The passions of the mind

Porni voiniceşte pe traseul obişnuit care echivala cu o oră de mers pe jos, şi trase în piept aerul proaspăt al dimineţii de primăvară ca pe un elixir. După ce trecu de farmacia Zum Hl. Josef, cu vitrina înţesată de borcănele ornamentale, coti spre stânga pe Taborstrasse, trecând pe lângă magazinele elegante, cafenelele şi restaurantele amenajate cu ocazia Expoziţiei universale de la Viena din 1873 şi care prosperaseră ulterior. La intersecţia cu Obere Augartenstrasse se vedeau printre copaci pavilioanele franţuzeşti din parc. La colţul cu Grosse Pfarrgasse se înălţa o clădire cu patru niveluri, al cărei ultim etaj era susţinut de trupurile de ghips a două amazoane cu sâni eroici şi coafura clasică a femeilor din Grecia.

Sigmund se înclină ceremonios fără să se oprească din mers şi murmură:

— Küss' die Hand!

Chicoti vesel amintindu-şi de imobilul prietenului său, dr. Adam Politzer, de pe Gonzagagasse, cu cei doi stâlpi de susţinere care erau, de fapt, statuile a două vieneze sumar îmbrăcate, late în şolduri şi cu pieptul bogat, coafate în aşa fel încât să semene cu femeile de la Curtea lui Cezar. Printre studenţii de la universitate circula o glumă: „Învăţăm mai multă anatomie din arhitectura vieneză decât din manualele noastre de medicină".

Grăbi pasul spre Haidgasse şi, odată ajuns aici ridică privirea spre clădirea lui preferată, în vârful căreia se afla o spirală în formă de bulb care lui i se părea de sorginte orientală. După ce trecu de următorul jalon, reprezentat de spitalul de copii Leopoldstädter, o luă la stânga pe Tandelmarktgasse, printre atelierele şi depozitele sale, ferindu-se din calea atelajelor ieftine şi a Einspänner-elor, trăsurici ieftine, cu un singur cal, foarte numeroase în primele ore ale dimineţii. Se amestecă cu şuvoiul de oameni care se îndreptau spre locurile lor zilnice de muncă, spre centrul vechiului pod de scânduri străjuit de gheretele vameşilor care păzeau la fiecare intrare. În acest loc, aflat la jumătatea drumului între locuinţa sa şi Institutul de Fiziologie, făcea un scurt popas. Era unul din puţinele momente de contemplare pe care şi le permitea, cufundat în gânduri şi cu privirea aţintită asupra apelor mişcătoare ale Dunării, sau Donau Kanal, cu malurile flancate de plopi şi sălcii.

Întrevederea din dimineaţa aceasta cu profesorul Ernst Wilhelm Ritter von Brücke avea să fie crucială. Se întreba singur: „De ce am amânat-o atâta timp?". Dar ştia răspunsul. Se hotărâse de mult: voia să rămână aici şi să urce toate treptele ierarhice universitare şi ale Spitalului General – Allgemeine Krankenhaus, mai întâi ca prim asistent al lui Brücke, apoi ca docent şi lector. După aceea avea să devină Extraordinarius, profesor asistent şi, în sfârşit, Herr Hofrat, Ordinarius, profesor plin. Şi şeful unui institut de talia celui de fiziologie al lui Brücke sau al Clinicii de psihiatrie conduse de renumitul Theodor Meynert. Ambii profesori îl încurajaseră, la fel ca şi părinţii lui, care continuaseră să-l întreţină, completându-i onorariile modeste pe care le primea ca laborant preparator şi îndrumător de studii.

Îi plăcuse foarte mult munca de laborator. Cei doi profesori anteriori ai săi, Sigmund Exner von Erwarten şi Ernst Fleischl von Marxow, deşi aveau doar zece ani mai mult ca el, erau cei mai străluciţi asociaţi pe care şi i-ar fi putut dori cineva.

