The mad king the life and times of ludwig II of bavaria greg king regele nebun

nebun

medic specialist în boli psihice, sã-1 cerceteze amãnuntit pe Ludwig si sã-i punã diagnosticul. Karl se dãdu drept doctor obisnuit si-si petrecu câteva ore cu regele; îl gãsi perfect normal si în deplinãtatea facultãtilor mintale.27 S-ar putea ca Ludwig, predispus la maladii ereditare, sã fi fost înrâurit de mostenirea geneticã a familiei, dar rãmase pânã la sfârsitul vietii în stare sã actioneze normal în conditii de presiune. Prin urmare, problema pretinsei nebunii ar trebui sã fie pusã mai degrabã în termenii gradelor de excentricitate decât în cei ai alienatiei mintale complete.

Unele dintre simptomele lui Ludwig au fost descrise ca manifestãri ale consumului de narcotice. Ludwig a suferit aproape toatã viata de migrene si dureri de dinti, iar medicii curtii regale tratau în mod obisnuit asemenea indispozitii cu doze de cloroform, în pozitia sa, regele avea fãrã îndoialã acces si la alte droguri, ca de pildã opiu si laudanum, si nu este lipsit de temei sã presupunem cã le-ar fi putut folosi ca sã-si aline suferinta. Utilizarea frecventã a acestor substante toxice produce halucinatii, stãri bruste de euforie si accese de furie inexplicabile, exact simptomele prezentate ulterior drept semnificative pentru dementã.28

Comisia de medici si psihiatri desemnatã de guvernul bavarez sã diagnosticheze boala lui Ludwig afirmã cã acesta suferea de dementã mostenitã ereditar. Dar era oare corect? La nouãzeci de ani dupã moartea regelui, 1111 doctor german pe nume Christoph Biermann, propuse 0 nouã teorie senzationalã, într-un articol publicat în revista medicalã „Deutsches Arzteblatt", Biermann , rgurnenta cã „toate constatãrile post-mortem indicã fãrã

loialã existenta unei boli organice a creierului" si con-

467
chise cã aceasta fusese provocatã de sifilis.29 în momentul când Ludwig se stinse din viatã, sifilisul era cunoscut ca o boalã a sistemului nervos si se trata de obicei cu doze de mercur si potasiu. Chiar si asa, maladia reprezenta un stigmat care, în epoca victorianã de o moralitate excesivã, împiedica orice discutie deschisã si sincerã. Nu existã nici o mentiune despre lues în raportul întocmit la autopsia regelui, dar aceastã omisiune nu este câtusi de putin surprinzãtoare. Dacã Ludwig ar fi suferit într-adevãr de sifilis, însãsi natura acestei boli ar justifica de ce a rãmas un secret medical. Existã totusi o oarecare dovadã într-o declaratie datã de Bohm, care relata:

„Lucruri tinute în secret de multã vreme au fost într-o zi divulgate la timp de Secretarul Curtii regale Klug la o partidã de vânãtoare organizatã de Baronul K. Nu mã simt obligat sã repet aici detaliile care apartin cu adevãrat antecedentelor medicale ale Regelui. Ele formeazã totusi temeiul istoric pentru glumele malitioase care puteau fi auzite despre acest subiect si par sã justifice solicitarea adresatã de Intendentul general al grajdurilor regale ca investigatiile asupra bolii Regelui sã nu includã relatiile sale sexuale."30

Aceste rânduri par sã indice cã natura bolii regelui era strâns legatã de trecutul sãu sexual. Prin urmare, concluzia inevitabilã este cã Ludwig trebuie sã fi suferit de o anumitã boalã venericã infectioasã care i-a atacat sis-, temui nervos, cel mai probabil de sifilis.

