The passions of the mind

Se întoarse în salonul de chirurgie ca să vadă trupurile în suferinţă, chircite, deformate, aduse pe masa de operaţii. Unele cazuri erau simple, ca acela al lui Johann Smejkal, în vârstă de optsprezece ani, căruia i se remodelaseră picioarele cu ghips de Paris. Altele se dovedeau complicate, durau patru sau cinci ore – excizia abceselor din zona anală a lui Rupert Hipfel; îndepărtarea guşei lui Walburga Gorig, retezarea unei părţi din maxilarul lui Johann Denk.

Sigmund avea grijă de pacienţii din cele câteva saloane ce-i reveneau în timpul celor două schimburi cât făcea de serviciu. „Ca să fim sinceri, îşi spunea el, nu am prea multe de făcut: să ţin rănile uscate, să controlez temperatura pacienţilor, să cer să se schimbe bandajele şi medicaţia, să înregistrez evoluţia pacientului în foaia de observaţie." Era instruit de chirurgi excelenţi, însă cu cât privea mai de aproape, cu atât devenea mai conştient de lipsa lui de vocaţie pentru arta chirurgiei. Vor mai trece doi ani întregi, pe parcursul cărora va opera pe cadavrele de la secţia de disecţii, până când i se va da voie să opereze pe pacienţi. În fond, nu ar fi mai bine ca, după ce va începe să practice, să transporte în cea mai mare grabă un pacient care ar avea nevoie de operaţie la un chirurg calificat? La aceeaşi convingere ajunsese şi cu şase ani mai devreme.

Nu existau cursuri obligatorii pentru aspiranţi care candidau la un post la Allgemeine Krankenhaus. Tânărul doctor se putea înscrie la orice specialitate în care dorea să se perfecţioneze şi rămânea acolo cât credea de cuviinţă. Nu-i spunea nimeni spre ce disciplină să se îndrepte ulterior. Era de aşteptat că va trece pe la toate departamentele astfel încât să poată face orice – de la aducerea pe lume a unui prunc până la curăţarea unei plăgi. Dar nimeni nu verifica şi nu se interesa de acest lucru. Doctorul era stăpân pe acţiunile sale.

Se hotărî să rămână acolo două luni încheiate. O perioadă mai scurtă i-ar fi confirmat înfrângerea şi ar fi reprezentat, totodată, un afront faţă de profesorul Billroth şi personalul acestuia. După ce luă această hotărâre se împăcă cu situaţia, tot aşa cum se întâmplase şi în anii studenţiei, când descoperise că nu are talent pentru chimie. Omul trebuia să-şi recunoască limitele şi să se orienteze spre domeniile unde putea să-şi pună în valoare capacitatea.

Cu toate acestea, era dezorientat.

Îi scrise Marthei cât de sumbru i se părea viitorul, cu şirul neîntrerupt de ani de muncă, cei mai mulţi fără nici un folos pentru el, pe parcursul cărora va încerca să supravieţuiască departe de ea. Părea imposibil să se propulseze mai sus pe scara socială în condiţiile structurii îngheţate în care un singur om putea să ajungă în fruntea unei clinici, a unui institut sau departament, toţi ceilalţi

fiind condamnaţi să rămână nişte obscuri cai de tracţiune. Nu puteai scăpa din această închisoare academică şi administrativă decât într-un singur fel – s-o abandonezi şi să te apuci de ceva nou în altă parte. Se întreba dacă Martha ar fi de acord să-l urmeze în Anglia după ce se vor căsători. În timpul vacanţei pe care o petrecuse acolo cu fraţii săi vitregi, medicina engleză, spitalele şi şcolile din Anglia i se păruseră mai puţin stratificate; „osificate" acesta era cuvântul pe care îl folosise la vremea respectivă. Fusese impresionat de felul în care trăiau Philipp şi Emanuel: ca nişte gentlemeni manieraţi, în case mari, confortabile, în stil Tudor. În fond, de ce n-ar putea şi el să devină gentleman englez, să poarte costume bine croite, în locul jachetei gri, fără nici o formă, şi a pantalonilor veşnic boţiţi. Tinerii doctori şi oameni de ştiinţă constituiau o adevărată binefacere pentru medicina britanică, cu condiţia să fie bine pregătiţi în meserie. Iar Anglia, ca şi întreaga Europă de altfel, privea cu admiraţie realizările şcolii medicale vieneze.