Fluierând fals o baladă vieneză vioaie foarte la modă – recunoştea că este complet afon –, Sigmund îşi continuă drumul spre celălalt capăt al podului, bucurându-şi ochii cu priveliştea oferită de Ruprechtskirche, cea mai veche biserică din Viena, cu aleea ei de plopi înalţi şi cu turlele bisericii Sf. Stephan în stânga, din ce în ce mai subţiri, întinzându-se spre un punct al infinitului de pe cerul asemănător cu o pudră albăstruie. Citise că Parisul era cel mai frumos oraş din lume, dar nutrea convingerea că, pentru plimbare, Viena nu avea egal. La fiecare câţiva paşi, exact ca şi în clipa aceasta, când ajunsese la Schottenring, ochiul e delectat cu o privelişte atât de frumoasă, încât nu te puteai abţine să nu te opreşti şi să admiri.

Sediul Institutului de Fiziologie, parte componentă a Colegiului Medical al Universităţii din Viena, se afla într-o fostă fabrică de arme la colţul străzii Währinger, la un cvartal distanţă de Spitalul General, nu departe de Votivkirche şi de clădirea universităţii propriu-zise. Institutul avea două etaje şi aceeaşi culoare cenuşie ca şi armele pe care le fabricase cândva. A doua jumătate a clădirii, care se întindea pe lăţimea unui întreg cvartal, era destinată laboratorului de disecţii unde Sigmund lucrase pe cadavre în primii doi ani de medicină. Coti pe Schwarzspanierstrasse, trecu pe sub arcadă şi prin micul tunel întunecos ce ducea spre curte. În dreapta se afla sala de cursuri unde prof. Brücke ţinea zilnic prelegeri de la ora unsprezece până după-amiază. În fiecare din nişele săpate în zidurile sălii exista un birou sau o masă de laborator plină cu mostre de ţesuturi, baterii electrice, cărţi, notiţe, aparatură, printre care se desluşeau siluetele studenţilor aplecate deasupra microscoapelor. Când profesorul venea să-şi ţină cursul, studenţii trebuiau să se ducă în altă parte timp de o oră, această clădire total inadecvată nemaidispunând de nici un alt locşor unde să se poată lucra. Sigmund ocupase practic toate nişele sălii de curs în timpul celor trei ani de când lucra cu profesorul Brücke.

Urcă scările spre etajul al doilea la fel de vesel şi sprinten cum coborâse dimineaţa din apartamentul său. Era aproape ora opt, însă laboratorul zumzăia ca un stup. În timp ce străbătea coridoarele cu vedere spre curtea interioară, trecu pe lângă încăperea pe care o împărţea cu un chimist şi doi fiziologi veniţi din Germania. Alături exista un mic laborator în care lucrau doi dintre asociaţii lui, Ernst Fleischl şi Sigmund Exner, amândoi provenind din familii austriece de renume. În colţul clădirii se afla creierul şi nervul central al institutului, o încăpere care servea în acelaşi timp ca birou, cameră de lucru, laborator şi bibliotecă a profesorului Brücke.

Toate uşile erau ţinute deschise. Când băgă capul în camera lui Exner şi Fleischl, îl izbi mirosul provocat de oxidarea bateriilor electrice şi de chimicalele folosite la preparatele anatomice, pe care le considerase cele mai plăcute mirosuri din lume până acum două zile, în grădina din Mödling, când îşi îngropase faţa în părul Marthei. Încăperea era împărţită în două părţi aproape egale, fiecare masă de lucru a celor doi bărbaţi ocupând toată lungimea unui perete.

Sigmund îi privea cu drag pe cei doi tineri absorbiţi de munca lor. Exner îi fusese profesor de fiziologie medicală şi de fiziologie a organelor de simţ, iar Fleischl îi predase fiziologie şi matematici superioare. Nu s-ar fi putut găsi doi oameni mai opuşi ca tempera­ment. Exner, care provenea dintr-o familie înstărită, participa de mult timp la viaţa de curte a Imperiului Austro-Ungar, era un tehnician desăvârşit şi un admirabil administrator, hotărât să devină, după retragerea profesorului Brücke, profesor Ordinarius şi di­rector al Institutului de Fiziologie. Sigmund îl considera un bărbat atrăgător, cu ochii lui cenuşii pătrunzători.

