The passions of the mind

UN PROVINCIAL LA PARIS

Sosi la Paris în prima săptămână a lui octombrie 1885 şi se instală la Hotel de la Paix, într-o cameră primitoare de la etajul al doilea. Fereastra principală dădea spre Impasse Royer-Collard şi grădina casei aflate în fundul intrării. Era o stradă liniştită în apropiere de parcul Luxembourg şi la jumătate de oră de mers pe jos de Salpêtrière. Hotelul se întindea numai pe lăţimea a trei ferestre, înghesuit între clădirile particulare mai elegante, care îl flancau din ambele părţi. Lângă pat pe pardoseala de scândură se afla o carpetă; avea un dulap disproporţionat de mare pentru hainele lui puţine la număr, iar pe pereţi un tapet de hârtie vesel, cu trandafiraşi roz pe un fond auriu; la peretele din faţa patului său era o masă de brad pe care îşi puse cărţile şi fotografia Marthei.

Fotografia Marthei... Continuă s-o privească şi prin întuneric, după ce stinsese lumina şi deschisese fereastra ca să lase să intre aerul rece al toamnei şi zgomotele înăbuşite dinspre Boulevard St. Michel. Ce lună minunată trăiseră la Wandsbek! Se simţea calm, liniştit, sigur de dragostea lui. Adormi în timp ce o adiere uşoară umfla perdelele de la geam.

Se trezi devreme şi se duse la o cafenea vizavi de intrarea în parcul Luxembourg. Mesele erau deja ocupate de oameni care se opriseră să mănânce înainte de a pleca la lucru şi de studenţi care nu aveau de străbătut decât un cvartal până la Sorbona. Când băiatul cu şorţul alb, scrobit se apropie de el cu cele două vase, de cafea şi de lapte, Sigmund îl lăsă să-i toarne, apoi rosti într-o franceză corectă, pe care o învăţase de la un îndrumător de studii contra un gulden ora, înainte de a pleca din Viena:

— Du pain, s'il vous plaît!

Băiatul clătină din cap şi întrebă:

— Comment?

Sigmund era furios pe el însuşi. „Este oare posibil, se întrebă el, să citesc în franceză încă de pe vremea când mergeam la gimnaziu şi totuşi să nu ştiu cum se cere pâine? Voi fi oare nevoit să arăt cu degetul la coşul de pâine de pe masa de alături, ca şi când aş fi analfabet?" Apoi îşi aminti cum se numeau cornurile în formă de semilună. Când rosti triumfător cuvântul, băiatul răsuflă uşurat şi îi aduse un coş plin.

În timp ce îşi bea cafeaua, trase cu urechea la mesele din jur. Nu reuşi să înţeleagă nici o propoziţie, nu prinse nici măcar cuvinte disparate. Mormăi îmbufnat:

— Cum am să înţeleg, necum să rostesc aceste sunete ciudate? Ce s-a întâmplat cu toate acele vocale pe care le pronunţam aşa de clar când citeam din Molière şi din Victor Hugo? Francezii ăştia le înghit mai repede decât delicioasa lor cafea.

Ieşi afară în aerul proaspăt de octombrie, propunându-şi să cucerească Parisul cu singura armă de care dispunea – picioarele. „Cel care străbate un oraş cu piciorul, îşi zise el, îl învinge, îl ia în stăpânire, la fel cum asaltează un bărbat o femeie. Vreau să absorb Parisul aşa cum fac cu o carte nouă, devorând fiecare stradă, fiecare magazin, fiecare mulţime şi grup de oameni, ca şi când ar fi o cetate asediată, iar eu aş fi invadatorul."

