The passions of the mind

SCLAVIA IERNII ESTE SFĂRÂMATĂ

Sigmund fu invitat să susţină comunicarea Despre isteria masculină la prima reuniune din acel an a Societăţii de Medicină, la care participau întotdeauna numeroşi reprezentanţi ai presei austriece şi germane, ai Facultăţii de Medicină, precum şi medici particulari sau angajaţi la spitalele mai mici din Viena. La ora cinci mâncă nişte Selzstangerl, saleuri cu seminţe de chimen, dar refuză masa de seară. Martha îi călcase cel mai bun costum şi îi pregătise cămaşa albă. Marie îi lustruise ghetele. Se tunsese şi îşi ajustase barba. Martha îl examină cu atenţie şi se declară mulţumită de aspectul lui exterior.

Întrunirile Societăţii de Medicină se ţineau în Konsistorialsaal, sala de consiliu a vechii universităţi, pierdută acum în umbra noii clădiri a acesteia, care fusese terminată cu doi ani înainte. În sală încăpeau maximum o sută patruzeci de persoane. Îi văzu pe profesorul Brücke, flancat de Exner şi Fleischl, pe Breuer care şedea lângă Meynert, pe Nothnagel cu grupul lui de tineri interni. De asemenea, nu lipseau nici colegii lui de la Institutul Kassowitz. Şedinţa fu deschisă de profesorul Heinrich von Bamberger, cu care Sigmund studiase în urmă cu mulţi ani. În sala plină până la refuz, aerul devenise irespirabil din cauza fumului de ţigară. Se foi neliniştit pe scaun în timp ce profesorul Grossmann, laringologul, prezenta un caz de lupus al gingiilor. Apoi veni rândul lui.

Auditoriul adoptă la început o atitudine prietenoasă, până când începu să vorbească despre isteria masculină, în accepţiunea lui Charcot, şi despre tipurile pe care le stabilise acesta, „dovedind existenţa unei succesiuni clare în simptomatologia isterică". Profesorul Meynert se foi în scaun şi după aceea, în timp ce dr. Freud prezenta cazurile pe care le studiase el însuşi la Salpêtrière, îşi aţinti ochii în tavan. În următoarele douăzeci de minute, aproape nimeni nu-l mai asculta pe Sigmund, toţi vorbeau între ei.

Preşedintele şedinţei, dr. Bamberger, nu remarcă nimic nou în comunicarea dr. Freud. Isteria masculină era cunoscută, însă ea nu provoca leziuni sau paralizii de tipul celor descrise de dr. Freud. Meynert se ridică în picioare şi părul lui cărunt, lung, îi căzu peste un colţ al ochiului, iar pe faţa cu trăsături puternic conturate i se întinse un zâmbet pe care Sigmund îl luă în mod eronat drept in­dulgent. Tonul vocii lui îl trezi brusc la realitate.

— Domnilor, acest obiect de import francez pe care Herr dr. Freud l-a trecut prin vama austriacă poate că a făcut impresia unei substanţe solide în atmosfera neurologică rarefiată de la Paris, dar s-a transformat într-un gaz oarecare în momentul în care a trecut frontiera noastră şi a pătruns în mediul ştiinţific din Viena. În cei treizeci de ani de patolog şi psihiatru am văzut şi am localizat nenumărate boli ale creierului. Am tratat activitatea mecanismului cerebral în condiţii de morbiditate psihică, n-am găsit nicăieri nici o modificare a isteriei masculine. În cercetările mele asupra fibrelor nervoase corticale şi ganglionare sau ale legăturilor dintre aceste fibre şi piramidale creierului; de asemenea, nu am descoperit nici o indicaţie de isterie masculină sau posibilitatea existenţei unor astfel de tulburări care să provoace paralizie, afazie ori anestezie, care depind în totalitate de predispoziţia spre o formă sau alta de boală. Făcu o pauză şi se uită binevoitor spre Sigmund. Cu toate acestea, n-aş vrea să fiu acuzat de nereceptivitate la nou sau de lipsă de maleabilitate în relaţie cu colegii mei mai tineri şi mai îndrăzneţi. Tocmai de aceea doresc să-mi exprim interesul pentru teoriile uimitoare ale dr. Freud şi îl invit să aducă orice „cazuri de isterie masculină" la societate, pentru a-şi demonstra valabilitatea afirmaţiilor.

