The passions of the mind

Se auziră câteva aplauze timide. Întrunirea luă sfârşit fără nici un fel de comentarii. Cei pe care Sigmund îi considerase drept „cei mari" formară grupuleţe şi ieşiră împreună din clădire. Se simţea foarte deprimat. Dr. Von Beregszászy îl felicită pentru claritatea prezentării, apoi mai veniră câţiva prieteni şi colegi ca să-i strângă mâna: Kassowitz, Lustgarten, Pancth. Sigmund ştia că nu prezentase un caz tipic de isterie masculină, însă considera convingătoare expunerea sa cu privire la multitudinea disfuncţiilor datorate isteriei. Totuşi, atitudinea medicilor mai vârstnici dovedea lipsa lor de consideraţie pentru experimentul prezentat.

Profesorul Meynert nu pomeni nimic despre demonstraţie. Era ca şi cum ar fi uitat sau – aşa cum bănuia Sigmund după privirea lui maliţioasă – considerase expunerea nesemnificativă.

Nimeni n-a mai pomenit vreodată de ea. Sigmund se înverşună însă şi mai tare. Îi aplică lui August un masaj manual viguros în fiecare zi, timp de o jumătate de oră, concomitent cu şocuri electrice pe fiecare porţiune a corpului, pentru a reda sensibilitatea pielii şi a opri tremurul mâinilor.

Efectele apăreau încet, dar nu puteau fi contestate. Peste alte trei săptămâni, August se întorcea la muncă în atelierul de gravură, deşi nu-şi redobândise sensibilitatea părţii stângi a corpului. Sigmund se simţea ispitit să prezinte o a treia comunicare la Societatea de Medicină, dar ajunse la concluzia că n-avea sens; medicii mai în vârstă nu vor crede că August s-a vindecat, tot aşa după cum respinseseră părerea potrivit căreia simptomele lui ar fi de natură isterică.

3
Clientela lui Sigmund creştea constant graţie referinţelor sau recomandărilor prietenilor săi. Întrucât Martha nu-i mai dădea voie să sară peste masa de prânz, aşa cum făcea pe vremea când era burlac, stătea la consultaţii de la douăsprezece: până la unu, se ducea la masă şi se întorcea la cabinet la ora două. La Institutul pentru bolile de copii, numărul cazurilor de neurologie aflate în îngrijirea lui crescuse. Analiza simptomele pacienţilor săi, făcea descrieri ample şi încerca să stabilească o anumită ordine, împărţind bolile de nervi în treisprezece categorii distincte. Îi spuse Marthei:

— Astăzi am pierdut un pacient suferind de tumoare. Doctorul familiei nu şi-a dat seama despre ce e vorba decât atunci când copilul a început să facă spume la gură. Dar am să reuşesc să ţin în viaţă pe unul din copiii recent internaţi cu paralizie cerebrală. S-ar putea chiar să-l învăţăm să se mişte puţin, să-şi găsească o muncă potrivită.

Când îşi dădu seama că atmosfera de la Allgemeine Krankenhaus a început să se mai relaxeze, făcu o mişcare îndrăzneaţă. Unul dintre privilegiile pe care şi le câştigase obţinând diploma de Dozentur îl constituia dreptul de a ţine prelegeri la Şcoala de Medicină din universitate. Pentru ca universitatea să aprobe seria de prelegeri avea nevoie de acordul lui Meynert. Acesta era bolnav, ţintuit la pat. Prin cercurile academice şi medicale circula zvonul că, o dată cu cronicizarea bolii lui de inimă, îi crescuse apetitul pentru alcool. Sigmund nu dădu atenţie acestor bârfe: unul din produsele secundare ale civilizaţiei cafenelelor în care oamenii îşi petreceau nenumărate ore la o ceaşcă de cafea turcească era acela potrivit căruia, în absenţa unui subiect de bârfă, se inventau şi povestioare noi. Sigmund cumpără o cutie de trabucuri de Havana pe care profesorul Meynert le aprecia în mod deosebit şi îi făcu o vizită.