Se îndreptă spre Sena, se plimbă pe cheiuri, frunzări cărţi la tarabele în aer liber, admiră arhitectura ministerelor care se înşirau pe Quai d'Orsay, traversă fluviul pe podul Alexandre III şi se trezi pe Champs-Elysées, bulevardul larg mărginit de copaci, cu frunzele bătând în roşu purpuriu şi cafeniu roşcat. Ştia că Parisul este de două sau de trei ori mai mare decât Viena, dar îl surprindeau străzile lui lungi, ce se întindeau pe kilometri întregi, ca şi când ar fi vrut să ofere o imagine a infinitului. După ce ajunse la Etoile, punctul cel mai înalt de pe Champs-Elysées, porni spre Bois de Boulogne. Femeile care se plimbau în trăsuri erau foarte elegant îmbrăcate. În drum spre grădina zoologică din Jardin d'Acclimation, trecu pe lângă guvernantele care îi hrăneau pe sugari, văzu copii mai mărişori plimbându-se în trăsurici trase de capre şi privind spectacole de marionete, apoi servitoare cu şorţuri albe apretate care interveneau împăciuitoare în cearta copiilor. După-amiază târziu, când se întoarse spre Boulevard St. Michel, întregul oraş era scăldat într-o lumină chihlimbarie. La Paris, totul era nou, diferit, uimitor şi cumva... unitar. Spre deosebire de Viena, oraşul acesta nu încerca să simuleze toate culturile şi toate civilizaţiile. Parisul, îşi dădu el seama, se mândrea cu faptul că este el însuşi, că este francez. Înţelegea acum de ce vienezii spuneau despre Paris că se află „în Europa", ceea ce nu se putea afirma despre Viena. Imperiul Austro-Ungar era o zonă, o dinastie şi o cultură în sine, unică, incomparabilă. Însă Parisul reprezenta „mama oraşelor". Se simţea puţin obosit însă avea un aer triumfător, pentru că cercetase fiecare cvartal pe lângă care trecuse, studiase fiecare clădire a cărei arhitectură îi era accesibilă. Sena, podurile, parcul, toate acestea făceau acum parte din propria sa fiinţă.

Ajunse la intersecţia dintre Rue de Médicis şi bulevardul St. Michel, în faţa intrării în Luxembourg. Aici erau câteva cafenele în aer liber, cu mesele înghesuite unele în altele, ocupate de femei care îşi aşteptau soţii la un aperitiv, de tineri cu iubitele lor, de studenţi care terminaseră cursurile la universitate, de pictori care ieşiseră din ateliere în jiletci de catifea şi cu beretele pe cap. Tinere fete foarte şic mergeau spre casă în grupuri sau împreună cu prie­tenii lor, vorbind şi gesticulând vioaie, îndrăgostiţi cu toţii de Paris, de viaţă, unul de altul. Spre marea lui uimire, văzu tineri şi tinere care schiţau paşi de dans, ca şi când ar fi fost o zi de primăvară şi nu s-ar fi aflat în mijlocul unei mulţimi de trecători, ci singuri, în Câmpiile Elizee.

„Asemenea privelişte este de neconceput la Viena, îşi spuse el. Ce minunat este să dansezi pe străzi pentru că eşti tânăr şi pentru că te afli la Paris."

Apoi avu brusc revelaţia situaţiei sale, de parcă l-ar fi lovit cineva cu o măciucă în moalele capului: era singur, absolut singur, un străin într-o ţară străină, unde nu cunoştea pe nimeni, nu putea să comunice cu nimeni, măcinat de dorul Marthei cea cu ochii limpezi, zâmbet blând şi buze iubitoare. Cum avea să suporte următoarele cinci zile, înainte de a se duce la Salpêtrière ca să-şi prezinte scrisorile de recomandare profesorului Charcot?

Se întoarse acasă, în camera de hotel, închise obloanele, trase draperiile, îşi scoase pardesiul de pe el şi se aruncă pe pat, simţind cum îl doare fiecare părticică a creierului: tânjea după cei de-acasă, după Martha şi se simţea disperat fiindcă nu putea să realizeze nimic. De ce ar fi obligat profesorul Charcot să-l primească şi să-l ajute? De ce să-şi bată capul cu el personalul de Salpêtrière? Un străin dintr-o ţară străină! De ce venise aici?