„Am putea fi independenţi. Anglia ştie ce înseamnă independenţa. Practic, a creat-o pentru fiecare individ în parte. Sau, cel puţin, a recreat-o pornind de la greci."

Martha începuse să se obişnuiască cu stările lui contradictorii, zborul neîngrădit al speranţei dintr-o scrisoare alternând cu deprimarea în următoarea. Îi răspundea consolându-l cu afecţiune, reuşind să menţină un ton egal, în ciuda celor o jumătate de duzină de pagini cu scris tumultuos care soseau aproape în fiecare zi semnate „al tău credincios Sigmund". Epuizase de mult rezerva de plicuri pe care îşi scrisese adresa.

Spre sfârşitul lui august începu să aibă dureri în gât. Când simţi că abia mai poate să vorbească şi să înghită mâncarea, îl rugă pe unul din asistenţii lui Billroth să-l examineze.

— Bineînţeles că te doare. Este un caz de angină Ludwig. Infecţia a început să se strângă sub formă de abces în apropierea amigdalelor. Lasă-mă mai bine să ţi le scot înainte ca infecţia să se răspândească.

Îl însoţi în sala de operaţii pe prietenul lui care luă un cuţit sterilizat şi i-l vârî cu îndemânare în gât. Durerea era atât de intensă încât, incapabil să strige, izbi cu mâna în masa de lemn la care stătea. Perla se desprinse din inelul dăruit de Martha şi se rosto­goli în colţul opus, sub un dulap. Mai speriat de această întâmplare decât de cuţitul chirurgului, Sigmund sări în sus, se lăsă în

genunchi în faţa dulapului şi îşi recuperă perla. Chirurgul exclamă:

— Văd că am scos două bijuterii dintr-o singură lovitură!

Sigmund zâmbi binevoitor ţinând strâns perla în mâna stângă. Se duse acasă şi se urcă în pat cu febră şi cu o stare generală mizerabilă.

Se refăcu în câteva zile, însă îşi dădu seama că ceva continuă să-l preocupe. Mai avea ceva în gât. Perla. Îi scrise Marthei: „Răspunde-mi pe onoarea şi pe conştiinţa ta dacă joia trecută la ora unsprezece erai mai puţin îndrăgostită de mine, ori mai agasată din cauza mea sau chiar necredincioasă, aşa cum se spune în cântec"...

Profită de ocazie ca să-i mărturisească cât de mult îi simte lipsa.

„...o durere înfricoşătoare nu e deloc cuvântul potrivit, aş spune mai degrabă nefirească, monstruoasă, înspăimântătoare, gigantică; pe scurt, un dor indescriptibil de tine."

4
Martha se întoarse la începutul lui septembrie, după o absenţă de aproximativ trei luni. Dacă vara n-o maturizase, scrisorile furtunoase ale lui Sigmund o făcuseră din plin. Idila pură începea acum să-şi arate fisurile. Sigmund recunoscu că el purta întreaga răspundere pentru îndepărtarea lor. Când cheltuise ultimul gulden ca să-i facă un cadou, Martha îl luase la rost în scrisoarea de răspuns, acuzându-l de extravaganţă. Sigmund răspunse ca un soţ ofensat: „Martha trebuie să înceteze să mai spună aşa de categoric: «nu trebuie să faci asta!»" şi o informă, în continuare, incapabil să-şi reprime simţul proprietăţii, că nu mai era o fiică sau o soră mai mare, ci o tânără iubită.

