The passions of the mind

SĂ MERGI PE UN DRUM FRUMOS

Ignaz Schönberg venea în vizită de două ori pe săptămână şi împărţea cu Sigmund cina frugală. Cei doi prieteni citeau şi studiau împreună la lumina lămpii cu ulei de pe masa lui Sigmund. Ignaz, care voia să se căsătorească cât mai curând cu Minna, îşi impusese un program foarte încărcat. Într-o seară arăta foarte palid şi apatic. Sigmund puse stetoscopul pe spatele şi pe pieptul lui Ignaz şi bătu peste degetul fixat pe coastele lui.

— Ignaz, ai nevoie de odihnă.

— Altă dată, Sig, răspunse trist Ignaz.

— Nu, anul acesta.

Sigmund se hotărî să-i viziteze pe fraţii lui Ignaz. Alois era plecat, însă Geza îl invită la masă. În cursul anului, Sigmund îi văzuse adesea pe fraţii lui Ignaz în virtutea relaţiilor de prietenie dintre ei. Geza era un muncitor harnic care, încă din tinereţe, declarase că toate cărţile sunt duşmanul firesc al omului. Sigmund îl considera prost şi îngâmfat, aşa că nu-şi pierdu timpul cu amabilităţi.

— Geza, tuberculoza lui Ignaz s-a agravat.

— Şi ce vrei de la mine?

— Bani. Destui ca să poată petrece câteva luni la munte.

— Şi de ce trebuie să plătesc eu pentru el? Eu îmi frâng spinarea pentru fiecare gulden pe care îl câştig.

Sigmund mai îmblânzi puţin tonul.

— Toţi trebuie să avem grijă de noi, dar Ignaz este foarte preţios.

— Şi, mă rog, de ce îl consideri aşa de preţios? Pentru că citeşte poezii în sanscrită? Nu poţi să astupi o gură flămândă cu sanscrită.

— Dacă reuşesc să-l conving pe Alois să contribuie cu ceva, o să dai şi tu? O să-l duc chiar eu până acolo. Nu vreau să călătorească singur.

— Foarte bine, mormăi Geza. Ce, n-am dat întotdeauna?

Sigmund îl duse pe Ignaz la Stein-am-Anger, în Ungaria, şi îl somă să aibă grijă de el însuşi. Abia ajunsese acasă, când Josef Breuer îi trimise vorbă să vină şi el în apartamentul lui Fleischl. Stratul subţire de piele de pe ultima amputaţie a lui Fleischl se rupsese din nou. Fleischl era nenorocit. Breuer, care adusese morfina, îi făcu o injecţie. Se întoarseră pe jos, prin oraşul toropit de căldura toridă de la mijlocul lui iulie. Un bărbat se opri şi îi adresă câteva cuvinte lui Breuer. Sigmund rămase câţiva paşi în urmă. După câteva minute, când i se alătură, Josef îi spuse:

— Era soţul uneia dintre pacientele mele. Femeia s-a purtat de câteva ori atât de ciudat în societate, încât a adus-o la mine să-i tratez nevroza. Dar nu prea pot face mare lucru. Cazurile astea sunt întotdeauna secrets d'alcôve.

— Ce vrei să spui? întrebă uimit Sigmund.

— E vorba de patul matrimonial, locul unde încep şi se termină toate nevrozele.

Sigmund se gândi o clipă, apoi exclamă:

— Josef, nici nu-ţi dai seama cât de extraordinară mi se pare ideea enunţată de tine!

Breuer rămase tăcut. Uluit, Sigmund continua să meargă alături de el. Nu avea nici un fel de experienţă în materie de secrete de alcov. Intuia doar un posibil pericol pentru un bărbat care mai avea de aşteptat vreo câţiva ani până să aibă alcovul său. I se părea greu de acceptat ideea că oamenii căsătoriţi pot avea probleme în patul matrimonial. Fără îndoială că el şi cu Martha se vor împăca excelent.

Şi totuşi... şi totuşi... crescuse în Viena, oraşul care îşi câştigase reputaţia de a fi locul cu cea mai mare libertate sexuală din Europa. Aflase despre tinerele şi atrăgătoarele prostituate din casele speciale de toleranţă, care erau întotdeauna la dispoziţia bărbaţilor. De îndată ce intrau la universitate, cei mai prosperi sau mai puţin serioşi dintre colegii lui îşi găseau câte o Süsse Mädeln de la ţară sau din cartierele muncitoreşti şi o ţineau ca amantă până când terminau

facultatea. La despărţire, „fetiţa cea dulce" vărsa câteva lacrimi pe care şi le ştergea însă la timp ca să vadă bine care dintre tinerii boboci avea să fie următorul ei iubit. Şi femeile măritate se lăsau abordate ocazional. Observase cum o femeie îmbrăcată elegant care îşi lua ceaiul cu prăjituri la Demel ridicase dintr-o sprânceană, cum un bărbat elegant şoptise ceva la urechea unei femei singure dintr-o cafenea, iar după aceea Sigmund ştia că urmează aventura şi satisfacţia carnală. Dacă erau prinşi, exista întotdeauna pericolul unei provocări la duel, însă asemenea confruntări se soldau arareori cu un sfârşit tragic.

Sigmund Freud şi prietenii săi ştiau de acest Schlamperei sexual fermecător încă din anii de la Sperlgymnasium, însă nu avuseseră nici bani, nici înclinaţie pentru aşa ceva. Fuseseră crescuţi în spiritul preceptelor morale rigide ale Vechiului Testament, credeau în dragostea romantică, iar puţinii lor guldeni le erau necesari pentru zecile de cărţi pe care şi le doreau cu disperare. Dar lucrul cel mai important pentru aceşti şoareci de bibliotecă îl constituiau timpul şi concentrarea pe care şi le rezervau pentru studii, discuţii, dispute filosofice. Dr. Sigmund Freud, care disecase zeci de cadavre de femei, crescuse într-o totală inocenţă sexuală în relaţie cu femeile vii din jurul său.

Ajunşi acasă, Sigmund şi Josef se retraseră în biroul de sus. Mathilde le trimise un platou cu Kraut mit Rahm, varză tocată mărunt şi fiartă cu smântână şi chimen.

— Dacă anumiţi pacienţi de-ai mei n-ar proveni din familii înstărite, s-ar afla de bună seamă în saloanele tale, remarcă Josef. În fiecare oraş există un număr de nevrotici care aleargă de la un doctor la altul cu speranţa că vor beneficia de un tratament minune pentru o boală inexistentă. Astăzi au ceva la cap, mâine la piept, săptămâna viitoare la rotulă. Nu are nici un rost să descânţi durerea din umăr sau din abdomen, este un monstru care creşte pe măsură ce doctorul îl taie. Toţi medicii au trecut prin asta, face parte din calvarul lor. Dar cum se explică? Mii de bărbaţi şi femei inteligenţi şi bogaţi nu pot trăi fără o boală sau durere. Ieri a venit la mine un pacient nou, un bărbat între două vârste, personalitate importantă în lumea financiară vieneză. Susţine că, atunci când merge pe stradă, vede în preajma sa monştri, spiriduşi. Se freacă de el în trecere şi îi zboară pe deasupra capului. Când participă la o şedinţă, se simte înconjurat de diavoli şi creaturi hidoase de pe lumea cealaltă. Afacerea lui este prosperă, soţia şi copiii sunt sănătoşi. Şi totuşi el trăieşte într-o lume de coşmar. Văd că suferă, dar nu ştiu care e motivul. Josef clătină din cap cu un aer nedumerit.

— Spune-mi, Sig, care sunt ultimele tale cazuri?

— Îl am, de exemplu, pe Johann, treizeci şi nouă de ani, necăsătorit, fost funcţionar la Banca franco-austriacă. Cu câteva săptămâni înainte de a se interna devenise din ce în ce mai distrat, se purta indecent acasă, ca şi în alte locuri publice, era cuprins de panică, se trezea la patru dimineaţa mânat de nevoia de a ieşi cât mai repede în oraş. Cumpăra lucruri fără nici un rost, fura fără să-şi dea seama. Astăzi a spart mai multe geamuri din salon. Când l-am luat la întrebări în privinţa motivaţiei gestului său, mi-a răspuns: „Fratele meu este geamgiu şi trebuie să aibă şi el ceva de lucru. Şi tatăl meu a fost geamgiu şi a murit la şaptezeci şi unu de ani. Mama mea trăieşte şi se simte bine. Aleargă prin oraş optsprezece ore pe zi. Am venit aici numai ca să văd pozele. Aici nu există nebuni, doar nişte oameni de treabă. Mâncarea şi serviciile sunt excelente. Am să scriu un articol la ziar pe tema asta. Vorbesc cinci limbi. Sunt extrem de bogat. Am să mă spânzur dacă nu mă scoateţi mai curând de aici. O să vă dau un milion de guldeni. Mergeţi la Börsenmakler şi cumpăraţi acţiuni."

— Simptome clasice. Nebunie ce degenerează în idioţenie, spuse Josef.

— Apoi mai este şi pacientul pe care l-am văzut ieri la B.Z. A stat liniştit cât timp l-am examinat, dar când au vrut să-l ducă în pat a sărit pe pervazul ferestrei şi a ameninţat că se aruncă pe geam. A trebuit să-l izolez. Mi-a spus: „Nu ştiu de ce sunt aici. Mă simt perfect. Timp de opt nopţi n-am putut să dorm. O visez pe Maica Domnului. Am văzut-o la mine în pat. Anumite părţi ale lumii au pierit, maimuţele au devenit oameni şi vor domni asupra universului. Priveşte în sus, simţi cum soarele ne trage creierele în sus? Îmi scoate creierii afară, mi-i suge..."

Breuer se amuză puţin pe seama cazurilor lui Sigmund.

— Clinica de psihiatrie este întotdeauna puntea de legătură cu azilul. Dar, pe de altă parte, la voi nu ajung cele mai rele cazuri. Acestea sunt preluate de poliţie şi trimise la închisoare. Cele care se numesc „Demenţă morală".

— Te referi la cazurile pe care Krafft-Ebing a încercat să le apere în tribunalele din Germania?

— Da. Sadicii care se excită în momentul în care înjunghie femei în stradă, de regulă în braţ sau în rect. Fetişiştii care biciuiesc hainele femeilor sau le fură batistele ca să se masturbeze în ele, oamenii care dezgroapă cadavre ca să aibă relaţii sexuale cu ele, pederaştii care îi agresează pe băieţii tineri, homosexualii care au fost prinşi dedându-se la obscenitate în closetele publice, perverşi masculi care se îmbracă în haine femeieşti şi îi agaţă pe bărbaţi, exhibiţioniştii care îşi expun organele genitale în parcuri sau la teatru, sado­masochiştii care se biciuiesc unul pe altul, lesbienele care sunt denunţate de fetele pe care le seduc...

— Ai noroc, Sig, că nu trebuie să te ocupi de asemenea cazuri de nebunie.

Sigmund dădu din cap abătut.

— Băi calde, calmante, odihnă într-o staţiune. Le dăm câteva zile de linişte. Dar noi nu putem face intervenţii chirurgicale pe creier, aşa cum operează Billroth pe intestin, să tăiem şi să dăm afară zona bolnavă şi să coasem apoi capetele la loc. Nu putem să le tăiem din meniu zahărul, ca la diabetici, sau să le ţinem picioarele suspen­date până când le trece inflamaţia. Secţia de anatomie a creierului n-a înregistrat până în prezent nici măcar o singură vindecare.

Josef se ridică în picioare şi începu să măsoare încăperea cu piciorul.

— Sig, atunci când te-am întrebat despre cazurile de la clinică, am avut ceva în minte. Nu poţi să-ţi câştigi existenţa din anatomia creierului, oricât de mult ţi-ar plăcea să lucrezi în laborator. Nu poţi să trăieşti de pe urma nebunilor decât dacă vrei să te asociezi cu prietenul tău Holländer şi să deschideţi un sanatoriu particular. Trebuie să treci neapărat la Departamentul Patru, la Scholz şi la bolile nervoase.