Bursa de studii era o onoare prea mare pentru un om sărac. Calculă încă o dată în minte toate cifrele, aşa cum mai făcuse de o sută de ori. Facultatea de Medicină îi dăduse numai jumătate din sumă, trei sute de guldeni, banii de drum. Cealaltă jumătate avea să-i fie plătită la întoarcere, când îşi va prezenta raportul. Înainte de a pleca de acasă, trebuise să-şi achite datoriile: o sută de guldeni la croitor; şaptezeci şi cinci la librar; treizeci pentru un cufăr şi o valiză; şapte guldeni femeii care îi aducea cărbuni la spital; şapte la cizmar; cinci profesorului de franceză, trei la poliţie pentru formulare atunci când completase cererea pentru Dozentur. Pusese douăzeci de guldeni în monede de aur în borcanul de cafea al Amaliei din dulapul de bucătărie, cumpărase biletul de tren până la Ham­burg cu treizeci de guldeni, pusese deoparte două sute de guldeni pentru vizita la Wandsbek, apoi alţi treizeci şi cinci pentru biletul de tren de la Hamburg la Paris... Şi avea deja datorii înainte să fi ajuns la Salpêtrière! „Mai bine mă făceam contabil, nu doctor", murmură el.

Doctorii de la Allgemeine Krankenhaus care studiaseră la Paris îi spuseseră că va avea nevoie de cel puţin şaizeci de guldeni pe lună. Îi mai trebuiau încă şaizeci de guldeni ca să studieze timp de o lună în spitalele din Berlin în drum spre casă, şi încă şaizeci şi cinci de guldeni pentru biletul de tren de la Paris la Hamburg, la Berlin şi înapoi la Viena.

Îşi dădu seama că se afla într-o situaţie fără ieşire. Numai cei o mie cinci sute de guldeni oferiţi de Paneth puteau să-l salveze. Fondul era intact, cu excepţia dobânzilor pe care le folosise ca să-i ajute pe cei de acasă şi pentru a se duce în vizită la Martha cu un an înainte. Petrecu un week-end cu Sophie şi Josef Paneth, care închiriaseră o vilă în pădurile albe şi răcoroase de mesteceni de la Semmering. Sophie şi Josef fură de acord că banii ar putea fi folosiţi pentru studiile cu profesorul Charcot.

Sări din pat, îşi scoase portmoneul din buzunarul interior al hainei şi întinse banii pe masa de tablă. Oricât de des i-ar fi numărat, nu erau decât o mie de franci, tot ce mai rămăsese din banii „Fundaţiei" lui Paneth. Scoase o foaie de hârtie şi începu să socotească. Aceşti bani trebuiau să-i ajungă pentru trei luni în străinătate, jumătate din timpul de care avea nevoie. Pentru a-şi îndeplini tot programul, i-ar mai fi fost necesari încă trei sute de guldeni. Dar cum avea să-i câştige? Fiecare oră de studiu cu Charcot era extrem de preţioasă.

Se aruncă din nou pe pat, frustrat şi nefericit. Acum, după ce trăsese obloanele, zgomotele Parisului nu mai răzbăteau până la el. În cele din urmă căzu într-un somn agitat, cu multe vise.
A doua zi se simţi mai bine, deşi îşi reproşă amarnic slăbiciunea din ajun. În zilele următoare fu ameţit de Paris şi de francezi. Merse prin Tuilleries la Luvru, mai întâi în sălile de artă greacă şi romană. Văzu femei care stăteau în faţa unor nuduri de bărbaţi cu sexul dezgolit. Se simţi şocat. „Nu ştiu ce înseamnă ruşinea?"

Se întoarse în Place de la Concorde, unde se afla Obeliscul de la Luxor, studie admirabilele sculpturi de păsări şi oameni, dar se uită şi la francezii volubili care vorbeau şi gesticulau fără nici un fel de reţinere. Murmură în sinea lui: „Obeliscul este cu trei mii de ani mai bătrân decât mulţimea asta vulgară din jurul lui".

