-un fel de lagăr. A învăţat limba, nu-i uşor să cânţi în altă limbă, el colinda cu orchestra, ea singură acasă. Şi a cântat cu Gaston Marin pianistul la o staţiune balneoclimaterică, cu alţi ţigani lăutari, unii au rămas pe acolo, alţii s-au mai întors, până când s-a lăsat că nu mai era de umblat de colo până colo şi a strâns nişte bani şi a cesionat un spaţiu închiriat de o fabrică de bere ca să vândă bere, şi să poată face ce vrea el. Şi la început i-a mers foarte bine, că a luat şi ajutoare, însă până la urmă s-a stricat vadul comercial şi a trebuit să lichideze, în 1991, zicea „Am stat până seara să încasez 200 de mărci, din care să plătesc femeia de la bucătărie, impozitul, chiria, lumina. Te duci pe post de maimuţă undeva şi ei 1000 de mărci, şi tu să rămâi numai cu cu mâncarea ta peste zi şi seara să îi duci nevesti-tii, să numeri clienţii până vin. O staţie de tramvai se desfiinţase, peste drum era un spital şi şi-a făcut cantină, nişte instituţii şi-au făcut mici cantine şi salariaţii n-au mai venit la el să mănânce, deşi era destul de ieftin şi bun. El dacă lucrase în restaurante ştia ce trebuie, şi până la urmă a lichidat cu probleme, cu datorii, cu necazuri şi s-a apucat de şofat şi ducea la clienţi căciuli de blană făcute de diverşi furnizori, care semănau cu vulpile argintii.

Tape four Side A

..... A vrut să se pensioneze, el nu avea vârsta, a găsit o chichiţă acolo ca să se pensioneze cu doi ani mai devreme ca să-i dea mai puţin. La ajutat cineva, s-a pensionat şi a găsit de lucru ca recepţioner la un hotel face în locul cuiva un timp, acum este un fel de bodyguard la nişte magazine, la care se vântură în fiecare zi şi pe lângă pensia pe care o are mai ciuguleşte şi ceva de acolo şi nu-i ajunge traiului. Şi ea care era croitorească, bună desenatoare şi care era angajată la un magazin mare, s-a pensionat şi ea cu nişte acte false cu ştampile frumoase, autentificate la tribunal şi a ieşit cu o pensie din care se descurcă greu şi fiecare are maşina lui, stând la marginea oraşului este greu de ajuns cu metroul, şi fiecare are cheltuieli cu maşina. Garajul trebuie plătit, chiria trebuie plătită dacă ea a făcut rost de bani i-am trimis lui bani acolo să se descurce.

Q: Despre perioada de după război sau în timpul războiului, mai exact începutul relaţiei cu soţia dumneavoastră, când aţi cunoscut-o ?

A: Am cunoscut-o în cadrul activului de partid şi era o contabilă foarte sârguincioasă, o fată foarte cuminte, la locul ei. Familia ei era o familie de oameni săraci, pentru că tatăl ei era în vârstă şi nu mai puteau să lucreze, era un mare maistru strungar şi tot la strungărie s-a dus într-o fabrică şi i-au dat fotografia fruntaş în producţie în „Viaţa Evreiască”, în ziarul nostru, l-a dat în ziar şi care fuseseră bombardaţi în timpul războiului erau săraci lipiţi. I-am găsit locuind într-o mansardă.

Q: Unde, în ce zonă ?

A: În cartierul Lânăriei, pe strada Didiţel aproape de Şerban Vodă şi am cunoscut-o.

Q: În ce an aţi cunoscut-o ?

A: Am cunoscut-o în 1946, eram responsabil financiar şi ea revizor. Şi casiera era fata directorului închisorii Văcăreşti, care a avut o purtare frumoasă cu cei închişi, băiatul lui a fost procuror în timpul regimului lui..., fiica mare s-a căsătorit cu un general, iar ea era casieră la noi, Elisabeta, a murit săraca de cancer.Şi la un momentdat tovarăşul secretar mi-a pus sula în coaste. „ Ia ascultă, tu când te culegi de pe drumuri? – Cum adică? –Tu când te însori?- Cum să mă însor tovarăşe secretar, leafa mea este 150 de lei şi cu 150 de lei să îmi cumpăr un kilogram de mălai, cum adică să mă însor cu 150 de lei? Şi eu am stat la părinţi, mâncam la cantină, dimineaţa un ceai- Da eu cum sunt însurat şi am doi copii?” N-am mai zis că tot eu îi dădeam bani în plus, aşa era sarcina. Se spunea „Cine iese la baricadă pentru revoluţie? –Activul!- Cine-i activul?- Membrii biroului de sector!”. Noi eram drojdia, eram nimic, ei şapte erau grozavii, marii patroni ai partidului. Şi se dădeau prime, ajutoare care nu se mai rambursau....Am tăcut, dar totuşi nu era o soluţie să umbi din creangă în creangă, se găseau destule flori dar mi-era silă. Şi am început să caut, cartierul meu nimic, circa 27 nimic, cartierul Progresul nimic, circa 26, 23,24, fabrica cutare , uzina..., nu am găsit nimic care să meargă la suflet. Cunoşteam destule fete, şi la baluri şi chermeze, toţi veneau la balurile şi chermezele mele. Şi am strâns aria căutărilor şi am ajuns la cadre, la mine la administrativ, şi atunci am privit-o cu alţi ochi. Am plecat amândoi la o şedinţă, la capitală şi am vârât-o în cinematograf cu tărăboi. „ Tovarăşe Nicu, cum se poate? Să mergem înapoi! –Lasă că ne aşteaptă până seara, să vedem un film acum!” Şi aşa a început curtea.