„Când ai să te întorci ai să vii înapoi la mine, înţelegi, oricât s-ar revolta sentimentele tale filiale... căci s-a împământenit încă din vremuri imemoriale datina ca femeia să-şi părăsească mama şi tatăl şi să urmeze bărbatul pe care şi l-a ales. Nu trebuie să fii prea aspră, Martha. Nici o altă dragoste nu se compară cu a mea."

Îşi dăduse arama pe faţă: voia să fie stăpânul, iar ea urma să devină o Hausfrau docilă. Numai că nu o cunoştea încă foarte bine pe iubita lui. Aceasta îi răspunse pe un ton tăios, iar el avu bunul-simţ să recunoască în sinea lui că meritase un asemenea tratament.

Aceste ciorovăieli nu le răniseră însă dragostea, aşa cum avea să afle în după-amiaza de după întoarcerea ei, când se plimbară mâna-n mână ca să vadă ce se mai construise nou pe splendida Ringstrasse. Însoţiţi de Eli, Minna şi Ignaz, se îndreptară spre Verbindungs Eisenbahn, intrară în Stadtpark, cu ulmii şi frasinii lui înalţi, o luară pe o cărare care trecea printre arbuşti deşi, ducând spre o poiană largă, verde, unde vienezii beau cafea şi ascultau orchestra în zilele de duminică.

Actuala Ringstrasse fusese timp de patru sute de ani zidul înalt de fortificaţie care înconjura Oraşul Principal şi şanţul cu apă al acestuia. Dincolo de acesta se aflaseră platourile de instrucţie ale armatei. Atât timp cât zidurile rămăseseră neclintite, Viena era un fel de închisoare. Oraşul interior, Innere Stadt, semăna cu o cetate medievală înconjurată cu ziduri. Armata austriacă acorda o mare importanţă acestor ziduri, menite să-i protejeze pe locuitorii din clasele superioare, prospere, din interiorul oraşului împotriva muncitorilor care locuiau în suburbii.

Împăratul nu fusese de acord cu acest raţionament. În decembrie 1857 decretase desfiinţarea fortificaţiilor Oraşului Interior, precum şi a şanţului înconjurător. Procesul fusese lung şi anevoios. În decurs de cinci ani abia au fost date jos zidurile, umplute şanţurile şi nivelate pantele din jur. Dar în 1865, Ringstrasse căpătase aspectul actual, cu deschiderea în formă de potcoavă spre Donau Kanal, unde se aflau blocuri de locuinţe cu aspect de palate şi splendida clădire a Operei. Bulevardul larg, mărginit de copaci impunători, parlamentul alb ca o Acropole, primăria în stil neogotic şi universitatea nouă, grădinile publice pline de tei care înmiresmau aerul în luna iunie şi trandafiri ce înfloreau toată vara până toamna târziu, toate acestea făceau din Viena unul dintre cele mai moderne şi mai frumoase oraşe din lume. Pentru vienezi, Ringstrasse era la fel de magnific ca Champs-Elysees pentru parizieni. Această arteră deveni simbolul Imperiului Austro-Ungar, cel care avea să conducă întotdeauna o bună parte din lumea occidentală.

Se lăsase amurgul. Laternenanzünder aprindeau lămpile cu gaz de pe stradă. Cu nişte bastoane lungi deschideau mai întâi uşiţa de sticlă închisă cu un cârlig, dădeau apoi drumul jetului de gaz, apropiau bastonul cu flacăra de jet şi după aceea îl reduceau. În final închideau uşiţa şi se îndreptau spre următoarea lampă.

— Ştii, Sigi, exclamă Martha, după câteva luni petrecute în oraşul meu, am descoperit că mi-a fost tare dor de Viena.

— M-ai inclus şi pe mine în acest raţionament?

Sigmund o sărută cu dragoste.

— Cu riscul de a amesteca metaforele, o să-ţi spun că, după părerea mea, o relaţie de prietenie e ca o corabie care merge pe o mare bântuită de furtună. Experienţa câtorva furtuni le va întări mateloţilor convingerea că nu va fi scufundată de prima pală de vânt.