La Paris se desfăşurau alegeri, lupta pentru supremaţie disputân­du-se între republicani şi monarhişti. Cumpăra câte două ziare în fiecare zi, le citea când îşi bea cafeaua în câte o cafenea, mulţumit că putea să urmărească măcar în scris desfăşurarea evenimentelor. I se părea însă că strigătele vânzătorilor de ziare, care apăreau în câte patru sau cinci ediţii pe zi, erau nu numai asurzitoare, ci şi lipsite de bun-simţ.

În seara următoare se duse la teatru cu John Philipp, un văr mai tânăr al Marthei, din dorinţa de a-l vedea pe Coquelins jucând Molière. Plăti un franc şi jumătate pentru o lojă laterală, de unde vedea o parte din public, dar nimic din scenă. Declară că este o colivie nenorocită de porumbei, fu şocat de lipsa de eleganţă a rochiilor femeilor şi derutat de faptul că nu exista orchestră ca la teatrele din Viena. De asemenea, fu neplăcut surprins la auzul celor trei lovituri primitive de gong din spatele cortinei, care anunţau începutul spectacolului. „N-ar putea să micşoreze luminile?", îşi zise el ursuz.

Se jucă Tartuffe, apoi Căsătorie silită şi Preţioasele ridicole. Şi Sigmund descoperi că, dacă se apleacă periculos de tare peste balustradă poate nu numai să-i vadă pe actori, dar să şi prindă fraze întregi din piesele pe care le citise şi în germană şi în franceză. Era furios pe actriţe, căci nu înţelegea nimic din dialogul lor. „Nu cred că am să vin prea des la teatru", îşi zise el.

Îl exasperau preţurile mari pe care le aveau toate lucrurile. Restaurantele erau scumpe. Când intră într-o farmacie să cumpere nişte talc, apă de gură şi gudron, i se cerură trei franci şi jumătate, ceea ce i se păru o sumă exorbitantă.

Ameţit de tumultul oraşului, ajunsese să-i identifice pe francezii pe care îi vedea pe stradă cu cei din trecut, care participaseră la atâtea revoluţii sângeroase. În vreme ce stătea în Place de la République, în faţa unui basorelief care înfăţişa istoria din ultimii o sută de ani, cu războaiele ei civile şi revoluţiile, decise: „Francezii suferă de o boală psihică, de convulsii de masă istorice. Iar Parisul este un sfinx travestit care devorează orice călător incapabil să-i răspundă la întrebări".

În după-amiaza aceea târziu, cu o zi înainte să se prezinte la profesorul Charcot, în vreme ce se îndrepta spre hotelul lui pe Bou­levard Montparnasse, îşi zări din întâmplare imaginea reflectată în geamul unei vitrine – fiecare amănunt al îmbrăcăminţii, ţinuta şi mersul. Exclamă cu voce tare, spre mirarea unui trecător: „Am o inimă de provincial german pe care am uitat s-o iau cu mine".

Se studie pentru prima oară obiectiv de când ieşise din Gare du Nord şi îşi văzu costumul austriac greoi, ca de înmormântare, pălăria înaltă, barba vieneză, cravata de mătase neagră îndesată sub gulerul alb, tare, expresia severă întipărită pe faţă... Atunci recunoscu cinstit: „Eu am greşit. Sunt străin aici nu numai prin hainele, prin barba şi prin accentul meu, ci şi prin setul meu rigid de valori şi judecăţi germane. Când mă gândeam la inima mea rămasă acasă, trebuia să-mi dau seama că n-am vrut s-o iau cu mine. Îmi cultiv singurătatea, incapacitatea de adaptare – şi cum aş putea să mă acomodez cu Parisul după patru zile în care n-am făcut altceva decât să hoinăresc pe străzi, fără să stau de vorbă cu un singur suflet, copleşit de incertitudini în privinţa viitorului. Din cauza asta am detestat oraşul, deopotrivă cu locuitorii săi."

Se îndepărtă de geam cu un zâmbet în colţul gurii.

„Iartă-mă, Paris, eu am fost barbarul."