Q: Vă mai aduceţi aminte ce film era ?

A: Nu. Am fost cu un camion cu lemne şi varză pe la tovarăşi, aşa am cunoscut mansarda şi am văzut în ce hal trăiesc şi m-am hotărât să-mi leg viaţa de ea. Şi am avut ambiţia până în 7 noiembrie să fiu căsătorit, n-am reuşit, am avut opoziţie de la tat-su, mă-sa. Ea a dat bani la nişte prieteni să facă rost de aşternuturi de la o fabrică din cartier, acasă mama a pregătit o plapumă pe care a făcut-o un vecin de pe stradă. Deci eu am venit în casă cu zestrea adusă de mine, iar cu banii daţi de către sector, aşa era legea atunci când cineva se căsătorea primea încă un salariu şi cu salariul primit de mine şi cu ce a primit şi ea, am cumpărat un şifonier, un covor amărât, un birou, o lampă electrică, o lampă de gaz şi aşa ne-am încropit noi căsnicia. Mama a mai dat o pătură şi plapuma făcută tot de mine, cearşafuri, perne a dat mama. Ea n-a venit cu nimic, n-avea cu ce să vină, erau sinistraţi. Ea a fost contabilă până a născut copilul şi apoi a trecut al Alimentara tot contabilă, acolo a fost apreciată de cineva şi a luat-o în Ministerul Industriei Uşoare ca şefă de secţie la pasmanterie după care a trecut la serviciul de tricotaje şi confecţii şi se ocupa de centrale din toată ţara şi din minister cu contractările la capitolul tricotaje, era deja specialistă şi altă colegă era cu confecţiile. Pe urmă a ieşit la pensie.

Q: Vă mai aduceţi aminte de vacanţele petrecute împreună ?

A: Cu ea nu am făcut vacanţe, pentru că nu se potrivea concediul meu cu concediul ei, fie aveam contractări în acelaşi timp, comerţul venea la mijloc în rând cu toată industria şi stabilea ce marfă cumpără, era sezon de vară, toamnă, iarnă, eu aveam primivară şi toamna contractările şi completări la contractări. Adică primăvara făceam completări şi toamna făceam pentru anul următor. Împreună am fost la Sângiorz, la Eforie o dată, la Neptun o dată, la Slănic Moldova odată. Când m-am pensionat am fost deja de două ori o dată cu bilet şi odată pe cont propriu, la Covasna de două ori, Herculane de două ori. De la Neptun am venit cu ea cu piciorul în ghips, s-a reparat, am fost cu ea la Buziaş , am mai fost cu ea la Buziaş, la Borsec, la Braşov, şi acolo a făcut un anevrism, am dus-o la spital, a stat vreo doi ani.

Q: În general cum arăta timpul liber ?

A: Timpul liber al nostru ? N-am avut timp liber niciodată. Eu n-aveam bani să merg până în Cişmigiu să beau un sifon. Nu ne ajungea salariul, te duceai şi la Aro 2 bilete, mâncai şi două prăjituri, te duceai şi cu tramvaiul şi poate mai rămâneau şi nişte bani. Pe urmă se scumpise viaţa şi a trebuit să lucrez şi acasă nişte treburi electrice şi de artizanat, eu marele economist, ca să scot un ban.

Q: Ce v-a decis să rămâneţi, să nu faceţi alia ?

A: Nu era neapărat o decizie, eu care m-am născut şi crescut aici cu toate persecuţiile trăite am rămas un om al pământului, al locului, privind frumuseţile ţării că am colindat-o... Astea-s caietele mele de poezie, lirice, de copii şi pasteluri şi acuma lucram la poezii stelare, la 30 de poezii numai cu stele, cu cerul, cu comete cu tot ce vrei. Am notat pe ceva, în câte staţiuni balneare am fost prin ţară. ... Încearcă să te regăseşti aici:„ Te simţi adolescentă în dragoste şi pas,/Priveşte în jur prudentă/ Dar inimii dai glas,/Păşeşti vibrându-ţi trupul, ce simţi cum se împlineşte,/Îţi vrei furat sărutul ce gura îl odihneşte/Cu coapse în legănare să înlocuieşti vrei timpul, / Ţi-i inima în încordare şi ai vrea să-i rupi veşmântul,/ Te simţi înfiorată sub vântul cald de seară,/ Arăţi îmbujorată privind cum te înconjoară,/ Aduci pe drumul vieţii iubire şi candoare/Ca roua dimineţii sub razele de soare,/Cu zâmbetul, cu o floare, cu creanga purităţii/ Conturu-ţi de fecioară aduce farmec vieţii.”.....”Nostalgie”, „Toamna”, „Vara”, „Iarna la Mamaia”, „Cohortele dragi”, „Tricolorul, mândria ţării”, „Poiana cu narcise”.... „ Poiana Ţapului, Zamora, cu munţi falnici şi cu brazi, m-a oprit cineva la sine/Într-o clipă de amiazi/ Prahova curgea alene purtând murmur de izvoare,/ Ţigla pe acoperişuri fermeca cu a lor culoare,/ În pădurea Urlătoarea, o cascadă tumultoasă cobora şi ea la vale,/ Rece, proaspătă, voioasă,/ Mai târziu nori cu grămada au stropit staţiunea /Care s-a simţit înveşmântată şi a îmbrăcat altă culoare,/ Când a încetat şi ploaia şi s-a înseninat cu greu/S-a ivit chiar pre Zamora, un picior de curcubeu”. Piciorul meu [de curcubeu] din copilărie, l-am făcut anul trecut.

Q: Revenim la Israel. Ce aţi simţit prima oară când a-ţi fost în Israel ?

A: „Şalom”: „Şalom Israele! De pe scara unui avion cândva am coborât/ Şi un haial ce lângă el stătea mi-a spus Şalom!/Eu am simţit că sunt un om,/ eram un om mai deosebit, căldura ta m-a învăluit,/ Şalom!, acest cuvânt de întâmpinare eu l-am simţit în suflet şi picioare./ (De ce am fost emoţionat?) Păşeam pe al tău pământ plin de istorie şi sfânt,/ Un pământ ce a fost dorit/ De o Diasporă ce a voit/ Mereu să aibă ţara ei la bine şi la greu./ Pe mulţi tu i-ai îmbrăţişat şi cu căldură i-ai ridicat/ Împreună aţi clădit ce mulţi alţi n-au izbutit./ Creaţia ta, gură de rai şi cea de pe Sinai/ Poartă stindardul cu Zion/ Şi flutură în veci/ Şalom.”Mi s-au îmuiat picioarele, nu am mai putut să mai merg, m-a cuprins aşa o toropeală, nu mă mai puteam controla. Aceeaşi stare am simţit-o la Zidul Plângerii. Numai când îmi aduc aminte sunt emoţionat.... Parcă cade ceva pe tine, te apasă, te strânge, parcă ceva te poartă aşa în aer, este greu de explicat şi te miri de ce oamenii merg şi plâng acolo. O suprafaţă într-un biet pătrat oarecare. Am ilustrate vechi cu imagini din Israel, de la cunoscut din Botoşani care avea tipografia lui. Şi la el se făceau ilustrate şi mi-am ales un teanc întreg, pe care am putut să discut ce am văzut şi am cunoscut în Israel.

De ce nu am plecat acolo? Păi, trebuia să o fac la o vârstă în jur de 40 de ani, fetiţa era la liceu, era problema învăţăturii, era problema soţiei, care era funcţionară eminentă şi apreciată în minister. Ce era să facă acolo, să fie servitoare la alţii? Cine avea nevoie de contabil care nu ştia limba? Când eram la liceu [la seral] îmi traducea din latină că ştia din liceu că şi ea a învăţat sau îmi cita din franceză şi îmi spunea în româneşte ce vede cu ochii şi citeşte ce scrie în carte. De mine nu s-a lipit nici franceza, nici rusa, nici latina, nu-s de mine, n-a mers. Eu am spirit organizatoric, spirit de iniţiativă, spirit de acţiune, spirit de observaţie, de control, am alte elemente de înzestrare în organismul meu prin cap .

Q: În 1948 ce aţi simţit când s-a creat Statul Israel ?

A: Era o bucurie, era un patos, o stare de fapt. Am fost suprins că eram în spital şi am evitat să mă operez la stomac, venise Sadat la Ierusalim, la Knesset, să facă pace.

Q: Cum aţi văzut războaiele din 1967 şi 1973 ?

A: Eu care aveam o poziţie economică şi profesională la ICRM Bucureşti, nu eram încă în minister pe vremea aia, ce era să mă apuc să fac acolo? Să reiau meseria la 40 de ani, plus că soţia nu suportă căldurile şi fata nu suporta nici ea căldurile. Venea vara aicea, stăteam închişi în casă. Aveam o casă foarte răcoroasă şi ne simţeam acasă. Şi ca să am linişte în cap închideam ca să nu mai vină lumea, „Plecăm! Nu plecăm!Plecăm!” Era ceva care apăsa strarea psihică şi de ameţeala te forţa să pleci, luat de curent. Aveam o uşa de fier afară, o trăgeam să creadă lumea ca am plecat şi stăteam acasă ca să am linişte... Am văzut frumuseţea, realizări tot ce vrei în Israel, toate frumoase, dar numai ca turist. Ca să convieţuieşti este foarte greu, că toate jigodiile din Calea Văcăreşti şi Dudeşti acolo au parvenit şi oamenii de bază, competenţi cu valori sociale, s-au zbătut în chin şi mizerie până când s-au mai săltat şi ei. Şi asta numai după ce nemţii au dat bani şi ajutoare acolo, atunci au părăsit munca neagră din construţii şi şosele şi s-au apucat de negustorie şi s-a săltat Israelul, şi au venit arabii să ia locul la mătură şi la făcut case.

Q: Cum aţi păstrat legătura cu rudele din străinătate ?

A: Rudele din străinătate i-au scris mamei, toţi care au plecat au trecut mai întâi pe la ea, şi rudele din partea lui tata şi rudele ei de sânge. Şi avea adresele lor, eu când m-am dus în Israel am luat toate adresele şi am avut şi adresele celor din cartier şi de la unul la altul am început să mai lărgesc cercul, în 1974 am vizitat circa 50 de familii, rude, cunoscuţi, prieteni, am ajuns la 75 anul următor. Şi mă duceam singur şi eram o surpriză, când am venit cu soţia în 1981, nu mai puteam face acelaşi lucru. Când anunţam că vreau să vin trebuia să mă duc şi cu ea. Şi n-am mai putut să mai cuprind aşa de mulţi. M-am dus ultima oară în 1996, deşi ştiam că mulţi au murit, că mulţi au dispărut .

Q: Era greu de ţinut corespondenţa pe vremea comunismului ?

A: Nu era greu, era interesant. Corespondenţa era citită, cum spui tu şi nu m-a deranjat... O dată am scris că fata a fost curtată de un cetăţean care a fost căpitan în miliţie...Din motive obiective l-a luat de la facultatea lor de criminalistică de pe şoseaua Giurgiului, Olteniţei şi l-a adus criminalist la circa de poliţie din Balta Albă unde noi locuim şi s-au întâlnit în troleibuz, a plăcut-o, s-a luat după ea. Şi el a fost luat la întrebări „Ştiţi am fost luat la întrebări că vreau să mă însor!” Deci, el era filat de către de securiştii circii de poliţie, ei ştiau cu cine umblă, ce face, ce drege, că-şi păzeau cadrele. Şi ca să-i lase să se căsătorească a trebuit să intervin la Aneta Spornic, fosta ministră la Învăţământ, la Ministerul Muncii şi fiind în Biroul politic, fiindcă ea l-a examinat pe Ceauşescu..... O fostă croitoreasă, care bărbatul ei s-a ocupat de ea, a făcut liceul, facultatea, şi a devenit rectoră la Ştiinţe Economice, era membră a Comitetului orăşenesc de partid, la care generalul adjunct al.... era şi el membru acolo şi i-a zis „Ce aveţi cu băiatul, s-a îndrăgostit de o fată al cărui tată a fost activist, al cărui bunic a făcut activitate revoluţionară şi tatăl vitreg, Leinweber, a fost gazdă ilegală, la care au venit cutare şi cutare, somităţi ale partidului,.... şi care acum sunt mari miniştri”. Tata şi mama erau nişte bătrâni amărâţi, fără nici un chior, nici un tratament, nici un medicament, nici o atenţie. Dar de riscat au riscat...Ăştia au fost tovarăşii...Aşteptam la activul sindicatului 3 albastru cu un băiat de la mine din cartier, aşteptam la rând pe marginea unei băi, că acolo era o frizerie, şi în birou era un cetăţean, un tip înalt, Stoica, a murit. Se căsătorise cu o evreică, şi nas şi păr cumplit, părul roşu, era, îţi venea să fugi când o vedeai, Nataşa cea neagră îşi vopsise părul să nu se mai cunoască.