Martha se opri brusc lângă un castan.

— Eu am rău de mare pe vreme furtunoasă. N-am putea oare să ne păstrăm forţele pentru a-i înfrunta doar pe duşmani? Mi se pare atât de absurd să te lupţi cu omul iubit. De ce nu stai pe punte să conduci corabia asta pe care mi-ai prezentat-o şi să mă laşi pe mine să fiu mecanicul? Ambii ofiţeri sunt egali la bord, însă au răspunderi distincte.

Sigmund fu încântat de isteţimea ei, însă se întunecă la faţă.

— Nici măcar nu ştiu spre ce port mă îndrept.

Martha îşi lipi capul de umărul lui.

— De ce ai fost aşa de nemulţumit de eforturile tale din vara asta?

— Pentru că nu cred că am progresat suficient ca să justific irosirea a două luni; în perspectiva căsătoriei noastre, vreau să spun.

— Asta înseamnă că ideea căsătoriei începe să devină o povară pentru tine. Ar trebui să te gândeşti numai la terminarea studiilor.

— Probabil că sunt abătut pentru că nu ştiu spre ce secţie să mă îndrept. Dermatologia este importantă pentru practica de generalist, dar nu mi se pare un domeniu prea atrăgător. Cel mai mult mi-a plăcut cursul profesorului Meynert, de psihiatric clinică, anatomie a creierului. Meynert a fost mulţumit de activitatea mea pe vremea când eram student şi, în ce mă priveşte, nutresc o admiraţie profundă faţă de el. A spus că pot să mă prezint imediat la cursul lui de pregătire. Pe de altă parte, circulă zvonul că profesorul Hermann Nothnagel a fost invitat să vină de la Universitatea din Jena şi să preia clinica noastră de medicină internă. Dacă aşa stau lucrurile, cred că o să aibă nevoie de asistenţi...

Eli le făcu semn să se întoarcă. Martha murmură:

— I-am spus mamei că am de gând să te invit la cină.

— Ştie ceva?

— Bănuieşte.

— Şi ce părere are?

— O ţine una şi bună: „De ce toţi cei trei copii ai mei îşi aleg parteneri fără o leţcaie? Oare sărăcia e o virtute chiar atât de mare?"

Când auzi că Nothnagel fusese invitat oficial să vină la Viena, Sigmund trimise un mesaj soţilor Breuer şi îi întrebă dacă poate să vină la ei de Jause împreună cu Martha. Se hotărâră să-i spună doamnei Bernays unde se duc, ca să scape de prezenţa unui însoţitor. Martha purta o rochie albastră de mătase, cu guler şi manşete croşetate. Bănuia că Sigmund alesese casa lui Breuer ca model pentru propriul cămin. Şi mai ştia că va fi pusă şi ea la încercare.

Mathilde Breuer nu avea nici pe departe asemenea gânduri. Îi invită pe Martha şi pe Sigmund în sufragerie, unde masa fusese acoperită cu o faţă de masă curată. Aduse apoi platoul cu Guglhupf, prăjituri de ciocolată, iar când Josef coborî din laborator, se duse după platoul cu crenvurşti. „Perechea de crenvurşti" reprezenta un obicei vienez sacru şi imuabil. Era de neconceput să se servească unul sau trei crenvurşti, tot aşa cum nu se putea vorbi de căsătorie în cazul unei singure persoane sau al unui grup de trei. Mathilde puse câte o pereche în fiecare farfurie, apoi tăie sforicica ce-i ţinea legaţi doi câte doi, invitându-i astfel pe comeseni să se înfrupte din gustarea de după-amiază.

Mathilde era într-o formă splendidă – luna petrecută la Veneţia îi alungase stările depresive. Martha abia dacă se atingea de mâncare. Şedea şi asculta liniştită sporovăiala veselă a celor trei vechi prieteni. Mathilde ştia cât de greu îi vine unui nou-venit, în general, şi unei tinere, în special, să se simtă în largul său printre oameni care se cunoşteau de multă vreme. Îi acordă, aşadar, o atenţie specială Marthei.