2
Spitalul Salpêtrière se afla la marginea de sud-est a Parisului, chiar lângă Gare d'Austerlitz, la o distanţă destul de bună de mers pe jos de la hotelul lui. Studiase un plan al Parisului şi constatase că nu există un drum direct. După ce-şi promise că va explora mai târziu căile de acces, când va cunoaşte mai bine cartierul, o luă pe lângă colţul parcului Luxembourg, pe Rue Lhomond, apoi străbătu un hăţiş de străduţe mici, coti de câteva ori la dreapta şi la stânga şi ajunse, în cele din urmă, pe Boulevard St. Marcel, care ducea direct la intrarea din faţă a spitalului.

Se simţi dintr-o dată ca acasă la Salpêtrière pentru că, la fel ca şi Institutul de Fiziologie al lui Brücke, şi acesta fusese construit iniţial ca fabrică de armament. Ulterior, un edict regal transformase clădirea ca un hangar într-un Hospice Général pentru femeile certate cu legea şi infirmi. Salpêtrière se umpluse atunci cu prostituatele Parisului. Ulterior fuseseră închişi între zidurile ei cerşetorii oraşului. Transformat în cele din urmă în „azil", îşi deschisese uşile pentru nevoiaşi. O secţie întreagă devenise azil pentru bătrâni. Se adăugară clădiri pentru infirmi şi bolnavi incurabili, pentru copiii care sufereau de maladii curioase, pentru femeile nebune. În infirmerii, debilii mintal, paraliticii şi canceroşii erau adunaţi toţi la un loc, dormeau câte trei sau patru într-un pat. În secolul al XVIII-lea fusese înfiinţată o maternitate pentru mamele necăsătorite, care erau obligate să alăpteze numeroşii copii găsiţi de Departamentul săracilor.

În secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, Salpêtrière oferea nevoiaşilor mâncare şi adăpost, nu însă şi asistenţă medicală. În secolul al XVIII-lea, un medic generalist şi un chirurg de la serviciile medicale din Hôpital Général vizitau de două ori pe săptămână Salpêtrière ca să discute cu medicii chirurgi de la faţa locului. Abia din 1862, când dr. Jean Martin Charcot fusese numit şef al serviciului medical, Salpêtrière avea să devină un spital în adevăratul înţeles al cuvântului.

În momentul în care străbătu aleea pavată cu piatră cubică, mărginită de arbori pe ambele părţi, şi intră prin uşa cu arcadă încadrată de două ferestre aproape identice se simţi ca acasă în peisajul familiar al clădirilor rectangulare ridicate în jurul unei curţi, printre doctorii şi surorile care treceau grăbiţi dintr-un loc într-altul.

Salpêtrière, la fel ca şi Allgemeine Krankenhaus, reprezenta o lume închisă în ea însăşi, care ocupa o suprafaţă de şaptezeci şi patru de acri, înconjurată de un zid înalt de cărămidă, cu patruzeci şi cinci de pavilioane separate. În prezent era populată în permanenţă de şase mii de pacienţi. Nici cea mai bătrână soră nu-şi amintea să fi existat vreodată un pat neocupat. Între clădiri existau spaţii mari, cu cărări cu pietriş şi arbori bătrâni şi umbroşi. Unele dintre pavilioane aveau acoperişuri ascuţite, precum cabanele elveţiene. Spre deosebire de Allgemeine Krankenhaus, Salpêtrière era intersectată de numeroase străzi, drumuri şi cărări, astfel că nu trebuia să treci prin mai multe curţi şi pavilioane ca să ajungi acolo unde doreai, ca la Viena.