Familia lui Ernst Fleischl era la fel de veche şi de înstărită ca şi cea a lui Exner, dar Fleischl prefera să frecventeze lumea artelor, a muzicii şi a teatrului din Viena, probabil cea mai înfloritoare din Europa la acea dată, cu renumita Hofoper şi Kärntnertor, cu orchestrele filarmonică şi simfonică şi cu nenumărate teatre cu un repertoriu bogat.

Fleischl manifesta o atitudine oarecum ireverenţioasă faţă de pompa arborată de Habsburgi, ca şi faţă de egocentrismul vienezului înnăscut. Îl întrebase pe Sigmund:

— Ştii povestea cu cele trei fete? Prima era la Berlin, pe un pod de pe Spree. Un poliţist o întreabă ce face acolo. Ea răspunde: „Am de gând să sar în apă şi să mă înec". Poliţistul ezită o clipă, apoi spune: „Foarte bine, dar sper că v-aţi plătit toate impozitele". A doua fată, originară din Praga, a sărit de pe pod în Vltava, dar când a ajuns în apă a început să strige în germană: „Ajutor! Ajutor!". Un poliţist vine la marginea podului, se uită în jos la ea şi zice: „Mai bine ai fi învăţat să înoţi, decât germana!". A treia fată se afla la Viena şi tocmai se pregătea să sară în Dunăre. Poliţistul spune: „Uite ce e: apa este foarte rece. Dacă sari în apă, o să fiu nevoit să sar şi eu. Asta înseamnă că amândoi o să răcim şi o să fim imobilizaţi la pat. Dată fiind situaţia, ce-ar fi să te duci acasă şi să te spânzuri?"

Fleischl suferise un accident cumplit cu vreo zece ani în urmă. În timp ce lucra la un cadavru, degetul mare de la mâna dreaptă i s-a infectat atât de rău, încât a trebuit să fie parţial amputat. La locul operaţiei s-a format un ţesut granulat, pe care pielea nu reuşea să-l acopere din părţi, astfel că stratul subţire se rupea mereu, deschizând rana şi provocând ulceraţii. Profesorul Billroth îl opera cel puţin de două ori pe an. De fiecare dată tăierea nervilor îi producea suferinţe şi mai mari lui Fleischl. Nopţile se zvârcolea de durere, dar nimeni n-ar fi putut bănui acest lucru în timpul zilei, când lucra la experienţele lui pe mulajele de ceară ale creierelor omeneşti vătămate în timpul accidentelor, încercând să facă legătura între zona atinsă din creier şi diversele afecţiuni ale organismului: afazie, orbire, paralizia muşchilor faciali.

Fleischl fu primul care îl zări pe Sigmund stând în cadrul uşii. Chipul i se lumină de un zâmbet larg. Tânărul se număra printre prietenii săi cei mai apropiaţi. Sigmund îşi petrecuse multe nopţi încercând să-l distreze pe Fleischl, ca să uite durerea cumplită din degete.

— Herr Freud, cum se face că ai venit la lucru la jumătatea dimineţii?

Exner ridică privirile amuzat:

— Fleischl e foarte deprimat în dimineaţa aceasta, pentru că nu i-a sosit la spital nici un creier vătămat de la excursioniştii şi căţărătorii de duminică.

Fleischl i se adresă lui Sigmund, simulând o seriozitate batjocoritoare:

— Cum am să pot determina eu care zonă minusculă din creierul profesorului Exner e răspunzătoare pentru aceste glume proaste, dacă nu capăt niciodată creierul accidentat al unui umorist infatuat?

— Pot să te consolez eu, Ernst, zise Sigmund. Am de gând să-i cer profesorului Brücke să ia o decizie crucială pentru viaţa mea. Dacă nu reuşesc, mă arunc de pe Leopoldsberg cu capul în jos... şi cu numele şi adresa ta în buzunar.

4
Bătu în tocul uşii de lemn şi intră în încăpere.

— Grüss Gott.

— Grüss Gott. Herr Professor Brücke, aş putea vorbi cinci minute cu dumneavoastră între patru ochi?

— Bineînţeles, Herr Kollege.

Sigmund se simţi străbătut de un fior de plăcere: Brücke îi spusese „coleg". Asta nu se mai întâmplase decât o singură dată, când profesorul fusese impresionat de felul în care Sigmund dezvelise sistemul nervos central al unui vertebrat superior. Era cel mai preţios compliment pe care şeful unui institut putea să-l facă unui modest tehnician-preparator, care nu câştiga decât câţiva creiţari. Cei doi studenţi care lucrau la cele două capete opuse ale mesei aglomerate îşi strânseră hârtiile. Josef Paneth, care avea un mic birou sub fereastra de unde se vedea în jos, spre Berggasse, birou la care lucrase şi Sigmund timp de un an, îi făcu prieteneşte cu ochiul şi părăsi încăperea. Paneth, cu un an mai tânăr decât Sigmund, îşi luase diploma în urmă cu doi ani. Căuta în mod special tovărăşia lui Sigmund pentru că acesta era singurul din cercul lor care părea să nu ştie de averea sa considerabilă care îl făcea să se simtă foarte stânjenit printre ceilalţi studenţi săraci. Compania acestora îi plăcea atât de mult încât purta haine mai ponosite decât ei toţi, iar când se duceau în grup la câte o cafenea ca să stea la taifas şi să spună bancuri, el comanda cea mai ieftină Kleinen Braunen şi o prăjitură simplă.

Paneth închise uşa în urma sa. În încăpere stăruiau mirosurile familiare de alcool şi aldehidă formică. Sigmund privi la omul pe care îl admira cel mai mult în lume. Ernst Wilhelm Ritter von Brücke, acum în vârstă de şaizeci şi trei de ani, se născuse în Prusia dintr-o familie de pictori formalişti. Tatăl lui Brücke îl încurajase pe tânărul Ernst să urmeze tradiţia familiei. Studiase tehnicile picturii, călătorise în Italia, colecţionase tablouri de Mantegna, Bassano, un Luca Giordano, un Ribera, precum şi peisaje olandeze şi pânze gotice germane. Unele tablouri atârnaseră ani de zile pe pereţii acestui laborator, amestecându-se cu colecţia lui de preparate anatomice şi mostre histologice pregătite pentru microscop. Decizia lui Brücke de a deveni om de ştiinţă în domeniul medicinii nu se datorase lipsei de talent în materie de pictură. În salonul apartamentului spaţios al profesorului de pe Mariannengasse, Sigmund văzuse un autoportret făcut pe vremea când Brücke avea douăzeci şi şase de ani. Desenul era incisiv, culoarea aplicată cu îndemânare pe părul roşu şi pielea albă, iar atitudinea evidenţia calităţile de fin observator ale pictorului. Şi Brücke nici nu abandonase, de fapt, arta. Publicase cărţi despre Teoria artei picturii, Fiziologia culorilor în artele aplicate, Reprezentarea mişcării în artă, care îl consacraseră ca autoritate în materie.

În 1849, când Ernst Brücke fusese adus de la Königsberg la Universitatea din Viena, cu salariul incredibil de două mii de guldeni pe an (opt sute de dolari), pentru că toată Europa îl solicita, i se oferise un apartament spaţios în palatul Josephinum, cu o vedere splendidă spre oraş. Dar profesorul Brücke nu venise la Viena ca să locuiască confortabil şi să admire peisajul. Renunţase la apartamentul luxos, se mutase în vechea fabrică de arme, lipsită de apă curentă şi căldură – un om de serviciu aducea găleţi cu apă de la cişmeaua de afară şi avea grijă de animalele folosite pentru experienţe – şi, bazându-se exclusiv pe inteligenţa şi spiritul său întreprinzător, transformase treptat clădirea dărăpănată în cel mai important institut de fiziologie din centrul Europei. Abia cu trei ani înainte ca Sigmund să audieze primul curs aici, se introdusese apă curentă în clădire şi gaz pentru arzătoarele Bunsen.

Profesorul Brücke şedea la masa lui şi îl privea pe Sigmund cu ochii săi albaştri, consideraţi cei mai reci din universitate. Studenţii mai puţin silitori susţineau că o singură privire a profesorului este suficientă ca să îngheţe un banc de peşti din Dunăre. Pe capul profesorului trona omniprezenta beretă de mătase neagră. Pe genunchi avea înfăşurată o pătură scoţiană în carouri, iar în colţul încăperii se afla imensa sa umbrelă de Prusia pe care o lua cu sine şi în cele mai senine zile de vară, în timp ce îşi făcea turul pe Ring ca să vadă cum au mai înaintat lucrările la noua clădire a parlamentului – în stil grecesc, inspirat după cel din Atena, la Rathaus – cu influenţe flamande, după modelul primăriei din Bruxelles, la cele două muzee, de arte şi de ştiinţe, situate unul în faţa celuilalt, ilustrând Renaşterea italiană. Profesorul Brücke avea reputaţia unui om de ştiinţă îndrăzneţ. Nu se temea decât de difterie, care o ucisese pe mama lui şi pe fiul său, de reumatismul care o muti­lase pe soţia sa şi de tuberculoza care făcuse ravagii în familia lui.

Sigmund nu auzise vreodată ca profesorul Brücke să fi fost răcit. În toţi anii care se scurseseră de la venirea sa aici, îl dojenise numai de două ori. Prima dată, când venise la laborator cu câteva minute după ora opt, Brücke spusese:

— A nesocoti programul de serviciu înseamnă a veni prea târziu în acel domeniu de activitate.

Tânărul Sigmund se simţise ca opărit.

Altă dată pusese deoparte o descoperire pe care o făcuse în legătură cu petele de pe ţesutul nervos pentru ca ideea să mai dospească.

— Să dospească! explodase profesorul Brücke. Ăsta este un eufe­mism pentru delăsare!

Aceste dojeni nu însemnau nimic în comparaţie cu ceea ce păţise un vecin al lui Sigmund care lucra într-o nişă a sălii de cursuri alături de el. Studentul scrisese într-un raport „La o observaţie superficială se constată..." Brücke anulase nervos toată pagina:

— Nu ne aflăm aici ca să facem observaţii superficiale!

Sigmund ştia că va trebui să înceapă de unul singur această discuţie dificilă. Profesorul Brücke îşi pierduse încă din tinereţe capacitatea de a sta la taifas şi nu mai încercase niciodată să participe la o conversaţie uşoară.

— Herr Hofrat, în viaţa mea s-a petrecut o schimbare. Sâmbăta trecută, femeia pe care o iubesc mi-a dat de înţeles... S-a întâmplat pe neaşteptate, am fost luat prin surprindere. Sigur că încă nu suntem logodiţi... până la căsătorie or să mai treacă mulţi ani... dar sunt convins că de această femeie depinde fericirea mea viitoare.

— Felicitările mele, Herr Doktor.

— Herr Hofrat, ştiu că nu mă veţi suspecta de linguşire dacă o să vă spun că mi-a făcut o reală plăcere să lucrez în laboratorul dumnea­voastră, alături de oameni demni de tot respectul: dumneavoastră, Herr Professor, doctorii Fleischl şi Exner...

Brücke îşi trase bereta ceva mai mult pe frunte, gest la care recurgea întotdeauna când nu avea nici un răspuns la îndemână. Sigmund trase adânc aer în piept înainte de a se avânta din nou:

— În eventualitatea unei căsătorii, trebuie să am o anumită poziţie şi posibilitatea de a fi promovat la universitate. Aţi fi de acord să mă recomandaţi Facultăţii de Medicină pentru postul de asistent al dumneavoastră? Ştiu că începutul va fi modest, dar aici aş putea avea o contribuţie demnă de ceea ce m-aţi învăţat şi de încrederea pe care mi-aţi acordat-o.

Brücke tăcea. Sigmund avea impresia că aude frânturi de propoziţii pe care apoi se pregătea să le rostească, apoi le respingea. Studia chipul bărbierit cu grijă al lui Brücke şi pomeţii proeminenţi, gura cu buze pline, bărbia rotundă, ochii care încă mai erau frumoşi la cei şaizeci şi trei de ani ai lui. Sigmund îl suspecta uneori pe Brücke că este un pasionat care se luptă în permanenţă să-şi stăpânească emoţiile.

— Să luăm lucrurile pe rând. Bineînţeles că aş vrea să fii asistentul meu. Dar pot eu oare să te angajez ca asistent al meu? Nu pot.

Ceva se frânse în sufletul lui Sigmund. Prin minte îi trecu fulgerător un gând: „Ca fiziolog ar trebui să ştiu ce este acel ceva din mine care s-a prăbuşit acum. Dar nu ştiu".

— De ce nu puteţi să mă recomandaţi, Herr Professor? spuse el cu voce tare.

— Regulamentele Facultăţii de Medicină sunt cât se poate de clare. Institutele au voie să aibă numai doi asistenţi. Ministerul Educaţiei nu se va lăsa convins să mai adauge un al treilea decât după ani şi ani de luptă.

Sigmund simţi un gol în stomac. Cunoscuse aceste restricţii şi se autoamăgise tot timpul?

— Aşadar, nu e loc pentru mine aici?

— Nici Fleischl, nici Exner nu vor părăsi niciodată institutul. Până la moartea mea, când unul din ei va putea să-mi ia locul, vor trebui să continue munca aici în calitate de asistenţi... cu salariul de o sută de dolari pe lună.

— Dar ar putea fi solicitaţi pe postul de decan la Universitatea din Heidelberg sau Berlin, Bonn...?

Brücke ocoli masa de lucru şi se opri lângă discipolul lui preferat. Vocea lui era blândă.

— Dragul meu prieten, nu cumva problema asta are implicaţii mai profunde decât obţinerea unui post de asistent aici? În structura actuală, ştiinţa pură e apanajul celor bogaţi. Familiile Exner şi Fleischl trăiesc în bunăstare, aşa că nu au nevoie de salariu. Mi-ai povestit de eforturile tatălui dumitale de a te întreţine la Universitate în toţi aceşti ani. S-a ameliorat cumva situaţia de acasă?

— Nu. Este şi mai greu. Tatăl meu a îmbătrânit. Trebuie să încep să-mi ajut părinţii şi surorile.

— Şi nu reiese oare de aici, Herr Doktor, că ar fi indicat să-ţi alegi alt drum? Dacă presiunile mele asupra ministerului ar fi încununate de succes, ar trebui să lucrezi primii cinci ani cu patruzeci sau cincizeci de dolari pe lună. Pe la mijlocul vieţii vei câştiga ceva mai mult; doar dacă nu mor şi Exner şi Fleischl şi dacă Facultatea de Medicină te numeşte pe dumneata director şi nu apelează la altcineva cu renume mai mare.

Un văl de întuneric se lăsă peste ochii lui Sigmund. Profesorul Brücke era la universitate de treizeci şi trei de ani, suficient timp ca să intuiască această formă specială de amărăciune. O descifră cu multă perspicacitate.

— Nu, Herr Kollege! Nu este vorba de antisemitism. La Facultatea de Medicină sunt mulţi evrei. La cluburile studenţeşti se mai întâmplă aşa ceva. Dar nici o şcoală medicală de prim rang nu poate tolera prejudecăţile rasiale. Atacul nefericit al profesorului Billroth a fost o excepţie pe care eu o regret din toată inima.

Gândurile lui Sigmund zburară spre cartea lui Billroth – Ştiinţa medicală în universităţile germane, care, într-unul din capitole, ataca pregătirea studenţilor medicinişti evrei. Exact în momentul acela profesorul Brücke, mai volubil ca de obicei, spunea:

— ... reprezentam cele trei lucruri pe care Austria catolică le urăşte cel mai mult: protestant, german şi prusac. Dar un an mai târziu eram ales în Academia de Litere. Pentru prima oară în istorie, un german devenise decan al Facultăţii de Medicină şi apoi rector al Universităţii. Eşti un om prea valoros ca să-ţi faci probleme din cauza antisemitismului unora.

— Mulţumesc, Herr Hofrat. Dar dacă nu mi se oferă posibilitatea să-mi câştig existenţa aici, ce am să fac? Nu există nici un alt departament unde aş putea...

Brücke clătină din cap, îşi scoase bereta şi îşi şterse transpiraţia de pe frunte. Abia atunci îşi dădu Sigmund seama că şi mentorul lui era profund emoţionat. Brücke se duse la geam şi privi afară o clipă, întors cu spatele lui vânjos spre tânăr. Se uita în jos, la colţul străzii Berggasse, unde strada cobora panta spre Kai şi Kanal.

Când se întoarse cu faţa, privirea lui Brücke îşi recăpătase seninătatea.

— Va trebui să procedezi la fel ca toţi tinerii doctori lipsiţi de mijloace materiale. Să practici medicina. Să ai grijă de pacienţi.

— Nu vreau să practic medicina particulară. N-am avut niciodată această intenţie. Am urmat medicina numai ca să devin om de ştiinţă. Pentru îngrijirea bolnavilor trebuie să ai talent, vocaţie...

Brücke se întoarse la scaunul lui şi îşi aranjă pătura pe genunchi, deşi în cameră părea să fie înăbuşitor de cald.

— Herr Doktor, chiar nu există o altă cale? Vrei să te însori? Fata nu are zestre?

— Nu cred.

— Va trebui să te întorci la Krankenhaus pentru stagii complete în toate secţiile, în aşa fel încât să devii un bun practician. Eşti tânăr, te vei acomoda. N-o să dureze mai mult de patru ani de

practică la spital până să-ţi iei Dozentur şi să-ţi câştigi dreptul de a profesa. Viena are nevoie de doctori buni.

— Mulţumesc, Herr Hofrat. Grüss Gott, murmură Sigmund.

— Servus.

5
Porni orbeşte în sus pe Währinger Strasse, pe lângă o intrare laterală a spitalului folosită de studenţi, de doctori şi de personalul de serviciu. Dincolo de poarta cu arcadă se desena, înalt cât cinci etaje, Turnul Nebunilor.

„Acolo mi-e locul, murmură el, într-una din celulele acelea, legat cu lanţuri de zid. Nebunii n-ar trebui lăsaţi să umble liberi."

Plimbarea prin Viena nu-l mai încânta. Fiecare piatră de pavaj îi rănea tălpile, tot aşa după cum gândurile lui haotice îi zgâriau sistemul nervos central, pe care reuşise atât de bine să-l separe la animalele de laborator. „Ştim că vederea este controlată de lobul occipital, îşi spuse el, că sunetul e dirijat de lobul temporal. Cu siguranţă că sunt cel mai potrivit om pentru a se descoperi ce porţiune anterioară a creierului controlează prostia!"

Porni ameţit spre Hirschengasse şi Grinzinger Allee, îndreptându-se spre Wienerwald, unde generaţii întregi de vienezi îşi trăiseră bucuriile şi îşi plânseseră necazurile, plimbându-se printre copacii deşi. Satul Grinzing, plin de Hausfrauen cărând coşuri pe braţ, se căţăra în sus pe deal, până la viile unde fuseseră plantaţi şi peri şi caişi. În cârciumioarele – Heurigen Stüberln – cu cununi de merişor la intrare, vinul nou se servea în grădină, sub aluni, aproape de viţa de vie care creştea de două mii de ani la poalele Pădurii Vieneze, cu mult înainte ca romanii să cucerească aşezarea numită pe atunci Vindobona. Nu se opri.