— Her Hofrat, am aflat că sunteţi indispus, însă ştiind că nu e vorba de o afecţiune respiratorie, mi-am permis să vă aduc o cutie din trabucurile dumneavoastră preferate.

Meynert fu mişcat. În ciuda irascibilităţii lui, un lucru era incontestabil – cam tot ceea ce ştia Charcot despre anatomia creierului învăţase din scrierile lui Meynert. Sigmund Freud fusese unul dintre cei mai buni studenţi şi Sekundarärzte ai lui. Îşi pusese mari speranţe în el. Se simţea jignit ca orice tată atunci când fiul lui spune despre tatăl altcuiva că este mare, ba chiar mai mare.

— Mulţumesc, Kollege. Frumos din partea dumitale. Presupun că ţi-ai făcut o gaură considerabilă în Haushaltgeld.

Sigmund roşi.

— Herr Hofrat, vă amintiţi că în primăvara trecută, când m-am întors de la Paris, mi-aţi sugerat să preiau cursul dumneavoastră de anatomie a creierului?

— Bineînţeles că îmi amintesc. Erai cel mai indicat pentru a ţine acest curs... dacă nu te-am fi trimis pe câmpiile amăgitoare ale Parisului.

— Nu voi vorbi nici despre hipnoză, nici despre isterie, Herr Hofrat. Zâmbi poznaş şi adăugă: nici măcar despre „măduva feroviară". Numai anatomie cerebrală temeinică, aşa cum m-a învăţat profesorul Meynert.

Meynert deschise cutia cu ţigări, alese încet una, o răsuci între degete, o mirosi, îi tăie vârful şi apoi o aprinse. O expresie de încântare i se aşternu pe chip.

— Bun trabuc, Herr Kollege. Te rog să ţii prelegeri la fel de mature. Şi ar fi mai bine să încasezi direct taxele fără să le mai laşi să treacă pe la universitate.

Era o sugestie neobişnuită. De regulă, casierul strângea taxele şi le plătea conferenţiarului sub forma unei sume rotunde. Oare să fi fost acesta felul special al lui Meynert de a-l pedepsi? Dacă aşa stăteau lucrurile, trebuia să plătească un preţ relativ mic. Fu imediat de acord, îi mulţumi domnului Hofrat şi plecă foarte bine dispus. Anunţul pentru primul lui curs universitar oficial suna aşa: Anatomia măduvei spinării şi a măduvei oblongi. Curs introductiv. De două ori pe săptămână. Privatdozent Herr dr. Sigmund Freud, în aula domnului Hofrat Professor Meynert.

Era o după-amiază de miercuri, spre sfârşitul lui octombrie când zilele se scurtaseră apreciabil. Sigmund intră în sala de curs pentru a ţine prima prelegere. Găsi un grup destul de mare de studenţi la medicină, tineri asistenţi şi Sekundarärzte de la Allgemeine Krankenhaus care simţeau nevoia să-şi aprofundeze cunoştinţele în acest domeniu de strictă specialitate. Se opri în faţa lor, îi privi şi se simţi cuprins de un val de căldură. Aceasta era organizaţia lui, partidul lui politic, religia lui, clubul lui privat, lumea lui; nu avea şi nu-şi dorea alta, şi asta încă din copilărie, când visase să fie un războinic vestit, aşa ca Alexandru cel Mare, sau avocat şi membru în Consiliul Municipal al Vienei. Cursese multă apă pe sub podurile de pe Donaukanal în cei doi ani care trecuseră de când ţinuse cursuri pentru medicii americani; acum obţinuse titlul de Dozent, conferenţiar la Facultatea de Medicină, fusese instruit de Charcot, era şef de departament la Institutul pentru copii, avea o căsnicie fericită şi suficienţi pacienţi în anticameră ca să-şi poată întreţine familia.