Dacã Ludwig s-a îmbolnãvit de lues, e mai mult decât probabil sã fi contractat infectia venericã la un anuffii* moment înainte de a împlinirea vârstei de treizeci &e ani, în 1875. Contaminarea s-a produs dupã toate presu-

468

nebun

punerile prin contact homosexual. Majoritatea faptelor demonstreazã cã Ludwig a început sã întretinã relatii intime abia dupã esecul logodnei sale cu verisoara Sophie, în 1867. Aceste dovezi sunt sustinute de însemnãrile din jurnalul sãu secret, început cu doi ani mai târziu, în decembrie 1869. Presupunând cã a contractat infectia venericã la scurt timp dupã aceea, boala ar fi rãmas în stare latentã pentru o anumitã perioadã dupã aparitia primelor simptome. Dar trecerea timpului îngãduie ca boala sã se manifeste în toatã amploarea mãcinând treptat organismul uman, de la infectia initialã pânã la începuturile fazei tertiare, când se instaleazã tabesul si paralizia generalã progresivã.

Teoria referitoare la sifilis, sprijinitã de unele dovezi existente în raportul despre autopsia regelui si de probe secundare, inclusiv mãrturisirile din jurnalul lui Ludwig, rãspunde la multe dintre întrebãrile tulburãtoare ce învãluie ultimii sãi ani de viatã, înainte de toate, aceastã teorie explicã motivele izolãrii lui Ludwig de societate si ale repulsiei fatã de viata de la curtea regalã. Stigmatul social îngrozitor aplicat de aceastã boalã, cuplat cu rusinea care trebuie sã-1 fi împovãrat pe rege, îl apãsa în mod firesc, îmbinându-se cu binecunoscuta predispozitie spre solitudine si determinându-1 sã se închisteze în sine din ce în ce mai mult. Acesti factori deslusesc de asemenea marea tainã ce înconjoarã ultimii sãi ani de viatã si ^ai ales sfera sexualitãtii sale. Prejudiciul pe care o atare dezvãluire 1-ar fi adus prestigiului familiei Wittelsbach si implicit tronului într-o Bavarie conservatoare si catolicã, ne el real sau închipuit, ar fi putut prea bine sã aibã urept rezultat o musamalizare de proportii, menitã atât sa apere amintirea regelui dupã moarte, cât si sã asigure

469
stabilitatea coroanei. Asociate cu excentricitatea sa pronuntatã si cu posibilul consum de narcotice, asemenea simptome ar fi putut prea les"ne sã treacã drept dementã. La urma urmelor, se poate întâmpla pur si simplu ca scandalosul Rege Nebun sã fi cãzut victimã unei serii de coincidente nefericite împotriva cãrora era prea neputincios sã lupte.

în 1886, cu putin timp înaintea mortii sale, Ludwig îl primi pe un autor american, Lew Vanderpoole, si rãspunse la acuzatiile îndreptate împotriva lui, vorbe bântuitoare care servesc în mod admirabil drept cuvânt de încheiere cu privire la subiectul dementei regelui.

„Insultele mã rãnesc atât de adânc încât mã dezarmeazã, mã doboarã la pãmânt si sunt convins cã mã vor distruge într-o bunã zi... Dacã tot ce am citit si am vãzut cu proprii mei ochi m-a amãgit, atunci o mare parte din ceea ce trece drept alienatie este de fapt hipersensibilitate. S-a insinuat deseori în mod malitios si s-a afirmat fãtis cã sunt nebun. Poate cã sunt, dar mã îndoiesc... Un nebun adevãrat este, ca regulã generalã, singurul care nu-si recunoaste nebunia... Dacã as fi poet, as putea sã culeg laurii gloriei transpunând aceste lucruri în versuri. Dar natura nu m-a înzestrat cu har poetic, asa încât trebuie sã suport batjocura, dispretul si calomniile. Sunt numit nebun. Oare si Dumnezeu mã va considera la fel când mã va chema la judecatã înaintea Lui?"31

470

p

35

Complotul

s*

In 1885, într-o zi de varã înãbusitoare, printul Luitpold al Bavariei îl convocã de urgentã pe prim-ministrul Johann von Lutz, rugându-1 stãruitor sã se prezinte de îndatã la palatul sãu munchenez pentru a discuta despre nepotul sãu, regele. Om timid si retras, Luitpold nu-si exprimase niciodatã interesul fatã de problemele politice ale zilei, desi convingerile sale conservatoare se bucurau de popularitate în rândurile membrilor influentului Partid al Patriotilor. Dar Luitpold ocupa o pozitie puternicã: vârstnicul print se situa, prin dementa lui Otto, pe locul al doilea în ordinea succesiunii la tronul bavarez, iar membrii familiei Wittelsbach se bizuiau pe el sã restabileascã un anumit grad de ordine în domnia tumultuoasã si imprevizibilã a lui Ludwig al II-lea.

Trãsura îl transportã pe Lutz pânã în dreptul intrãrii Principale, unde astepta un lacheu îmbrãcat în livrea ca Sa-i anunte sosirea si sã-1 însoteascã pânã în biroul prin--Ului. De îndatã ce primul ministru pãtrunse în încãpere, ^uitpold nu-si irosi timpul. Pe când Lutz îl asculta în ãcere, printul îi repetã povestile scandaloase despre

471
rege care-i ajunserã la ureche: excesele sale financiare, personalitatea flusturaticã, instabilã si viata particularã dubioasã. De ce, îl întrebã Luitpold, continua guvernul bavarez sã tolereze un asemenea comportament periculos? Prosperitatea tãrii si prestigiul casei de Wittelsbach sufereau din ce în ce mai mult de pe urma nesãbuintelor regelui, declarã printul. In interesul dinastiei regale, printul Luitpold îl implorã pe Lutz sã ia în cele din urmã mãsuri oficiale împotriva monarhului.1

Premierul asteptase de mult o asemenea convocare urgentã; îsi petrecuse deja timp berechet reflectând la pozitia regelui si chibzuind în momentele critice, dacã la nevoie, guvernul bavarez putea întreprinde ceva pentru a pune capãt acestui comportament excentric si inconstant. Cabinetul bavarez nu ducea lipsã de munitii în caz de necesitate, întrucât Ludwig era vulnerabil dacã se pornea atacul în trei directii: finantele sale particulare, starea personalã de sãnãtate si nesocotirea îndatoririlor publice. Lutz considera cã fiecare dintre aceste trei aspecte îi aducea dovezi suficiente pe baza cãrora guvernul bavarez putea trece la actiune.

Afacerile financiare ale lui Ludwig aflate într-o completã încurcãturã îl interesau pe el personal, dar ordonând demnitarilor guvernamentali sã-i obtinã împrumuturi extravagante si amenintându-i cu demiterea daca dãdeau gres, primejduia în fapt activitatea neîntreruptã a statului. Spectacolul întristãtor al unui monarh ce detinea puterea supremã dat în judecatã publicã de creditorii sãi expunea familia regalã dispretului si batjocurii, iar dacã Lutz ajuta la adoptarea de cãtre Landtag a unui proiect de lege special menit sã asigure regeH11 fonduri suplimentare, se temea cã stabilea astfel un

472
cedent periculos. Primul ministru nu putea garanta cã Ludwig nu avea sã toace pur si simplu sumele de bani pentru alte proiecte de constructie, ajungând în aceeasi situatie financiarã în decurs de un an sau cel mult doi. Si Lutz cu atât mai putin nu dorea sã joace rolul de rãufãcãtor în chestiunea fondurilor regelui; dacã lui Ludwig i se intenta proces de cãtre creditori, urma aproape cu sigurantã sã se ridice întrebãri despre motivele pentru care guvernul bavarez nu întreprinsese absolut nimic pentru a evita scandalul. Unicul mod în care Lutz putea preveni orice complicatie era sã-1 înlãture pe rege de la domnie înainte de izbucnirea scandalului.