Când Sigmund îi povesti lui Josef despre numirea lui Nothnagel şi despre speranţele sale de a-i deveni asistent, Josef lăsă capul într-o parte şi zîmbi amuzat.

— Pentru un tânăr care s-a obişnuit cu rigorile practicii particulare, dai cam repede bir cu fugiţii.

— Numai după ce mi se oferă prima ocazie!

Râseră cu toţii şi tensiunea se risipi. Apoi Josef spuse:

— Dar ai dreptate să te orientezi în direcţia asta. Ia să vedem, cele mai vestite cărţi ale lui Nothnagel, pe lângă primul lui Manual de Farmacologie, sunt Diagnosticul actual al bolilor creierului şi Investigaţie experimentală a funcţiilor creierului. Dintre perso­nalităţile Vienei, Meynert se bucură în cel mai înalt grad de aprecierea lui. Nu-ţi rămâne decât să faci rost imediat de o scrisoare de recomandare din partea lui Meynert.

Profesorul Nothnagel abia se mutase în apartamentul său când Sigmund sosi cu o scrisoare din partea profesorului Theodor Meynert prin care îl recomanda pentru „lucrările lui valoroase de histologie" şi îşi exprima speranţa că va găsi răgazul necesar să stea de vorbă cu dr. Freud. Deşi apartamentul mirosea încă a vopsea, sala de aşteptare unde îl poftise servitoarea era frumos mobilată în cel mai autentic stil turingian. Profesorul Nothnagel, ca şi profesorul Billroth, era un om norocos: ca director al unei clinici medicale universitare în loc de institut – ca în cazul pro­fesorului Brücke – putea să practice şi medicina în particular. Se spunea că rareori se întorcea acasă fără să găsească zece pacienţi la uşa lui, care îi plăteau fiecare un onorariu de câte zece guldeni.

Pe pereţi atârnau fotografiile celor patru copii ai lui Nothnagel, iar pe un şevalet se afla un portret al soţiei acestuia care murise cu doi ani în urmă. Sub tablou fusese aşezat un vas cu flori proaspete. După moartea soţiei sale, profesorul Nothnagel spusese: „Când ţi-ai pierdut dragostea, nu-ţi mai rămâne nimic altceva decât munca". Admirator al lui Schiller, pentru care femeile reprezentau obiect de adoraţie, considera că acestea trebuie protejate de lumea din afară, pentru ca să-şi păstreze delicateţea şi sensibilitatea. Respinsese categoric ideea de a li se permite femeilor să studieze medicina la facultăţile unde preda el.

Hermann Nothnagel era un idealist, care obişnuia să le spună studenţilor săi: „Numai un om bun poate să fie un doctor bun". Pe rafturile pe care îşi plimba acum Sigmund privirile se aflau ediţiile clasicilor germani, greci şi latini, romane englezeşti şi un extraordinar set de Biblii în aramaică şi greacă. Nu încăpea nici o îndoială că interesul lui Nothnagel pentru literatură era la fel de mare ca devotamentul profesorului Brücke pentru pictură şi fascinaţia resimţită de Billroth în faţa muncii. Sigmund se întreba: „Oare aceşti oameni se simt atât de profund atraşi de artă datorită minţii lor universale? Sau este vorba de aceeaşi facultate a intelectului concretizată printr-o imaginaţie bogată şi o gândire avântată, capabilă să facă descoperiri în ştiinţă şi să vibreze în faţa frumosului artistic?"

Uşa de la capătul îndepărtat al încăperii se deschise şi profesorul Nothnagel intră. Era îmbrăcat într-un costum negru, sobru, cu cămaşă de mătase, cu butoni de argint şi o cravată neagră de mătase care îi acoperea cea mai mare parte a plastronului cămăşii. Avea capul şi faţa acoperite de un păr blond nisipiu, în aceeaşi nuanţă cu pielea. Doi negi mari, unul pe obrazul drept, celălalt la rădăcina nasului, atrăgeau privirea din primul moment. Chipul său prietenos sugera genul de om pe care ţi-ar plăcea să-l ai ca asociat.