2
Cea mai plăcută perioadă a zilei survenea de obicei târziu, când asupra spitalului pogora liniştea şi se terminau corvezile. Şedea atunci relaxat, fericit de prezenţa Marthei, evocată de fotografia ei de pe birou. O vedea cum îi face cu mâna, de parcă ar fi venit în întâmpinarea lui pe poteca din grădina Belvedere, sau ar fi mers alături de el pe Beethovengang din Grinzing, întorcându-se stânjenită să-şi strângă un ciorap desprins. Citea şi recitea scrisorile ei pe care le primea aproape zilnic şi parcă îi auzea vocea dintre rânduri, tonul ei civilizat, puritatea dicţiei, râsul blând.

Sigmund îi scria scrisori lungi, tandre, fără să-i ascundă nimic important: munca lui în saloane şi la laborator, compania agreabilă a celorlalţi medici secundari, sugestia pe care i-o făcuse lui Fleischl de a folosi colorantul pe bază de aur pentru examinarea retinei şi receptivitatea pe care o manifestase acesta. „Spre marea mea bucurie, căci este o satisfacţie nemaiîntâlnită să-l înveţi ceva pe un vechi profesor". Îi pomeni şi despre sugestia lui Breuer de a se muta la Departamentul de boli nervoase. Apoi îi mărturisi că râsese încântat când citise Don Quijote şi îi fusese tare dor de ea în timp ce citea Byron.

Îi plăcea să scrie, peniţa prindea viaţă în mâna lui. Scria aşa cum respira, în mod firesc, pentru că scrisul îi punea ordine în gânduri şi îl înviora. Se considera un bun stilist de când i se dăduse „excellent" la lucrarea de germană la Matura. Profesorul îi spusese: „Dumneata posezi ceea ce Herder, filosoful şi poetul german, numeşte aşa de frumos «un stil corect şi caracteristic în acelaşi timp»".

Sigmund Freud de atunci, cel în vârstă de şaptesprezece ani, luase comentariul drept un compliment şi, scriind unui prieten, îi atrăsese atenţia: „Te sfătuiesc să păstrezi scrisorile mele, să le legi şi să ai grijă de ele – nu se ştie niciodată".

Prezenţa Marthei în camera lui era la fel de vie ca în prima zi. Parfumul ei acoperea mirosurile de laborator pe care le aducea cu el indiferent cât de mult şi de temeinic s-ar fi spălat cu săpunul cafeniu şi tare. Fotografia era primul lucru pe care i se odihneau ochii când reintra în cameră. Însă când suferea o criză de sciatică sau se simţea istovit, descurajat, deprimat, se certa cu ea prin poştă. Nu se putea împăca cu gândul că doamna Bernays îşi luase fetele din Viena. Martha trebuia să-i fie credincioasă în primul rând lui! O acuza de slăbiciune şi de laşitate pentru că alesese calea cea mai comodă, în loc să înfrunte situaţia dureroasă. Martha răspundea la aceste scrisori violente în felul următor:

„Îmi iubesc familia. Nu am de gând să renunţ nici la tine, nici la ai mei şi-mi voi păstra loialitatea faţă de fiecare dintre voi. Nu voi îngădui să fie distrusă nici una din aceste relaţii."

Ameliorarea dispoziţiei venea repede, într-o zi sau două, după puţină odihnă, o plimbare mai lungă prin pădure şi o satisfacţie profesională. Îşi dădea seama că folosea aceste scrisori ca pe un catarsis, din dorinţa de a se elibera de frustrarea cauzată de avansarea lui lentă şi de perspectiva sumbră care se prefigura. Îşi mai dădu seama şi de faptul că Martha înfrunta cu curaj o situaţie dificilă: pe logodnicul ei! Atunci se aşeza în faţa fotografiei ei, recunoscător destinului pentru generozitatea ei şi scria de la două până la zece pagini de căinţă, scuze şi jurăminte de iubire. Întrucât reuşea să facă în aşa fel încât aceste scrisori să-i parvină în jurul datei de şaptesprezece ale lunii, când era aniversarea logodnei lor, îşi dădea seama cumva că dispoziţia lui sufletească se modifica după un anumit ciclu asupra căruia el nu avea nici un control. Nu se îndoia de dragostea indestructibilă a Marthei faţă de el. Oare de asta îşi permitea s-o necăjească?

Spre sfârşitul lui iulie, soţii Breuer se alăturară şi ei valului de populaţie care părăsea Viena. Plecau pentru o lună la casa lor de vacanţă din munţi, de la Salzkammergut.

— Aş vrea să ai grijă de un pacient al meu, domnul Krell, care locuieşte în Pötzleinsdorf, spuse Josef. Vino cu mine şi o să ţi-l prezint.

— De ce suferă Herr Krell?

— Scleroză laterală amiotrofică. Are ceva mai mult de cincizeci de ani. Acum un an a început să întâmpine dificultăţi la mers. Acum şase luni au apărut primele semne de atrofiere a gambelor. În ultimele două luni nu mai reuşeşte să înghită decât cu mare greutate. Se îneacă şi o parte din lichid îi iese pe nas.

— Care este cauza?

— Nu ştim.

— Şi pronosticul?

— Putem atenua simptomele, nu şi boala. În cel mai bun caz, doi sau trei ani. Altfel, maximum un an.

— Cum îl ajuţi?

— Ai să vezi.

Era o casă confortabilă, tipică pentru clasa de mijloc, cu grădini bine întreţinute, mobilată în cel mai frumos stil Biedermeier, cu scaune şi canapea cu linii curbe, cu dulapuri şi scrinuri bogat ornamentate.

Breuer îl prezentă pe Herr Dr. Freud drept asociatul său. Doamna Krell le oferi cafea. Ataxia pacientului crescuse de la ultima vizită. Sigmund îşi dădu seama de profunzimile suferinţei sale. Breuer examină gambele pacientului, apoi ceru să i se dea un pahar cu apă şi amestecă în el puţină bromură.

— August o să fie o lună foarte bună pentru dumneavoastră, Herr Krell, dacă o să vă petreceţi timpul în grădină. Şi, Frau Krell, să nu fiţi îngrijorată. Herr Dr. Freud poate fi găsit la Krankenhaus zi şi noapte şi va veni imediat dacă o să aveţi nevoie de dânsul.

Întors la el în cameră, Sigmund îl găsi pe Nathan Weiss care îl aştepta, emoţionat şi îmbujorat.

— Sig, m-am hotărât. Îţi aminteşti de doamna aceea care avea două fete despre care ţi-am vorbit? M-am hotărât să mă căsătoresc cu cea mai mare. N-o să fie o cucerire uşoară, de asta sunt sigur. Am nevoie de ajutorul unui bătrân bulevardier ca tine.

Relaţia mergea prost. Fata avea douăzeci şi şase de ani, refuzase deja mai mulţi peţitori şi îi mărturisi foarte sincer lui Weiss că nu simţea deloc nevoia de dragoste. Îl critica pentru manierele lui, pentru locvacitatea lui şi pentru convingerea pe care şi-o trâmbiţa deschis: „Eu sunt centrul universului". Fata susţinea că trebuie să-şi modifice în întregime felul de a fi. Nathan îi aduse lui Sigmund două scrisori scrise de ea, cerându-i părerea în legătură cu caracterul fetei.

— După felul cum scrie, pot să spun că este o fată sănătoasă la minte, respectabilă, care ştie ce vrea, răspunse Sigmund. Dar văd foarte puţin rafinament feminin în exprimarea ei.

— Ce tot vorbeşti? Este foarte feminină. Nu-mi rămâne decât s-o pun pe jar cu dragostea mea.

— Dar ţi-a spus că nu simte nevoia de dragoste.

— Cum poate să ştie atâta timp cât habar n-are ce înseamnă să fii iubit? Toate astea nu sunt decât teorii abstracte până când apare bărbatul potrivit.

— Nathan, întrebă Sigmund, ai convingerea că tu eşti chiar bărbatul potrivit pentru această Brunkilde? Pare rezervată, pretenţioasă şi nu prea dispusă să cedeze.

La puţin timp după această discuţie, Nathan declară:

— Sunt deprimat. Fata a devenit melancolică, plânge fără nici un motiv şi compania mea nu-i face nici o plăcere. Am fixat data căsătoriei foarte aproape, familia ei este încântată...

— Nathan, fata este conştientă de consecinţele faptelor sale. N-o zori prea tare.

Dar a primi sfaturi nu era una din virtuţile lui Weiss. Cheltui o mie de guldeni pe cadouri pentru logodnica lui, investi o mare parte din economii ca să-şi mobileze noul apartament. Apoi veni la Sigmund cu inima zdrobită.

— Sigmund, când am luat-o să-i arăt casa noastră minunată, ştii ce mi-a zis? „Nathan, de ce nu te căsătoreşti cu sora mea în locul meu?"

— Te implor să accepţi ideea că nu te iubeşte, îl rugă Sigmund. Fă o călătorie mai lungă. O să te întorci vindecat...

— Dar nu vreau să mă vindec. Nu pot să suport ideea că această fată mă respinge. Recunosc că e rece şi afectată. După căsătorie am s-o fac să mă iubească aşa cum am reuşit să-mi croiesc drumul spre succes şi să obţin tot ce-am dorit.

Căsătoria se celebră conform planului. Înainte de a pleca în luna de miere, Nathan îl îmbrăţişă cu căldură pe Sigmund.

— Ne vedem peste două săptămâni. Am plănuit o călătorie minunată.

Dr. Freud îşi concentră atenţia asupra pacientului lui Breuer. La început fu chemat de două ori la Pötzleinsdorf numai pentru încurajare şi alinarea pacientului. Nu se înregistra nici o înrăutăţire a stării acestuia. O căldură deprimantă se lipise de străzile înguste. Nu era nici un pic de aer. Pacienţii din curţile închise de la Krankenhaus îşi ştergeau transpiraţia frecându-şi pijamaua de piept. Pe stradă, singura mişcare era aceea a unui Dienstmann cu un cărucior, care muta lucrurile unei familii spre un sat de la poalele muntelui Wienerwald. Viena părea pustie. Într-una din acele zile nemilos de fierbinţi fu chemat din nou la Pötzleinsdorf. Sigmund era plictisit şi prost dispus. Nu credea că drumul lung până acolo –Josef îl avertizase să ia un Fiaker, căci nici un doctor nu putea călători în Einspänner, trăsurica cu un singur cal, dacă nu voia să-şi ofenseze pacientul – o să-i facă bine. În clipa în care intră în casa familiei Krell, îşi dădu seama de gravitatea situaţiei. Ataxia bolnavului se accentuase simţitor. În aceeaşi dimineaţă, când se ridicase în picioare şi închisese ochii, îşi pierduse echilibrul şi căzuse pe podea.

Sigmund simţi pentru prima oară ce înseamnă să fie nevoie de tine ca medic într-un cămin. Apatia îi dispăru ca prin farmec. Îi dădu lui Herr Krell puţină cloridină ca să-l liniştească. Bărbatul începu curând să moţăie sub efectul sedativului, şi Sigmund îl aşeză în pat, îi aplică comprese reci pe gambe, îi făcu masaj. Când Herr Krell adormi, Sigmund o linişti pe soţia acestuia.

— Asta e din cauza căldurii. O să se simtă mult mai liniştit peste o zi sau două.

— Vă mulţumim, Herr Doktor, că aţi făcut tot drumul acesta până aici pe o vreme atât de mizerabilă.

În timp ce se întorcea înapoi spre oraşul închis între zidurile sale de piatră ca într-o sobă, nu putea să-şi alunge senzaţia de mulţumire izvorâtă din sentimentul utilităţii. Intrase într-o casă plină de spaimă şi o părăsise lăsând familia liniştită.

„Sărmanul om, îşi spuse el, anul viitor pe vremea asta o să fie mort. N-am făcut decât să-i alin suferinţa pentru câteva ore. Atunci de ce mă simt aşa de exaltat, de parcă aş avea vreo valoare în lumea asta?"

Acum îi înţelegea pe doctorii care susţineau că le place să prac­tice medicina şi se simt foarte ataşaţi de pacienţii lor.