Conform constitutiei bavareze din 1818, regenta putea fi instituitã numai dacã monarhul ce-si exercita prerogativele era declarat instabil din punct de vedere mental. Pe baza informatiilor furnizate primului ministru, strecurate în biroul sãu prin intermediul unei retele de spioni infiltrati în casa regalã, Lutz socotea cã putea fi întocmit un dosar concludent cu probe adiacente în favoarea faptului cã regele nu mai era considerat apt sã conducã. Nu conta câtusi de putin pentru primul ministru dacã Ludwig era cu adevãrat nebun sau nu; pentru a actiona împotriva regelui, lui Lutz nu-i trebuiau decât aparenta de alienatie mintalã si un certificat medical care sã-i serveascã drept sprijin.

Cea mai puternicã munitie de care dispunea premierul în lupta împotriva regelui punea în joc statutul constitutional al lui Ludwig. Regele sãvârsise culpa de a h ignorat îndatoririle regale ani de-a rândul; dupã rãz-

°iul franco-prusac, îsi abandonase aproape cu totul Prerogativele politice în favoarea izolãrii. Nu-si mai obligatiile de monarh constitutional, refuzân-

473
du-i primului ministru dreptul de a se consulta periodic si tete-â-tete asupra problemelor importante la ordinea zilei. Documentele oficiale, trimise prin curieri la castelele regale, erau lãsate sã se îngrãmãdeascã pe biroul lui Ludwig si sã zacã sãptãmâni în sir. Cu aceste dovezi, guvernul bavarez considera cã avea la îndemânã suficiente temeiuri pentru a transpune în realitate îndepãrtarea regelui.

întrevederea urgentã a printului Luitpold cu primul ministru îl convinse pe acesta din urmã cã nu întâmpina nici o împotrivire din partea familiei Wittelsbach dacã scãpa tara de regele stingheritor. Membrii familiei regale pãreau sã fie mai putin preocupati de practicile politice îndoielnice ale lui Ludwig decât de prejudiciile perceptibile pe care prezenta sa continuã pe tronul bavarez le aducea prestigiului monarhiei. Prin pãrãsirea capitalei si neglijarea îndatoririlor ceremoniale de suveran, Ludwig reusise sã si-i înstrãineze pe multi membri influenti ai curtii si ai societãtii mondene miin cheneze. Nu încerca sã-si ascundã dispretul pentru aristocrati, iar acestia, la rândul lor, nu se simteau loiali fãt de rege. Astfel de resentimente dãunau în mod limpede dinastiei si, atâta vreme cât Ludwig continua sã domneascã, existau prea putine sanse ca aceastã animozitate sã disparã. Desi majoritatea populatiei bavareze, inclusiv tãranii si locuitorii micilor orase, îl stimau în mod deosebit pe rege, un atare sprijin provincial nu conta prea -mult în Miinchen, mai ales într-un moment când tara însãsi se confrunta cu un viitor nesigur în reiati»6 cu noul imperiu german.»

Cheltuielile exorbitante fãcute de Ludwig îi nelinistea11 familia. Cu toate cã regele nu întrebuinta veniturile sta"

474

fygele nebun

pentru construirea castelelor sale, împrumutã totusi în repetate rânduri bani în contul listei civile personale, pânã când datoriile lui se cifrarã la 14 milioane de mãrci. Nefiind în stare sã obtinã subventii suplimentare din partea guvernului bavarez, Ludwig apelase la alti monarhi pentru a contracta împrumuturi personale; posibilitatea ca succesorul sãu la tron sã-si petreacã toti anii de domnie achitând datoriile, fie cãtre detestatul Kaizer, fie cãtre sultanul Turciei, era foarte realã. Nici unul dintre membrii familiei regale nu dorea câtusi de putin sã vadã monarhia împinsã la ruinã si faliment de extravaganta necontrolatã a suveranului.

Lutz si Luitpold formau o pereche bizara; printul cu vederi conservatoare nu fãcea un secret din aversiunea pentru întãrirea legãturilor cu Prusia, problemã care constituia punctul central al politicii duse de regimul Lutz. si totusi Lutz era cel care detinea puteri depline în guvernul bavarez; Luitpold intrase în complot ca sã salveze dinastia de la ruinã financiarã si de la oprobriu public, si nu înarmat cu o ordine de zi politicã. Printul si primul ministru purtarã lungi discutii în cursul cãrora cei doi cãzurã de acord asupra scopurilor finale: Luitpold urma sã-si asume regenta si sã restabileascã prestigiul casei de Wittelsbach; drept rãsplatã, îi garanta lui Lutz pãstrarea functiei de premier si supravietuirea durabilã a guvernului sãu. Consolidându-si astfel puterea, Lutz îl asigurã pe Luitpold cã guvernul bavarez avea sã plãteascã datoriile contractate de Ludwig si sã reîntroneze ordinea în lista civilã.

Planurile pentru lovitura de stat progresau foarte ^cet. Discretia era vitalã; pericolele pândeau la tot pasul sJ exista posibilitatea realã sã izbucneascã un rãzboi civil

475
dacã afacerea nu se termina rapid si în mod satisfãcãtor, în pofida dificultãtilor financiare si a vietii personale stranii, Ludwig rãmãsese extrem de popular printre oamenii de rând. Membrii guvernului si ai curtii miin-cheneze nu manifestau devotament fatã de monarh, dar nici nu-si puteau permite sã înstrãineze milioanele de bavarezi care erau încã loiali regelui.

si totusi, cei doi conspiratori trebuirã sã-i destãinuie uneltirea secretã unui om care nu era de origine bavarezã, si anume Bismarck. în ciuda pozitiei preeminente detinute de Bavaria în cadrul celui de-al doilea Reich, tara nu era destul de independentã spre a-1 înlãtura pe rege fãrã sã se consulte mai întâi cu Prusia, în acest scop, Lutz îl instrui pe contele Lerchenfeld, ambasadorul bavarez la Berlin, sã-i cearã o audientã cancelarului Bismarck si sã-1 informeze despre decizia cabinetului. Lerchenfeld trimise un raport oficial la Miinchen:

"I-am explicat pe scurt cancelarului imperial cã starea de sãnãtate mentalã a Regelui nu îngãduie ca guvernarea tãrii sã fie lãsatã mai departe în mâinile sale. I-am semnalat cã, desi problema financiarã impulsionase asumarea unei solutii rapide, aceasta constituia în sine un considerent secundar în comparatie cu alte motive mai triste. I-am descris starea de spirit din tarã si i-am argumentat imposibilitatea unui regim solid orânduit sub cârmuirea Regelui. I-am spus Printului cã persoana urmãtoare în ordinea succesiunii la tron, în întelegere cu ministrii guvernului, hotãrâse ca tara sã nu mai fie expusã pericolelor incalculabile. Lucrurile depãsiserã orice limitã în Bavaria."2

Bismarck ascultã în tãcere în timp ce Lerchenfeld u schita plãnuita loviturã de stat. Cancelarul declarã ca

l

l
detronarea fortatã a regelui reprezenta o problemã de politicã internã bavarezã si, ca atare, Prusia nu intentiona sã intervinã în nici un fel de îndatã ce actiunea începea. Astfel reasigurat, Lutz îsi înteti eforturile pentru a-1 rãsturna de la putere pe Ludwig al II-lea.

Pe 23 martie 1886, primul ministru se întâlni cu doctorul Bernhard von Gudden, în vârstã de saizeci si unu de ani, profesor de psihiatrie la Universitatea din Miinchen si distins specialist în boli psihice. Acesta fusese membru al comisiei de medici însãrcinati cu îngrijirea lui Otto, fratele lui Ludwig, si în aceastã calitate se consultase mai înainte cu regele prin rapoarte si întrevederi personale. Primul ministru Lutz îi ceru în mod oficial lui Gudden sã cântãreascã toate probele referitoare la alie-natia mintalã a regelui - dovezi pe care Lutz urma sã i le furnizeze.

Problema stãrii de spirit a regelui deveni astfel raison d'etre* oficialã pentru detronarea sa, modalitatea cea mai simplã si mai convenabilã prin care Ludwig putea fi înlãturat de la domnie. Cãci, în ciuda nepãsãrii fatã de îndatoririle regale si a necazurilor financiare, nici unul dintre acesti doi factori nu reprezenta o conditie permanentã. Amenintat cu alungarea de pe tron din aceste motive, era totdeauna posibil ca regele sã-si corecteze comportamentul care devia de la normele stabilite. Guvernul bavareze si familia Wittelsbach nu vroiau sã riste; de îndatã ce planul pentru lovitura de stat se punea în Practicã, era imperios necesar atât pentru Lutz, cât si Pentru Luitpold ca acesta sã ajungã la un deznodãmânt

d'etre (Ib. Fr.) - ratiunea de a fi

477
fericit. Prin urmare, un certificat de alienatie mintalã rezolva în mod categoric dilema: regelui nu-i mai rãmânea nici un drept de apel o datã ce se emitea un asemenea act oficial.

Gudden urma sã redacteze un raport de evaluare asupra sãnãtãtii mentale a lui Ludwig al II-lea, pe baza cãruia guvernul bavarez putea sã actioneze în mod legal pentru detronarea regelui. Acest document, denumit "Ãrztliches Gutachten"*, continea toate dovezile strânse de Lutz si de oamenii sãi. însãsi natura acestui document, precum si concluziile trase, erau în mod inerent viciate si deci nevalabile, fiind elaborate numai pentru a satisface o idee preconceputã despre starea de sãnãtate mentalã a regelui. Orice probã care sã sprijine clar aceastã judecatã finalã era pur si simplu ignoratã. Gudden fusese angajat anume de primul ministru ca sã întocmeascã un act medical prin care sã se declare în mod public dementa regelui; nu se asteptase câtusi de putin din partea doctorului sã includã alte constatãri contrare acestei pãreri admise înainte, fãrã nici o cercetare, sau sã formuleze o concluzie diferitã.

Cel mai serios viciu de formã al acestui document, atrãgând dupã sine nulitatea lui, era cã reprezenta o evaluare medicalã a deficientei mintale a regelui fãrã ca Gudden si colegii lui sã-1 fi examinat vreodatã pe pacient în persoanã. Ludwig fu declarat nebun fãrã sa beneficieze de un diagnostic exact. Astfel de tactici machiavelice erau în mod limpede neapãrat necesare guvernului bavarez pentru obtinerea acestei declaratii/

* Ãrztliches Gutachten (Ib. Germ.) - expertizã medicalã 478

nebun

era foarte putin probabil ca Ludwig sã coopereze CU o comisie împuternicitã exclusiv sã-1 gãseascã dement. Lipsa de standarde etice, neuzitate nici de guvern, nici de Gudden si ceilalti medici, discrediteazã orice grãunte de adevãr pe care Ãrztliches Gutachten 1-ar fi putut contine. Documentul se baza în mare mãsurã pe depozitiile verbale fãcute de fostii servitori si grãjdari care atestaserã ca martori, în temeiul propriei experiente, comportamentul regelui de-a lungul unei întinse perioade de timp. în momentul în care Gutachten era ticluit, Ludwig al Il-lea se împresura fãrã sã-si dea seama de spioni angajati si plãtiti de guvernul bavarez si probabil de Prusia; multi dintre acesti slujitori sterpeleau cu îndemânare din cosurile de hârtii ale regelui notite incrimi-nante sau frânturi de scrisori pe care apoi le furisau prin contrabandã în biroul lui Lutz din Mtinchen. Se poate întâmpla ca unele dintre mãrturii sã fi fost obtinute prin mijloace de coercitie; cu sigurantã cã o mare parte dintre ele fuseserã depuse abia dupã ce contele Maximilian von Holnstein, actionând în numele primului ministru, le oferise membrilor casei regale substantiale sume de bani pentru depozitiile sub jurãmânt care contribuiserã la instrumentarea cazului. Astfel, mãrturie dupã mãrturie, alegatiile cu privire la nebunia regelui rãsuflau pânã la Lutz: povesti despre plimbãrile cu sania fãcute de Ludwig în miez de noapte, extravagante financiare, viata nocturnã, obiceiurile stranii în timpul meselor, conversatiile imaginare, precum si relatãri despre tratamentul aspru la care-si supunea servitorii si ordinele autocratice date pentru pedepsirea lor. Fãrã îndoialã cã unele dintre a°este istorisiri erau adevãrate sau cel putin contineau Un sâmbure de adevãr. Dar grosul dovezilor, obtinute