Sigmund fu atât de uimit de ostilitatea acestei intervenţii, încât nu auzi nici un cuvânt din excelenta comunicare a dr. Latschenberger, chimistul fiziolog, despre Prezenţa bilei şi a fluidelor în bolile grave ale animalelor. În clipa în care reuşi să se mişte de pe scaun şi să se ridice în picioare, încăperea era deja goală. În faţa aulei aşteptau câţiva dintre colegii lui mai tineri ca să-i adreseze cuvinte de laudă. Breuer dispăruse împreună cu Meynert, iar Fleischl cu Brücke.

Merse singur spre casă prin noaptea aspră de octombrie şi fiecare pas îi producea o durere profundă. Meynert îl ridiculizase pe fostul său Sekundararzt în faţa tuturor medicilor din Viena.

Martha îl întâmpină în hol, îmbrăcată într-un capot bleu de lână pus peste cămaşa de noapte. O singură privire spre chipul lui îi fu de ajuns ca să se întunece şi ea la faţă.

— Sigi, ce s-a întâmplat?

Sigmund îşi scoase cravata, se descheie la cămaşă, îşi frecă trist ceafa înţepenită. Îşi simţea şi sufletul la fel de înţepenit şi de dureros.

— Comunicarea mea a fost prost primită.

Se aşezară împreună în nişa din salon, în timp ce el sorbea o cană cu cacao.

— Sper că nu sunt eu prea sensibil, dar m-am simţit ca un elev nedisciplinat care a fost exmatriculat din cauza atitudinii sale ireverenţioase faţă de profesor.

Începu să se plimbe nervos printre măsuţele joase. Martha nu-l mai văzuse niciodată atât de abătut şi, în acelaşi timp, furios. Se întoarse şi se prăbuşi alături de ea.

— Cei mai tineri membri ai Societăţii de Medicină spun întotdeauna că cei mai în vârstă vor să ne vadă acolo doar în calitate de auditori. Niciodată n-au vrut să ne şi asculte. Îi mai auzisem pe Bamberger şi pe Meynert adresându-li-se pe un ton dur tinerilor cercetători, dar nu-mi amintesc să-şi fi formulat vreodată obiecţiile pe baza unor raţionamente atât de neştiinţifice. Presupun că ar fi trebuit să încep prin a asigura Facultatea de Medicină din Viena că nu are nimic nou de învăţat de la Facultatea de Medicină de la Paris. Când am afirmat că la Paris se folosesc tehnologii de cercetare neurologică mai avansate, automat toată lumea m-a considerat un ingrat. Mai rău, un apostat. Invitaţia lui Meynert nu a fost numai glumeaţă, ci şi plină de dispreţ!

— Dar Meynert ţine la tine!

— Ne-am ciocnit unul de altul. Într-un tunel obscur. Două trenuri. Cap în cap. Iar eu am ieşit de aici cu „măduvă feroviară"! Îşi trecu braţul pe după talia ei şi spuse liniştit: Acesta este unul din avantajele căsniciei – un umăr pe care să mă reazem pentru a dovedi că eu am dreptate şi lumea greşeşte.

În după-amiaza următoare, târziu, când se întâlni cu Breuer şi Fleischl la cafeneaua Landtmann, cu pereţii şi nişele sale capitonate în piele cafenie, liniştitoare, şi cu mesele cu tăblii de marmură irizată, maro cu alb, şi cu oamenii care şedeau după o zi întreagă de muncă şi citeau ziare în şase limbi, află că avusese şi dreptate, dar că şi greşise în acelaşi timp. Breuer şi Fleischl îi criticară pe Bamberger şi pe Meynert pentru lipsa lor de politeţe, apoi îi spuseră protejatului lor unde greşise.