Când ajunse la biroul lui Charcot, o soră îl informă că tot personalul se reunise pentru consultation externe săptămânală şi că urmează să se prezinte şi el acolo. Găsi repede încăperile respec­tive, mai multe camere separate, destinate pacienţilor externi şi celor care veneau pentru prima dată la control. Se îndreptă spre o cămăruţă unde stăteau înghesuiţi vreo zece medici în semicerc, în spatele unei mese de examinare. De partea cealaltă a mesei se afla şeful de clinică al lui Charcot, dr. Pierre Marie, un bărbat tânăr, fără barbă. Sigmund îşi prezentă cartea de vizită, iar dr. Marie îi spuse politicos:

— Vreţi să aşteptaţi împreună cu noi? Domnul profesor Charcot o să vină în câteva clipe pentru a începe consultaţiile.

Se îndreptă spre singurul scaun rămas liber, şi ocupanţii celorlalte două, din stânga şi din dreapta lui, îi făcură semn cu capul să se aşeze. Avea să fie o dimineaţă plină de surprize pentru Sigmund. Când bătu ora zece, profesorul Jean Martin Charcot intră în încăpere. Era un om de aproape şaizeci de ani, înalt, lat în umeri, cu o constituţie robustă. Purta joben şi o haină neagră la două rânduri, care îi ajungea până aproape de genunchi. Nici el n-avea barbă, iar părul lui negru, puţin argintiu pe la tâmple, era pieptănat sever spre spate de pe cea mai largă şi mai puternică frunte pe care o văzuse Sigmund vreodată: Tot capul părea sculptat – sprâncene mari, stufoase, un nas mare, osos, care nu distona cu restul figurii numai fiindcă era aşezat în mijlocul unei feţe mari. Avea buze pline, proeminente, o bărbie dăltuită în piatră, ochi negri. Sigmund simţea puterea enormă pe care o emana trupul lui, fără a fi însoţită de o atitudine de superioritate sau aroganţă. „Mai degrabă, gândi în sinea lui Sigmund, seamănă cu un preot de la care te aştepţi să auzi o vorbă de duh şi cuvinte de apreciere la adresa unui trai îmbelşugat."

Asistenţii şi profesorii invitaţi se ridicară în picioare când intră Charcot. Cu un aer zâmbitor, acesta le făcu semn să ia loc.

Pentru dr. Sigmund Freud începea cea mai veselă experienţă medicală din tinereţea lui. De îndată ce pacienţii se dezbrăcau suficient ca să li se poată vedea afecţiunile, stabilea diagnosticul neurologic de parcă s-ar fi aflat de unul singur în biroul lui par­ticular – un fel de improvizaţie la care un profesor vienez n-ar fi recurs niciodată. Pacienţii nu sufereau de maladii banale, arhicunoscute. Fuseseră selecţionaţi de doctorii Marie şi Babiski, care avuseseră grijă ca afecţiunile lor să fie şi interesante, şi complexe. Charcot le punea întrebări pacienţilor, încercând să scoată la iveală antecedentele bolii, împărţea simptomele în categorii neurologice, pronunţa un diagnostic şi sugera un tratament. Sigmund, care se considera bine pregătit în neurologie, era surprins să-l audă pe Charcot cum raţiona cu voce tare, aducând în discuţie cazuri similare, propunând teorii originale cu privire la cauza şi natura maladiilor. Când ajungea la concluzia că făcuse o eroare de raţionament, îşi recunoştea imediat greşeala şi prezenta o nouă versiune corectată.

Primul pacient, o femeie de vârstă mijlocie, suferea de guşă exoftalmică, boală diagnosticată pentru prima oară în Franţa de Charcot. Acesta analiză şi demonstră imediat simptomele: puls accelerat, ochi bulbucaţi, palpitaţii, tremur muscular şi guşa care crescuse mult, revărsându-se peste guler. Urmă apoi un tânăr muncitor care suferea de scleroză în plăci, cu toate simptomele caracteristice – paraplegie spastică, tremurături, tulburări de vorbire. Charcot făcu o distincţie clară între această boală şi Parkinson. Pentru a sublinia şi mai mult diferenţele, chemă o bătrână cu paralysis agitans, care avea mâinile umflate şi deformate, corpul rigid, mişcări lente şi figura imobilă.