— Domnule profesor Nothnagel, am fost rugat să vă transmit salutări din partea profesorului Meynert. Cu permisiunea dumneavoastră, aş dori să vă înmânez această scrisoare.

Nothnagel îi făcu semn lui Sigmund spre o canapea de piele.

— Pun mare preţ pe recomandările colegului meu Meynert. Ce pot să fac pentru dumneata, Herr Doktor?

— Se ştie că sunteţi pe cale să vă angajaţi un asistent, Herr Pro­fessor. Am auzit că apreciaţi la justa lor valoare cercetările ştiinţifice. Am făcut şi eu anumite cercetări, însă, în momentul de faţă, nu am posibilitatea să le continuu. Din acest motiv m-am prezentat în faţa dumneavoastră ca solicitant.

— Aveţi nişte extrase din lucrările dumneavoastră, Herr Freud?

Sigmund scoase lucrările din buzunarul hainei. Nothnagel citi titlurile şi primul paragraf al fiecărui articol. Sigmund continuă:

— La început am studiat zoologia, apoi m-am mutat la fiziologie şi, aşa cum specifică profesorul Meynert, am făcut cercetări de histologie. Când profesorul Brücke mi-a spus că nu am şanse să devin asistent şi m-a sfătuit să mă orientez în altă direcţie, căci sunt un om sărac, am plecat.

Nothnagel întoarse ochii negri spre vizitator.

— Nu fac un secret din faptul că au mai existat şi alţi solicitanţi. În aceste condiţii, nu pot să-ţi dau nici un fel de speranţe. Am să-mi notez numele dumitale pentru eventualitatea că se va ivi un alt loc. Qui vivra verra. Om trăi şi-om vedea. Aş vrea să păstrez lucrările dumitale, dacă se poate.

Sigmund înghiţi un nod înainte de a adăuga:

— În momentul de faţă lucrez ca aspirant la Spitalul General. Dacă nu-mi puteţi oferi perspectiva unui post de asistent, aş dori să lucrez cu dumneavoastră ca aspirant.

— Ce înseamnă, de fapt, aspirant?

Sigmund preciză că, în structura Spitalului General, aspirantul era un tânăr care avea deja diploma de medic şi intenţiona să-şi completeze pregătirea medicală. Nothnagel mai puse câteva întrebări, şi Sigmund se strădui să schiţeze pe scurt modul de organizare a celor şaisprezece clinici şi zece institute din componenta Universităţii din Viena, concepute iniţial ca instituţii de învăţământ şi de cercetare; în cadrul Facultăţii de Medicină îşi desfăşurau activitatea profesori plătiţi de Guvernul Imperial şi de Ministerul Educaţiei. Cele douăzeci de departamente alcătuiau „spitalul". Fiecare dintre acestea era condus de un Primarius, căruia i se interzicea colaborarea cu clinicile, el aflându-se sub jurisdicţia Districtului Austriei de Jos. Activitatea desfăşurată sub controlul Guvernului Imperial era separată de aceea din cadrul departa­mentelor. Era imposibilă trecerea de la una la alta.

Dr. Nothnagel ridică mirat din sprâncene, iar Sigmund zîmbi.

— Allgemeine Krankenhaus s-a extins în continuu pe parcursul unui întreg secol. Nu s-a avut în vedere nici un plan logic, în afara preocupării pentru bunăstarea profesorilor în fiecare domeniu de activitate.

— Ce ciudat este tot ceea ce mi-ai spus! Dr. Freud, te-aş sfătui să lucrezi în continuare pe tărâmul ştiinţei. Dar mai întâi de toate trebuie să trăieşti. Ei bine, o să te am în vedere. Qui vivra verra.