— Sig, ar fi trebuit să prezinţi lucrările lui Charcot în legătură cu traumele psihice la bărbaţi, fără să te legi de teoriile lui referitoare la hipnoză, i se adresă Josef. Oricum, acea grande hystérie a lui cam dă de bănuit. De când colegul nostru Anton Mesmer a scanda­lizat Viena acum o sută de ani cu „magnetismul lui animal", hipnoza este cuvântul cel mai detestat din vocabularul medical austriac, asupra căruia se îndreaptă oprobriul întregii societăţi medicale.

Fleischl dădu aprobator din cap. Nu le venea uşor să-şi doje­nească prietenul, însă simţeau că se implicase în ceva mult mai serios decât o invidie trecătoare sau o necuviinţă. Breuer continuă:

— Şi apoi, ai fi putut lăsa la o parte materialul despre „măduva feroviară". Afirmaţia potrivit căreia între isteria feminină şi cea masculină nu există diferenţe simptomatice este tangenţială şi în afara tezelor sale majore. Am fost învăţaţi să considerăm toate paraliziile drept rezultatul palpabil al unei dereglări somatice a sistemului nervos central. Dacă vii şi ne spui că aceste tulburări ale funcţiilor musculare sau afecţiuni senzoriale pot deriva din neurastenie, îi scoţi din pâine pe vechii practicanţi ai meseriei.

— Dar ce să fac? Să retractez totul? Am văzut cazuri de isteric care s-au vindecat într-o clipă, după luni întregi de aşa-zisă paralizie. Ştiţi şi voi că Charcot are dreptate şi că Meynert greşeşte.

Fleischl îi făcu semn chelnerului, care le mai aduse un rând de ceaiuri cu rom şi o tavă de Schinkensemmel, sandvişuri cu chifle pufoase şi şuncă. După o pauză, reluă firul discuţiei:

— Nu Charcot este cel care are nevoie să fie apărat la Viena, ci tu. Meynert se simte ofensat. Împacă-l! Doar şi tu îl consideri cel mai mare specialist din lume în anatomia creierului. Spune-i lucrul acesta. În fiecare zi timp de o lună.

— Şi să nu iau în seamă provocarea pe care mi-a adresat-o?

— Dimpotrivă, interveni categoric Josef. Trebuie să faci demonstraţia cu ajutorul unui caz. Dar nu în mod ostentativ, ca să dovedeşti că tu ai avut dreptate şi Meynert a greşit. Trebuie să mergi alături de el, fiindcă altfel rişti să-ţi facă un rău incalculabil.

În mod normal, singurul loc în care putea găsi cazuri pentru a-şi pregăti demonstraţia era Departamentul Patru al domnului Primarius Scholz, la boli nervoase. Dar Scholz se supărase de câteva ori când tânărul lui Sekundararzt îi dăduse de înţeles că este mai important să li se administreze pacienţilor medicamentele necesare decât să se măsoare distanţa dintre rupturi. Acum Scholz nu-i permise să examineze pacienţii sau să le citeze cazurile. Prin Allgemeine Krankenhaus se răspândi cu iuţeala fulgerului vestea că dr. Sigmund Freud devenise persona non grata în cele nouă curţi principale. Adică în toate, cu excepţia celei conduse de profesorul Meynert. Acesta acceptă glumele lui stângace cu bună dispoziţie şi zâmbi amabil când îi spuse:

— Dar bineînţeles, Herr Kollege, puteţi căuta în salonul meu de bărbaţi un caz pentru demonstraţie. Sunt ultimul om din lume care s-ar opune cercetării ştiinţifice medicale.