Pe un ecran luminos, ascuns în spatele ochilor săi, se văzu pe sine cum stătea în faţa oglinzii de la dulapul din camera lui; costumul gri închis elegant tocmai fusese adus de la croitor, cămaşa albă şi papionul negru erau aceleaşi pe care le purtase în salonul lui Charcot şi la nunta sa. Avea acum treizeci de ani, se mai împlinise puţin, barba şi mustaţa îi crescuseră, presărate cu firişoare argintii care nu apăruseră încă în părul lui negru, bogat, pieptănat îngrijit peste cap şi pe după urechi, iar ochii exprimau emoţie şi fericire. Niciodată nu arătase mai bine ca acum. Profesorul Brücke avusese dreptate atunci când îl silise să iasă din laborator în urmă cu patru ani. Dacă s-ar fi mulţumit doar cu postul de cercetător la Institutul de Fiziologie, nu şi-ar fi îmbogăţit prea mult cunoştinţele de medicină. Ar fi devenit un şoarece de laborator. Acum descoperise varianta optimă: jumătate din viaţă pentru practica particulară, care îi asigura independenţă; cealaltă pentru predare, cercetare, publicarea de lucrări.

Recunoştea în sinea lui că fusese adesea nerăbdător, dornic să se bucure de aprecierea semenilor săi. Înfrigurarea de atunci dispăruse. Era din nou acasă, în ambianţa în care se simţise întotdeauna cel mai bine – un grup de oameni care se întâlniseră ca să gândească împreună, să înveţe, să ducă înainte minunata ştiinţă medicală. Deşi recunoştea că şi de astă dată pornea la drum de pe treapta cea mai de jos a scării ierarhice, continua să privească înainte la anii lungi la capătul cărora îl aştepta perspectiva de a deveni Ordinarius, profesor plin la universitate, şi mai marele uneia din cele nouă curţi de la Allgemeine Krankenhaus. Ar fi vrut să ajungă un profesor de talia lui Ernst Brücke, Theodor Meynert sau Hermann Nothnagel, să fie şi el din stirpea acelor bărbaţi care făcuseră faima mondială a şcolii medicale vieneze: Skoda, Gall, Hildebrand, Prochaska, Hebra, Rokitansky, Semmelweis, Kaposi, pionieri care creaseră ştiinţa medicală modernă.

Constată cu uimire că publicul rămăsese în picioare, aşteptând un semn din partea lui pentru a lua loc. Zâmbind, făcu un gest de invitaţie cu mâna stângă. Oamenii se aşezară. Îşi deschise caietul de notiţe pe pupitru, aruncă o privire spre structura prelegerii pe care avea s-o ţină şi începu să vorbească pe un ton calm, reţinut.

În clipa următoare se lăsară absorbiţi şi el şi studenţii lui de anatomia minunată şi complicată a măduvei spinării.
O vedea pe Lisa Pufendorf în fiecare zi. Trecea pe la ea în drum spre Institutul Kassowitz sau spre pacienţii din spitalele particulare. Lisa îl primea în salon, mototolind o batistă în mâna transpirată. Dacă ajungea la ea mai târziu decât de obicei, o găsea înlăcrimată, urcată în pat. Îi dădea sedative, dar numai cu măsură, sperând ca vorbele lui liniştitoare să le înlocuiască. Mesagerii ei îl găseau peste tot. Frau Pufendorf avea o criză de nervi. Era posibil să vină imediat? Se ducea ori de câte ori putea. I se păru încurajator faptul că îşi conducea gospodăria destul de mulţumitor. O îndemnă să-şi invite în fiecare după-amiază câte o prietenă la o cafea şi la taifas. Spre sfârşitul lunii, când adună cele peste cincizeci de vizite pe care i le făcuse acasă, îşi dădu seama că va trebui să-i prezinte o notă de plată substanţială. Herr Pufendorf îi mulţumi şi îi plăti imediat.

În timp ce o îngrijea în continuare pe Frau Pufendorf, în timpul lunilor de iarnă, cu frig şi zăpadă, constată că prevederile prietenului său Chrobak nu se adeveriseră: membrii familiei acesteia nu-l criticau pentru că nu reuşea s-o vindece. Se împăcaseră cu gândul că Lisa era o femeie foarte nervoasă, a cărei sănătate nu se va restabili niciodată. O dată sau de două ori i se păru că surprinde câte o privire compătimitoare la adresa soţului în ochii unui unchi sau văr al Lisei. În privinţa celei de-a doua concluzii a dr. Chrobak, referitoare la remediul bolii de care suferea Lisa, ajunse şi el încet-încet la aceeaşi părere, căci acesta era adevărul. După cum susţinea familia, fusese sănătoasă şi fericită înainte de căsătorie. Abia după vreo doi ani începuse să manifeste această nervozitate deosebită. Era limpede că tulburarea doamnei Pufendorf nu-şi avea originea în trecut, ci într-un fapt insesizabil al prezentului. Dacă s-ar fi încurcat în secret cu cineva, aşa cum făcea marea majoritate a soţiilor vieneze cu o moralitate îndoielnică, totul ar fi fost în ordine. Dar acest gen de comportament era străin de felul ei de a fi. Atâta vreme cât soţul ei nu se vindeca, pentru Frau Lisa Pufendorf nu exista nici o alinare. Se întrebă dacă n-ar fi cazul să recurgă la hipnoză cu această femeie nefericită, dar hotărî că nu-şi putea asuma riscul.

După un timp, nu-şi mai făcu atâtea mustrări de conştiinţă. Pentru familia Pufendorf nu era nici o problemă să-i achite onorariul, iar banii aceştia contau foarte mult în bugetul familiei Freud. Însă după a suta vizită, îşi puse întrebarea ce făcea de fapt el, în calitate de medic, pentru Frau Lisa. Ca medic, nu avea voie să se implice emoţional în suferinţele pacienţilor săi, dar din cauza acestei femei bolnave se simţea frustrat, ba chiar iritat ori de câte ori se vedea nevoit să repete aceleaşi formule de liniştire. Se duse să se întâlnească cu profesorul Chrobak, în cabinetul său supraîncălzit de la Facultatea de Medicină.

— Herr Doktor, cred că ar trebui să renunţ la cazul acesta.

Chrobak se aplecă în faţă în scaunul lui capitonat cu piele şi replică pe un ton aspru, neobişnuit la el:

— Salvarea vieţii este prima îndatorire a unui medic. Frau Lisa nu poate trăi fără un medic curant. Chiar dacă nu se simte mai bine decât atunci când ţi-am încredinţat acest caz, un lucru este cert – starea ei nu s-a înrăutăţit. Ai reuşit să-i ţii isteria sub control. Este la fel de important ca şi când ai opri o infecţie.

Sigmund mormăi ceva, se foi pe scaun şi încercă să-şi descheie gulerul, toropit de căldura de incubator din biroul lui Chrobak.

— Dar mă simt stingherit la gândul că nu pot să fac altceva decât s-o încurajez.

— Tinere prieten, mi-ai spus de nenumărate ori că nevrozele şi isteria nu sunt mai puţin grave ca o septicemie. Se ridică şi veni spre Sigmund. Dacă o părăseşti, îşi va găsi alt doctor, iar dacă sărmana creatură nu va mai avea cui să se adreseze, îşi va sfârşi zilele într-una din cămăşile acelea de forţă pe care le folosiţi pentru violenţi la clinica lui Meynert.

Într-o după-amiază de martie sosi târziu acasă de la Institutul Kassowitz, ud de ploaia care pornise din senin. Martha se întorsese acasă numai cu puţin timp înaintea lui. Ardea de nerăbdare să-i dea veşti care aveau să pună capăt tuturor sentimentelor lui de frustrare.

— Sigi, n-ai să ghiceşti de unde vin. I-am făcut o vizită vechii mele prietene, Bertha Pappenheim. Ne-am întâlnit la brutărie şi m-a invitat la ea acasă, la o cafea.

Sigmund respiră adânc. Josef Brauer îl ţinuse la curent cu evoluţia „tratamentului verbal" aplicat fetei. De la ultima lui vizită, când Bertha strigase: „Se naşte copilul dr. Breuer!", aceasta mai avusese două căderi. Fusese la un sanatoriu în Gross Enzersdorf, dar plecase de acolo pentru că un tânăr doctor se îndrăgostise de ea. Breuer îşi făcuse multe griji în privinţa ei. Dar asta se întâmplase cu cinci ani în urmă. După ce îl puse să-şi scoată haina udă şi să-şi schimbe şosetele, Martha continuă:

— În timpul zilei, Bertha se simte bine, iese în oraş, îşi vizitează prietenii, merge la concerte. În cea mai mare parte a timpului citeşte şi studiază foarte serios, aşa mi-a spus, şi scrie în periodicele ger­mane articole despre noua mişcare intitulată „Drepturile Femeilor". Vrea să se ducă împreună cu mama ei la Frankfurt, unde intenţionează să lucreze în cadrul organizaţiei. Susţine că nu se va mărita niciodată, că vrea să-şi facă o carieră. Simte că acesta este singurul lucru care o poate salva.

— De ce anume, Marty?

— De întuneric. Arăta aşa de bine astăzi, când ne-am întâlnit!

Toate simptomele bolii ei păreau să fi dispărut. Dar noaptea simte un fel de întuneric în cap. La Frankfurt intenţionează să lucreze şi ziua şi noaptea până la epuizare. Mi-a promis să-mi vorbească mai mult despre emanciparea femeii.

— Întâmplător, mie îmi placi aşa cum eşti. N-o asculta cu prea mare atenţie.

— Nu am nici o intenţie să... deocamdată.

Se aşeză în fotoliu alături de el, îşi rezemă comod spatele de pieptul lui şi vorbi încet, fără să se uite la el.

— Astăzi i-am făcut o vizită prietenului tău, dr. Lott.

— Dr. Lott. Este obste...

— Da, dragul meu, ştiu. Martha se întoarse şi îşi lipi obrazul de al lui. Ai să fii tată prin octombrie... sau cel puţin aşa susţine dr. Lott. Ştiam şi eu, dar am vrut să fiu sigură înainte să-ţi spun.

Se simţi inundat de un val de bucurie. Era împlinirea deplină a dragostei lor. Sigmund îi cuprinse tandru faţa în mâini, o sărută pe fiecare obraz, apoi pe buze.

— Sunt cum nu se poate mai fericit. Pentru tine. Pentru mine. Întotdeauna am dorit să avem o familie.

Martha îi strânse mâinile între palmele sale.

— Sunt cele mai frumoase cuvinte pe care le poate auzi o femeie însărcinată.

4
Săptămânile din primăvara anului 1881 treceau cu repeziciune. Dragostea împlinită şi atmosfera paşnică a căminului îl făcură atât de fericit, încât se împăcă până şi cu Eli Bernays, recunoscând cinstit că se certase mereu cu admirabilul său cumnat fără nici un motiv întemeiat. Căsătoria şi integrarea sa în comunitatea medicală îi înlăturară nervozitatea şi nemulţumirea de sine, precum şi graba înfrigurată de a descoperi o soluţie uşoară căreia îi găsise un corespondent în „combustia spontană a faimei scoasă din arzătorul Bunsen şi din microscop". Inima şi mintea îi funcţionau perfect, iar el deborda de sănătate şi de energie. În anii cât fusese logodit cu Martha visase o sumedenie de locuri unde s-ar fi putut stabili un tânăr romantic fără un ban în buzunar. Acum nici nu mai putea fi vorba să se munte la Manchester, la New York sau în Australia.

Îşi trecu în revistă realizările; cum nu reuşise să facă nici o mare descoperire până la treizeci de ani – vârstă pe care o împlinise în august –, va izbuti până la patruzeci de ani. Şi dacă se va afla şi atunci tot în stadiul căutărilor, mai avea timp până la cincizeci de ani. În ciuda declaraţiei pe care i-o făcuse mai înainte Marthei, ar fi dorit totuşi să-şi vadă numele încrustat pe o stâncă, dar se împăcase cu gândul că aşa ceva nu se poate obţine cât ai bate din palme.

Când vremea se mai încălzi, începură să-şi petreacă duminicile şi celelalte zile de sărbătoare în pădurea vieneză, luând gustarea la iarbă verde, printre florile târzii ale primăverii. La picioarele lor se aşternea priveliştea acoperişurilor cenuşii ale Vienei, cu turlele verzi ale bisericilor care ieşeau din marea de ţiglă şi cu hornurile înalte ale caselor dimprejur. Valea şerpuitoare a Dunării se zărea departe, strălucind în soare, în timp ce spre sud, munţii care treceau apoi în Italia erau încă acoperiţi de zăpadă.

Martha deborda de entuziasm. Se căţăra pe vârfurile din apropiere în căutarea unei privelişti cât mai frumoase, servea prânzul adus în coşuleţul împletit, destupa sticlele de Kracherl şi bea limonada răcoritoare de căpşuni. Obrajii îi erau roşii, ochii plini de bucurie, se confunda cu natura şi cu întregul univers, în vreme ce copilul creştea în pântecele ei. Seara, şedea împreună cu Sigmund în biroul acestuia şi citea câte un roman, în timp ce el scria articole pentru revistele medicale şi cronici pentru Wiener medizinische Wochenschrift. Sigmund obişnuia să-i facă revista presei la micul dejun, citindu-i din Neue Freie Presse.

— Prima pagină este ocupată în întregime de corespondenţii de presă de la Londra. S-a produs o criză de guvern, căci Lordul Churchill a demisionat. În pagina a doua e inserată o relatare de la Praga despre un club german care s-a înfiinţat acolo. Guvernul nostru este îngrijorat în privinţa motivelor ce stau la baza acestei acţiuni. Urmează apoi o discuţie din Landstag în legătură cu o lege trecută anul trecut prin parlament, care stipulează obligativitatea învăţământului de la şase la paisprezece ani. În provincie, părinţii nu vor să-şi ţină copiii aşa de mult timp la şcoală. La Grădina Zoologică din Berlin, un om a fost omorât de un rinocer. Un bărbat s-a sinucis în cimitir pe motiv că acolo este mai convenabil pentru toată lumea.

Dr. Sigmund Freud se bucura de o apreciere deosebită datorită maşinii sale electrice de masaj. Îşi rezervă un număr sporit de ore tratării pacienţilor cu ajutorul acesteia. Continua să perceapă un onorariu modest şi, întrucât pacienţii plecau de la el vindecaţi, se răspândi vestea despre îndemnarea lui. Lucrarea dr. Wilhelm Erb, Manual de electroterapie, stătea întotdeauna la îndemâna lui. Reciti cu atenţie recomandările autorului referitoare la curentul „galvanic" şi „faradic" şi dobândi curând multă îndemânare în manevrarea aparaturii complicate, cel mai preţios instrument pe care îl avea la dispoziţie ca neurolog. Învăţă să măsoare ceea ce Erb numea „puterea absolută a curentului", folosirea reostatului, a electrozilor, aplicarea legilor lui Ohm, utilizarea echipamentului pentru stimularea terminaţiilor nervoase şi a muşchilor, a măduvei spinării şi a creierului, în ipohondrii şi în afecţiuni ale organelor genitale.

Reuşea acum să pună şi ceva bani deoparte ca să nu fie surprinşi nepregătiţi la naşterea copilului şi contribuia suficient de mult la întreţinerea gospodăriei părinţilor lui, astfel ca Jakob să nu-şi mai facă griji în legătură cu obţinerea unor servicii temporare. Vara se instalase în drepturile sale depline, soarele strălucitor şi nouraşii pufoşi cauterizară toate rănile, iar cerul albastru amintea de pânzele lui Tiepolo. Vienezii îşi petreceau ore întregi în cafenelele în aer liber, separate unele de altele şi de trecătorii de pe stradă prin ciubere mari cu plante exotice scoase la aer. Citeau ziarele şi periodicele servite o dată cu cafeaua („cafeaua este pentru trup, ziarele pentru minte") şi beau apoi mai multe pahare cu apă, lăsând linguriţa în echilibru deasupra ca semn că orice client este binevenit, chiar dacă nu mai comandă nimic. Cetăţenii oraşului îşi aduceau copiii şi nepoţii să alerge prin iarba şi printre florile din Stadtpark şi să asculte orchestra care cânta valsuri romantice la ora ceaiului. Alţii stăteau la soare mai jos de Belvedere. Răcelile şi tusea dispăruseră, nevralgiile se potoliseră, nevrozele sucombaseră. Vienezii părăseau oraşul ca să-şi petreacă vacanţa la Salzburg, Berchtesgaden, Königssee şi Thumsee. Chiar şi familia Pufendorf plecă la munte, la casa de vacanţă din Bavaria, unde altitudinea mare exercita un efect liniştitor asupra Lisei.

Toamna, ştiind că în curând Martha va trebui să stea numai în casă, Breuer îi întrebă pe soţii Freud dacă nu vor să vadă Oedipus Rex de Sofocle, care se juca la vechiul Hofburgtheater din Michaelerplatz, lunea următoare.

— O, Sig, se rugă Martha, am putea să mergem?

— Da, şi mie mi-ar plăcea să văd piesa. Ia te uită ce distribuţie este anunţată în Wiener Extrablatt: Robert îl interpretează pe Oedip, Charlotte Röckel pe Iocasta şi Hallenstein pe Creon. Sunt excelenţi. Marty, n-am mai citit Oedip de când eram în clasa a cincea, la Sperlgymnasium, dar îmi amintesc că mi-a făcut o impresie puternică. Eşti sigură că n-o să-ţi facă rău în starea ta?

— Ce vrei să spui cu asta? O roşeaţă uşoară acoperi obrajii Marthei, care se împliniseră şi ei, ca şi restul trupului.

În lunea următoare se duseră pe jos până la familia Breuer, unde luară o cină uşoară, înainte de spectacol. Înainte de ora şapte, toţi patru stăteau instalaţi confortabil pe locurile lor din rândul întâi. Sigmund scoase volumaşul cu Oedipus Rex în greacă, pe care şi-l strecurase în buzunar înainte de a pleca de acasă, şi citi câteva rânduri până la începerea spectacolului.

Când se lăsă cortina, cei patru prieteni rămaseră pe loc tăcuţi, profund zguduiţi. Josef le propuse să ia o gustare la Cafe Central. Străbătură cele câteva sute de metri pe Herrengasse. Întrucât soţii Breuer aveau aici un Stammgäste, şeful de sală presupusese că se vor opri să mănânce şi să bea ceva după spectacol. Aşa cum îi explică Josef Marthei, localul se bucura de o mare popularitate printre vienezi, fiindcă aici oricine putea dobândi mult mai multe titluri nobiliare decât oferea împăratul Franz Josef. Cei care purtau ochelari erau numiţi doctori, medicii profesori, iar profesorilor adevăraţi li se atribuia rangul de nobili, adăugându-li-se un mic „von" în faţa numelor.

Sigmund îşi scoase volumaşul din buzunar şi începu să-l frunzărească, traducând abia auzit din greacă în germană.

— Josef, este ceva ce mă nelinişteşte, mărturisi el. A reieşit cumva din spectacol că Iocasta ar fi ştiut tot timpul că se căsătorise cu propriul fiu?

— Nnn... nu. Dar a ghicit adevărul cu un ceas mai devreme. De aceea s-a sinucis.

— Dar ceva mai înainte, Oedip îi povesteşte Iocastei despre întâlnirea lui cu Phoebus, care

...mi-a spus că trebuie

Să mă-nsoţesc cândva cu mama şi să vărs

Cu propriile-mi mâini al tatălui meu sânge.

— Da, îl întrerupse Josef, dar Iocasta nu putea presupune că Oedip i-ar fi fost fiu numai pe baza asemănării prezicerilor. Era convinsă că acesta murise din fragedă pruncie, pe crestele munţilor.