„Om trăi şi om vedea", murmură Sigmund în timp ce închidea uşa în urma lui, aşa cum îi place atât de mult profesorului să spună. Am intenţia să fac şi una, şi alta. Dar sunt sigur că o viziune ceva mai optimistă asupra viitorului o să-mi fie de mare ajutor.

5
Saloanele de medicină internă se aflau la etajul al doilea şi dădeau spre una din cele două curţi interioare ale spitalului. Toate încăperile aveau câte douăzeci de paturi, câte zece de fiecare parte, pereţii zugrăviţi în alb şi ferestre înalte, până la tavan, câte trei de-o parte şi de cealaltă, permiţând să intre toată lumina şi tot soarele din Viena.

Sigmund sosi înainte de opt în prima dimineaţă de demonstraţie clinică a lui Nothnagel în faţa aspiranţilor şi a studenţilor. Nu era străin de aceste săli, căci urmase un curs de treizeci de ore cu profesorul Bamberger. Se îndreptă spre scara în spirală atât de îngustă, încât brancardierii trebuiau să încline targa ori de câte ori urcau. Lângă biroul lui Nothnagel se aflau câteva încăperi mai mici pentru pacienţii de la clasa întâi, în cazul în care Nothnagel socotea necesar să-i supravegheze îndeaproape. Camerele erau folosite şi de asistenţii lui Nothnagel pentru pacienţii lor particulari, arunci când profesorul îşi dădea consimţământul. Onorariile pe care aveau dreptul să le primească asistenţii erau stabilite dinainte.

Profesorul Nothnagel era deja în biroul său, înconjurat de personalul nou ales.

— Grüss Gott, Professor Nothnagel.

— Grüss Gott, Herr Doktor Freud.

Sigmund privi cu invidie la asistenţii plătiţi cu treizeci şi şase de dolari pe lună. Pe unii dintre ei îi cunoştea deja de pe vremea când lucrase la laboratoare. Când profesorul Nothnagel se ridică să se ducă în primul salon, suita îl urmă. Se respecta un ritual foarte rigid în această privinţă. Când profesorul se oprea lângă patul unui pacient căruia urma să i se stabilească diagnosticul, numai doi dintre doctorii mai în vârstă aveau voie să-l însoţească. În rândul al doilea stăteau asistenţii, în al treilea aspiranţii şi apoi, grupaţi foarte strâns, cei doisprezece studenţi de la Şcoala de Medicină. Ultimul dintre ei nu prea putea să vadă mare lucru din pacient.

În salon lucrau două surori. Erau femei cu pieptul voluminos, venite de la ţară la Viena încă de la vârsta de cincisprezece ani. Nu se pricepeau la altceva decât la frecatul duşumelelor. Krankenhaus era unul din cele mai curate spitale din lume. Multe dintre ele veneau la Viena să caute nu numai de lucru, ci şi soţi, dar prea puţine găseau unul. Ani în şir, fetele erau silite să presteze tot soiul de munci mărunte înainte de a li se da voie să umble cu bolnavii. Îşi pieptănau părul sus, deasupra capului, purtau bluze cu mânecă scurtă, fuste până la jumătatea gambei şi şorţuri albe, înguste pe piept şi înfăşurate în jurul taliei. Aveau voie să iasă din spital numai de două ori pe lună, duminica după-amiază. Duceau o viaţă extrem de dură.

Profesorul Nothnagel aruncă o privire spre bluzele lor fără mâneci şi le alungă afară din salon.

— Nici o femeie nu are voie să-şi arate cărnurile în departamentul meu! strigă el. Să vă întoarceţi cu mâneci lungi până la încheietura mâinilor. Sigmund rămăsese surprins de această izbucnire. Nothnagel se întoarse spre cei din jurul său şi li se adresă pe un ton profund: Vreau să vă fie clar un lucru. Când examinăm un pacient, indiferent dacă e vorba de-o femeie sau de un bărbat, dezgolim numai acea parte a corpului care trebuie studiată.