Intră în saloanele unde îşi făcuse ucenicia la psihiatrie cu trei ani în urmă. În primul pat era un fost hangiu care suferea de o paralizie limitată la un braţ, iar în foaia lui de observaţie scria că „prezintă tulburări ale minţii". Fusese foarte trist de la moartea soţiei sale. Dr. Freud îl urmări pe pacient în timpul unei crize de epilepsie; omul începu să urle că va răsturna ministerul. Deveni agresiv, începu să alerge şi să-i lovească pe ceilalţi pacienţi până când fu imobilizat într-o cămaşă de forţă.

Sigmund întoarse capul: sărmanul om suferea de prea multe boli. În dimineaţa următoare examină un alt pacient, un chelner cu tulburări de vorbire şi o pareză facială. În foaia lui de observaţie scria „nebunie cu paralizie". Omul fu extrem de încântat de atenţia dr. Freud şi îi mărturisi că Dumnezeu i se arăta cel puţin de o sută de ori pe zi...

— ... şi atunci de ce sunt ţinut aici, la poliţie? Infirmierii mă torturează. Îmi ard scrotul.

Dr. Freud îl puse să se ridice din pat şi constată că se împiedica în mers, îi tremurau degetele şi limba. Nu excludea eventualitatea unei isterii, însă având în vedere megalomania şi tulburarea mentală a pacientului, ajunse la concluzia că nu putea dovedi nimic cu acest caz. În patul următor se afla un vizitiu de Einspänner în vârstă de treizeci şi trei de ani. Suferea de delirium tremens şi excitabilitate maniacală, dar nu încăpea nici o îndoială că toate tulburările fuseseră provocate de alcool. Birjarii vienezi beau foarte mult, încă de dimineaţă, din cauza frigului.

În salonul al doilea găsi un caz cu un traumatism real: un ţiglar care căzuse de pe acoperiş în urmă cu cincisprezece ani. Acum avea delirium tremens şi halucinaţii. Înainte de a fi internat în spital, îşi bătuse fiica atunci când aceasta încercase să-l ducă acasă de la Weinstube. De când căzuse prima oară, începuse să bea atât de vârtos, încât cădea mereu. Oare omul bea şi era parţial paralizat deoarece căzuse de pe acoperiş? Sau căzuse de pe acoperiş pentru că se îmbătase?

„Nu e nimic de făcut, îşi spuse el în timp ce se grăbea spre casă, ca să nu întârzie la programul de consultaţii. Din momentul în care alcoolismul intervine ca factor constant, e prea greu de demonstrat ce anume cauzează trauma. Mă întreb dacă s-o fi gândit vreodată cineva să studieze cauzele alcoolismului".

Holul era aproape plin de pacienţi, pe care Marie îi invitase ceremonios să ia loc. Acum, la sfârşitul lui octombrie, când aerul era rece şi începuse să bată un vânt tot mai tăios, clientela crescuse simţitor. Se întoarseră şi pacienţii care nu plăteau, în schimb, agenţii matrimoniali încetară să-l mai viziteze. Breuer, Nothnagel, Obersteiner îi trimiteau pacienţii pe care nu mai pridideau să-i consulte. Profesorul Brücke, care auzise de izbucnirea profesorului Meynert împotriva protejatului lor comun, dar nu comentase în nici un fel comunicarea, îşi exprima acum părerea în mod tacit trimiţându-i un patolog german care avea nevoie de îngrijirile unui neurolog. Pe măsură ce progresa cu activitatea de la Institutul Kassowitz, colegii de acolo, precum şi medicii de familie care se confruntau cu probleme de neurologie îl chemau acasă sau la spital. Uneori nu putea face nimic, aşa cum se întâmplase cu doi nou-născuţi, primul cu o masă de carne care îi cădea la ceafa ca un fel de coadă de porc; al doilea, un caz de hidrocefalie, căruia capul îi creştea tot mai mare cu fiecare zi ce trecea din cauza lichidului care se aduna în sistemul ventricular al creierului. Reuşi să ţină copilul în viaţă câteva săptămâni, până când acesta muri de pneumonie. Îi mărturisi Marthei:

— Am optat pentru acest domeniu, deşi ştiam că cele mai multe din bolile nervoase ale copiilor sunt incurabile.

— De ce ţi-ai ales un domeniu atât de lipsit de perspective, Sigi?

— Din aceleaşi motive ca şi alţi neurologi: pentru cercetare, ca să studiez entitatea patologică a bolilor: să le descriu, să le clasific, să stabilesc prin ce se deosebesc unele de altele... Trebuie să aflăm cât mai mult, înainte de a porni pe drumul lung şi anevoios ce duce spre vindecare. Peste o sută de ani, sau poate numai peste cincizeci, doctorii vor şti cum să-i salveze pe cei doi sugari care mi-au murit în braţe.

Oftă adânc. Uneori îi ajuta şi alteori chiar îi salva pe copiii care îi erau daţi în grijă. Un băiat de şaptesprezece ani făcu brusc o criză de grand mal, cu spume la gură, muşcându-şi limba până la sânge. După ce-i puse cu precauţie mai multe întrebări, Sigmund află că băiatul fusese lovit cu piatra în cap pe când avea opt ani şi suferise o fractură cu înfundarea craniului. Rana se vindecase într-o lună, însă pe creier se formase o cicatrice care producea iritaţie, iar acum o izbucnire de impulsuri electrice declanşase criza. Dr. Freud nu putea să îndepărteze cicatricea, nici să înlăture leziunea, însă îi recomandă să respecte un program de viaţă foarte riguros. Examina apoi un pitic, inteligent şi perfect proporţionat, la care însă totul era în miniatură. Le dădu părinţilor disperaţi bromură, îi prescrise băiatului un regim alimentar bogat în calorii şi ceru colegilor chimişti o substanţă care să stimuleze activitatea hipofizei.

Plăti datoria lui Minna, îşi recuperă ceasul de aur şi începu să pună din nou guldeni în ceaşca de cafea a Amaliei.

2
Era într-adevăr oaspete la el acasă. Martha nu-i cerea decât să întrerupă lucrul şi să-şi ocupe locul la masă, cu şervetul pe genunchi, cu o secundă înainte ca Marie să vină de la bucătărie cu castronul de supă fierbinte. Nu-l surprinsese faptul că Martha era o gospodină pricepută şi bine organizată, însă se deprinse mai greu cu seriozitatea cu care se achita de îndatoririle de gospodină. Pe de altă parte însă, nu era o gospodină cicălitoare care să şteargă praful şi să măture înainte ca el să dispară cu trabucul din cameră.

De două ori pe săptămână, pe vreme frumoasă, îl scula dimineaţa devreme. Vinerea îl ducea pe cheiul Franz Josef, unde veneau bărcile cu peşte proaspăt prins. Marthei îi plăceau numai lucrurile de bună calitate. După ce puneau crapul sau ştiuca în coş, îşi continuau drumul de-a lungul Dunării spre Schanzelmarkt, ca să cumpere fructele aduse de cu noapte de ţărani. Sâmbăta dimineaţa îl ducea pe Ring, cincisprezece minute de mers pe jos, până la Wip­plingerstrasse, la Hoher Markt, după aceea la Tuchlauben şi la Wildbretmarkt, cea mai bună piaţă de păsări vii – găini, gâşte, raţe, curcani, fazani. Femeile de la ţară, cu pălării pe cap, cu fuste lungi până la glezne şi şorţuri mari, îi îmbiau pe cumpărători cu marfa. Soţii lor omorau şi jumuleau pasărea aleasă de Hausfrau chiar sub ochii grijulii ai acesteia. Se întorceau acasă la ora şapte, când Marie le servea micul dejun.

Miercurea se sculau chiar mai devreme, ca să se ducă după brânză de vaci. Zorile abia dacă se ghiceau ca o umbră cenuşie la orizont în vreme ce ei se îndreptau spre locul cel mai pitoresc din Viena, Naschmarkt, cu sutele lui de tarabe pline de cele mai fine şi mai ispititoare produse alimentare, cunoscut şi sub numele de „străzile de aur din Naschen": bomboane, caramele, delicatese, miresme exotice menite să înflăcăreze mintea şi să seducă trupul. Ar fi nedrept să afirmăm că vienezul iubea mai mult Naschmarkt-ul decât opera sau sala de concerte, dar era ceva în miresmele rebele, în culorile şi în formele de aici care îl făceau să simtă că, mâncând, face înconjurul lumii. Încântat de cacofonia de la Naschmarkt, Sigmund îi spuse Marthei:

— Vienezii vor fi întotdeauna fericiţi şi lipsiţi de griji pentru că le place aşa de mult să mănânce. Între cele cinci mese obişnuite, ciugulesc mereu câte ceva.
Sigmund primi un bileţel de la Dozent dr. von Beregszászy, un laringolog care-i ascultase comunicarea întâmpinată cu atâta ostilitate la Societatea de Medicină. Ar putea dr. Freud să se întâlnească cu el la Café Central, locul preferat al intelectualilor, scriitorilor, poeţilor, ziariştilor, avocaţilor şi doctorilor vienezi? Avea să-i comunice un lucru foarte important. Cafeneaua era plină de lume care şedea la mese şi făcea conversaţie. Dr. Von Beregszászy ocupase o măsuţă mai retrasă, aşezată la o distanţă apreciabilă de ticăitul bilelor de biliard şi de acel du-te-vino grăbit al chelnerilor, ba chiar şi de exclamaţiile şi râsetele zglobii care se auzeau de la celelalte mese.

În timp ce-l îmbia cu o cafea şi un Semmel, dr. Julius von Beregszászy, cu nouă ani mai în vârstă decât Sigmund, catolic ungur care îşi făcuse studiile medicale la Budapesta şi la Viena, îi spuse:

— Cred că am descoperit cazul de care ai nevoie: gravor în vârstă de douăzeci şi nouă de ani, inteligent, victimă a unei hemiplegii cu pierderea sensibilităţii tactile de partea stângă a corpului. Îl tratez de trei ani. A fost pentru mine o inepuizabilă sursă de uimire până în momentul în care am auzit comunicarea dumitale. Dacă nu găseşti ceva în neregulă la el din punct de vedere fizic, ceva ce mi-a scăpat, August este un caz tipic de isterie survenită în urma unei traume. Să-ţi dau câteva detalii cu privire la pacient.

Sigmund simţea cum îi pulsează sângele în tâmple. Era teribil de încordat. În plus, i se oferea şansa de a se reîmpăca cu Allgemeine Krankenhaus.

— Te rog, spuse el.

— Tatăl pacientului, un om violent, băutor învederat, a murit la patruzeci şi opt de ani. Mama a suferit de dureri de cap şi de tuberculoză, din cauza căreia s-a prăpădit la patruzeci şi şase de ani. Dintre cei cinci fraţi ai lui August, doi au murit de mici, altul a decedat din pricina unei infecţii cerebrale de origine sifilitică, unul suferă de convulsii, altul a dezertat din armată şi e dat dispărut. La vârstă de opt ani, August a fost lovit pe stradă de o trăsură şi a suferit o ruptură de timpan drept. În urma accidentului a avut mai mult crize intermitente. În urmă cu trei ani s-a certat cu fratele lui, care îi datora nişte bani. Fratele a refuzat să-i plătească şi s-a repezit la el cu un cuţit. Deşi a scăpat neatins, August a fost cuprins de o stare de şoc şi a căzut leşinat în faţa uşii sale. Timp de câteva săptămâni după aceea a suferit de dureri de cap violente şi o apăsare intracraniană pe partea stângă. Mi-a spus că nu mai simte la fel cu partea stângă a corpului, că îi obosesc ochii foarte repede, însă a continuat să lucreze. Apoi o femeie care avea legături cu gravorii l-a acuzat pe August de hoţie. Avusese palpitaţii violente, devenise apoi abătut, deprimat, încercase să se sinucidă... şi atunci îi apăruseră pentru prima oară tremurăturile în braţul şi în piciorul stâng, însoţite de o durere ascuţită în genunchi şi în talpa piciorului, durere care se accentuase în timpul mersului. A venit la mine şi mi-a spus că avea impresia că limba îi este bătută în cuie în fundul gâtului.

August nu poate fi acuzat că simulează. A muncit întotdeauna cu tragere de inimă şi nu s-a refugiat în boală, aşa cum fac unii pacienţi. Doreşte din toată inima să se vindece. Să ţi-l trimit dumitale?

— Neapărat. Puse o mână pe mâna bărbatului mai în vârstă. Vreau să-ţi mulţumesc pentru că ai încredere în mine.

În ziua următoare, August se prezentă la consultaţie la dr. Freud. Sigmund îi puse mai multe întrebări, apoi îi făcu un examen clinic. Nu constată nici un fel de atrofiere a muşchilor. În afara unor palpitaţii ciudate, nu descoperi nimic. Observă totuşi la ambii ochi ceea ce notă mai târziu „o palyopia monocularis specifică pacienţilor isterici şi tulburări în distingerea culorilor". Constată, de asemenea, că August îşi pierduse sensibilitatea părţii stângi a corpului. Şi totuşi, cu urechea stângă auzea perfect... Nu cumva lucrul acesta se datora temerii lui August de a nu surzi complet?

Îl duse pe pacient la dr. Königstein pentru consultaţie. Ochii favorizau în cel mai înalt grad cercetarea creierului. Königstein constată că August este normal din punct de vedere somatic. Sigmund stabili apoi cu precizie zona de control asupra părţii stângi a corpului. Putea să-i înfigă lui August un ac în oricare porţiune din jumătatea stângă a corpului fără să-i provoace nici un fel de durere.

Cu toate acestea, anumite aspecte ale comportamentului pacientului îl convinseră că tulburările de mobilitate a braţului şi piciorului erau provocate în mare măsură de cauze externe. Când îl luă la o plimbare pe malul Dunării şi îi atrase atenţia să fie foarte atent la felul în care merge, August întâmpină mari dificultăţi la fiecare pas. Însă când porniră pe Ring şi Sigmund începu să-i vorbească despre perioada de glorie a arhitecturii neobaroce a Vienei, se sprijini la fel de sigur pe piciorul stâng ca şi pe cel drept.

În timpul celei de-a patra vizite, Sigmund îi povesti una din anecdotele lui Jakob cu prostul satului şi, când August începu să râdă, îi ceru să se dezbrace. Băiatul îşi folosi în egală măsură ambele braţe. Îi distrase apoi atenţia cu ceva şi îi ceru să-şi astupe nara stângă cu degetele de la mâna stângă. Automat, August se conformă. Însă când dr. Freud se opri în faţa lui cu aerul medicului concentrat şi grijuliu şi îi spuse să execute anumite mişcări cu braţul sau cu mâna stângă şi să gândească bine la ceea ce face, August nu reuşi: nu putea să ridice mâna, avea tremurături în degete, piciorul stâng îi tremura.

În seara de 26 noiembrie 1886 avea loc una din şedinţele săptămânale obişnuite ale Societăţii de Medicină şi puţini dintre cei adunaţi acolo îi acordau vreun interes dr. Freud şi pacientului său. Sigmund era sigur că va putea să-şi convingă colegii. După ce-şi exprimă recunoştinţa faţă de dr. Von Beregszászy îl rugă pe dr. Königstein să dea citire raportului referitor la examenul oftalmologie, apoi îşi prezentă propriile constatări făcute pe parcursul ultimei luni, determinându-l pe August să parcurgă tot spectrul de experimente.

În concluzie, spuse: „În cazul pacientului nostru, hemianestezia indică foarte clar caracteristici de instabilitate... Extinderea zonelor dureroase de pe trunchi şi tulburările văzului oscilează în intensitate. Pe această instabilitate a tulburărilor de sensibilitate mă bazez când îmi exprim speranţa că voi reuşi să-l readuc pe pacient la starea normală de sensibilitate."