Fu chemat de douăsprezece ori la familia Krell înainte de întoarcerea lui Josef Breuer. Herr Krell îi trimise şaizeci de guldeni (doi dolari pentru fiecare vizită), plus plata pentru Fiaker. Era cea mai mare sumă de bani pe care o câştigase vreodată. Îi dădu patruzeci de guldeni Amaliei, plăti ceva din datoriile de la Deuticke, librarul, mai achită câteva datorii mărunte de prin spital şi tot îi mai rămase destul ca să-i poată trimite Marthei dicţionarul pe care şi-l dorea – slabă consolare pentru nopţile în care şalele îl dureau aşa de tare de dorul ei, încât trebuia să sară din pat, să-şi pună hainele şi să rătăcească orbeşte pe străzi până la ivirea zorilor.

În timpul duminicilor pe care şi le petrecea la Registru avea posibilitatea să scrie şi să citească în linişte, căci în Ziua Domnului prea puţini oameni veneau sau erau aduşi cu forţa la spital. Tinerii aspiranţi îi solicitau adesea sfatul. Când intervenea o neînţelegere între Sekundarärzte şi administraţie, Sigmund era cel ales să le pledeze cauza. Cu o logică de fier, scotea în evidenţă lacunele regulamentului. Directorul acceptă ideea îmbunătăţirii acestuia în mai multe direcţii.

Nathan Weiss se întoarse la lucru, dar nu veni să-l viziteze. Când îl văzu pentru prima dată la o şedinţă, Sigmund îl întrebă:

— Ei, cum merge căsnicia?

Nathan întoarse capul.

— Mi s-au întâmplat şi lucruri mai bune.

Peste o săptămână, când se întâlniră din nou, Nathan spuse pe un ton categoric:

— Un eşec cumplit.

Într-o dimineaţă, devreme, dr. Sigmund Lustgarten năvăli în ca­mera lui Sigmund cu o figură descompusă. Sigmund era încă în pat.

— Ai auzit? strigă Lustgarten. Nathan Weiss s-a spânzurat. Într-o baie publică din Landstrasse!

A fost o lovitură zdrobitoare. Întreg spitalul a amuţit. Era ultimul om pe care l-ai fi crezut în stare să se sinucidă! Se avansară numeroase ipoteze: fusese păcălit în privinţa zestrei; îşi cheltuise economiile pentru a salva căsnicia de la dezastru; îşi ieşise din minţi fiindcă i se respinsese pasiunea... Sigmund nu era de acord cu nici una din aceste teorii. Nu putea să stea de vorbă cu colegii lui despre Nathan. Se aşeză în schimb la birou şi îi scrise Marthei o scrisoare lungă, în care-i relată toată întâmplarea. Se duse apoi să-l vadă pe Josef Breuer. Cei doi bărbaţi discutară despre sinucidere.

— Este cea mai misterioasă boală din toate, spuse Josef, aproape imposibil de diagnosticat.

— Nathan lăsa impresia că are o pasiune egomaniacală pentru viaţă...

— Dacă ar fi fost aşa, n-ar fi părăsit-o la prima întorsătură nefavorabilă a destinului.

— Josef, am senzaţia ciudată că Nathan se îndrepta în mod conştient spre înfrângere şi, urmărind-o cu dragostea lui pe fata aceea nefericită, nu făcea decât să caute un pretext ca să se omoare.

3
Descoperi un colorant potrivit pentru creier, deşi lucrul acesta îl costase multe ore de lucru în laborator, până târziu după miezul nopţii. Se întorsese la ideea iniţială pe care i-o împărtăşise lui

Holländer- un amestec de bicromat de potasiu, cupru şi apă. Pentru consolidarea specimenelor, le cufundă în alcool. Secţiunile subţiri erau spălate în apă, apoi puse într-o soluţie apoasă de clorură de aur. Cu ajutorul unui beţişor de lemn, fiecare specimen era apoi scos din soluţie după aproximativ patru ore, spălat şi cufundat într-o soluţie concentrată de sodă caustică, care îl făcea transparent şi alunecos. Două-trei minute mai târziu, extrăgea preparatul din sodă cu o scobitoare şi lăsa să se scurgă lichidul de prisos. Punea apoi secţiunea într-o soluţie de zece la sută iodură de potasiu, unde devenea aproape imediat roz pal şi în următoarele cinci până la cincisprezece minute căpăta nuanţe mai închise.