479
prin mituire si prin alte metode ilicite de la oameni cu un caracter îndoielnic, pare sã fi fost fie nãscocit în mod deliberat, fie exagerate peste mãsurã pentru a sustine cauza guvernului.

Nu se încercã nici sã fie chestionati acei membri ai casei regale care contestau concluzia cã regele suferea de o boalã psihicã. Aghiotantii sãi, contele Durckheim si Ludwig von Burkel refuzarã sã colaboreze cu comisia pe motivul cã regele era perfect sãnãtos si cã guvernul actiona într-o manierã duplicitarã si perfidã. Ultimul secretar de cabinet al lui Ludwig, N. Schneider, întocmise un dosar continând aproape trei sute de note si scrisori redactate de rege, dintre care nici una nu demonstra simp-tomele bolii sale. Schneider îi contactã atât pe Holnstein, cât si pe Lutz de îndatã ce aflã cã se strâng probe si asteptã sã-si expunã argumentele, dar n-a fost niciodatã chemat sã depunã mãrturie în favoarea regelui3. Baronul von und zu Franckenstein avu de asemenea întrevederi cu câtiva membri ai cabinetului, prilej cu care protestã împotriva deciziei luate de primul ministru. Ludwig al II-lea, declarã el, nu era nebun, ci mai degrabã poseda o imaginatie descrisã ca fiind nelimitat de impresionabilã. Fireste cã nici Franckenstein nu fu chemat ca martor.4

Pe l iunie, printul Luitpold îi trimise urmãtoarea scrisoare lui Ziegler:

"Dupã cum stiti, boala evidentã a Maiestãtii Sale Regele a adus tara într-o situatie foarte tristã si primejdioasã, asa încât cred cã e de datoria mea sã chibzuiesc la luarea unor mãsuri, în conformitate cu Constitutia/ care sã garanteze continuitatea Guvernului, în acest scop, este absolut necesar sã se contureze pe cât posibil o imagine exactã a stãrii mentale a Maiestãtii Sale Rege*6'

480

[eeele nebun

întrucât ati fost multã vreme în anturajul Maiestãtii Sale, ar trebui sã fiti în situatia de a dezvãlui fapte demne de încredere care sã fie apreciate ca dovezi psihologice si prin urmare vã cer sã-mi înaintati un memorandum cu observatiile pe care le aveti de fãcut în aceastã privintã."5

Cu un asemenea îndemn regesc, se accelera ritmul de lucru la fabricarea documentului. Luni, pe 7 iunie, Gudden îi examina pe Welcker si pe Hesselschwerdt. în dimineata urmãtoare, cei patru medici din comisie -Gudden, ginerele sãu, Hubert Grashey, si doctorii I. Hagen si J. Hubrich - se întâlnirã si revizuirã toate dovezile strânse. Ei cãzurã de acord cã pe baza acestor probe nu era necesar sã-1 supunã unui examen medical pe pacientul lor. Concluziile acestora furã consemnate în Gutachten.