Dr. Marie prezentă apoi o tânără ce suferea de afazie – incapacitatea de a rosti cuvintele, în locul acestora emiţând sunete ininteligibile. Urmară cazurile de mutism, de tulburări cardiace şi incontinenţă urinară.

Spre sfârşit, dr. Marie aduse o femeie de cincizeci de ani, sufe­rindă de o atrofie musculară progresivă. Sigmund recunoscu simpto­mele de la numeroşii pacienţi pe care îi îngrijise în departamentul condus de dr. Scholz. După ce prezentă analiza, care făcuse obiectul unui tratat recent publicat în colaborare cu Marie, Charcot se întoarse spre doctorii aşezaţi în semicerc.

— Este una dintre cele mai nefericite boli ereditare. Nu e nici o şansă de recuperare şi nici n-a existat vreo clipă, din momentul în care s-a născut. Întoarse capul, apoi îndreptă din nou privirea sa blândă asupra discipolilor şi li se adresă pe un ton grav:

O, ce am făcut noi, Zeus, să merităm acest destin?

Părinţii noştri au greşit, dar noi, noi oare ce am făcut?
Lui Sigmund i se păru fascinant faptul că, pe măsură ce pacienţii se succedau la control, asistenţii şi profesorii invitaţi puteau să-l întrerupă şi să-i pună întrebări lui Charcot, să-l contrazică sau să-şi exprime păreri personale. Aşa ceva nu se mai auzise în ţările de limbă germană, unde profesorul era un zeu căruia nu i se adresau nici un fel de întrebări, iar diagnosticul său nu putea fi pus sub semnul întrebării. La un moment dat, un profesor invitat de la Berlin interveni:

— Dar, Monsieur Charcot, ceea ce spuneţi dumneavoastră contrazice teoria Helmholtz.

Charcot răspunse amabil:

— La théorie, c'est bon, mais ça n'empêche pas d'exister. Teoria e bună, însă asta nu poate împiedica faptele să existe.

Câteva clipe mai târziu, unul din asistenţi făcu o observaţie aparent justificată, care venea însă în dezacord cu raţionamentul lui Charcot, care îi replică:

— Da, dar este mai degrabă inteligentă decât corectă.

Indică apoi elemente mai puţin vizibile ale cazului, îndemnându-l pe asistent să pătrundă în profunzimea lucrurilor. Un doctor belgian întrebă:

— Monsieur Charcot, dacă nu ne ghidăm după simptomele pacientului, cum putem aprecia exact ce leziune s-a produs în structura nervoasă?

Charcot ocoli masa de examinare, se opri în centrul semicercului, atât de aproape de Sigmund încât acesta ar fi putut să-l atingă cu mâna, şi reflectă:

— Cea mai mare satisfacţie pentru cineva este să vadă un lucru nou. Adică să recunoască cum că e vorba de ceva nou. Noi trebuie să vedem. Trebuie să privim o dată, şi încă o dată, şi încă o dată, până când descoperim, în cele din urmă, adevărul. Nu mi-e ruşine să vă mărturisesc, dragi confraţi, că astăzi descopăr la pacienţi lucruri pe care acum treizeci de ani le treceam cu vederea. De ce trebuie să privim numai ceea ce am fost învăţaţi să vedem? În felul acesta ştiinţa medicală îngheaţă. Avem datoria să privim, să gândim şi să medităm. Să permitem minţii noastre să meargă în direcţia spre care o duce simptomul.

La sfârşitul şedinţei, dr. Marie îi dădu profesorului cartea de vizită a lui Sigmund. Charcot bătu cu degetele în ea o clipă, apoi întrebă:

— Unde este Monsieur Freud?

Sigmund făcu câţiva paşi înainte şi îi înmână lui Charcot o scrisoare de recomandare de la dr. Benedikt, neurolog din Viena care lucrase cu Charcot cu câţiva ani mai înainte. Charcot zâmbi încântat la vederea semnăturii lui Benedikt. Se trase ceva mai la o parte ca să citească scrisoarea, apoi se întoarse spre Sigmund şi îi spuse foarte prietenos: