The passions of the mind

Transferă preparatul dintr-un creier de adult în alcool şi îl fixă după metoda obişnuită. În cazul specimenelor de creier sau de măduvă a spinării prelevată de la nou-născuţi sau fetusuri, aşeza preparatul pe o lamă de sticlă cu ajutorul unei perii din păr de cămilă, uscându-l fără să-l apese şi acoperindu-l apoi cu o bucată de hârtie de filtru. Era o muncă anevoioasă, dificilă, însă îi dădea posibilitatea să conserve secţiunile cele mai sensibile.

Prin aplicarea noii sale metode, fibrele deveneau roz, roşii, purpurii, negre sau chiar albastre şi se distingeau foarte bine în masa albă şi cenuşie. La fetusuri, fibrele nervoase erau izbitor de clare. Mănunchiurile care aveau deja o membrană medulară se remarcau printr-un colorit mai închis decât celelalte. Examinate cu cel mai puternic microscop, erau atât de vizibile, încât puteau fi numărate. Metoda se dovedi foarte utilă pentru testele sale referitoare la traiectul nervos al sistemului nervos central la copilul nou-născut.

Invită câţiva prieteni ca să le prezinte metoda. Meynert şi Von Pflungen fură pe cât de surprinşi pe atât de încântaţi. Lustgarten ceru permisiunea s-o folosească la testele dermatologice, Horowitz la experienţele lui pe vezică şi Ehrmann la studiile sale asupra glandelor suprarenale. În aceeaşi noapte, stimulat de entuziasmul lor, începu să scrie O nouă metodă de studiere a cursului fibrelor nervoase în sistemul nervos central, care avea să fie publicată mai târziu în Centralblatt für die medizinische Wissenschaften, aşa cum îi promisese lui Holländer.

Îi scrise triumfător Marthei despre succesul lui. Fiecare pas înainte, indiferent cât de mic, îi apropia şi mai mult de ziua nunţii lor.

Mai experimentă două zile şi reuşi să obţină şi fixativul pe care şi-l dorea. Acum, secţiunile puteau fi păstrate într-un dulap, ca materiale de referinţă, pentru a fi utilizate în cadrul unor studii viitoare. Era exaltat. Luă preparatele şi se duse cu ele la laboratorul de fiziologie ca să le arate lui Fleischl şi Exner. Apăru şi profesorul Brücke.

— E ceva de văzut, Herr Doktor? întrebă el.

— Da, Herr Professor, secţiuni de creier aurite.

— Foarte interesant, cu atât mai mult cu cât aurul are reputaţia de a nu fi de mare folos în treaba asta.

— Dar este vorba de o metodă nouă, Herr Hofrat.

Brücke privi concentrat în microscop şi murmură:

— Văd.

După ce examina toată seria, se îndreptă de spate. În ochii lui albaştri se citea bucurie şi mândrie.

— Metodele dumitale sunt deja suficiente ca să te facă vestit.

Îşi perfecţionă metoda şi redactă o versiune mai amplă pentru Archiv für Anatomie und Physiologie. Mai târziu, scrise un articol similar şi în engleză pentru revista Brain: A Journal of Neurology. I-l dădu lui Barney Sachs să-l corecteze ca să fie sigur că engleza lui e perfectă. Sachs era favoritul laboratorului, pentru că traducea şi lucrarea profesorului Meynert, Psihiatria, într-o ediţie revăzută şi adăugită, pentru a fi publicată la Londra şi la New York. Darkşevici îl întrebă dacă ar putea să traducă articolul pentru revistele de neurologie de la el din ţară. În noaptea aceea îi scrise Marthei:

„În afară de importanţa sa practică, această descoperire are şi o semnificaţie afectivă pentru mine. Am reuşit să fac ceva ce încercam de ani şi ani de zile... Îmi dau seama că am înregistrat progrese incontestabile. Am tânjit întotdeauna după o fată dulce care să fie totul pentru mine şi acum o am. Aceiaşi oameni pe care i-am admirat de departe, considerându-i inaccesibili, mă pri­vesc acum ca de la egal la egal şi mă onorează cu prietenia lor. Mă bucur de o sănătate bună şi nu am făcut nimic dezonorant, chiar dacă am rămas tot sărac... Mă simt apărat împotriva celui mai crud destin, acela al singurătăţii. Aşadar, dacă muncesc pot să sper că am să obţin câteva din lucrurile care încă îmi lipsesc şi să o am pe Marty a mea, care acum este atât de departe şi singură, după cum reiese din scrisori. Îmi doresc s-o am aici, alături de mine, numai şi numai pentru mine şi să aştept în braţele ei drăgăstoase ceea ce ne va mai dărui viaţa. Mi-ai împărtăşit tristeţile. Acum, astăzi, te rog să-mi împărtăşeşti şi bucuria, iubita mea".

Închise plicul şi scrise pe spatele lui, în engleză: „speranţă şi bucurie".

Deşi prin moartea lui Nathan Weiss se eliberase un loc, profesorul Franz Scholz îl informă pe Sigmund că în Departamentul Patru nu vor fi locuri decât după Anul Nou. Atunci Sigmund se înscrise prompt la dermatologie, departamentului sifilisului şi al bolilor contagioase, continuând să fie Sekunchirarzt. Începu lucrul de la 1 octombrie şi fu întâmpinat foarte prieteneşte de tânărul dr. Maximilian von Zeissl, al cărui tată fusese şeful departamentul până anul trecut.

Tânărul Von Zeissl era blond cu o bărbuţă mică şi ochi veseli de culoarea agatei. Tatăl lui, profesorul Zeissl, îl adusese pe băiat în salon când împlinise şase ani. Saloanele de sifilis ofereau cea mai cumplită privelişte din tot spitalul – nasuri căzute, ochi cangrenaţi, obraji verzi, ulceraţii şancru după şancru care mânca urechile, gura, jumătate de bărbie... În loc să simtă repulsie, băiatul fusese fascinat. După ce terminase universitatea şi îşi luase diploma, se dusese di­rect la dermatologie. Abia de curând devenise Sekundararzt, dar avea intenţia să-i urmeze tatălui său în funcţia de şef de departament.

Îl invită pe Sigmund în biroul său. Pe etajere se afla toată literatura lumii despre sifilis.

— Lasă-mă să te iau sub aripa mea, îi propuse el. Îmi place să-i învăţ pe alţii şi pentru prima oară în viaţă voi avea ocazia să lucrez cu un om care are pregătirea dumitale în materie de histologie şi patologie.

— Te rog să mă consideri un simplu student, Herr Doktor, sunt absolut neştiutor în acest domeniu.

— O să remediez cât de curând această situaţie. Mai întâi de toate, trebuie să ştii că biblia acestor saloane este mercurul. Când ne facem rugăciunile, mulţumim lui Dumnezeu pentru puterile lui terapeutice. Ştiai că arabii îl foloseau încă de acum cinci sute de ani? Cu toate acestea sunt multe spitale şi mulţi doctori din Europa care refuză să folosească mercurul. Îmi dau şi eu seama de consecinţele abuzului de mercur. Şi mai ştiu şi faptul că nu toate cazurile de sifilis se pot vindeca cu argint viu. Ştiu că tratamentul nu este potrivit pentru orice etapă de evoluţie a bolii. Dar am văzut, în acelaşi timp, cât de binefăcătoare e acţiunea lui chiar pentru cei care ajung în faza alienării mentale. Râse. Aşa cum vezi, sunt fanatic în această privinţă. Sper că nu ai obiecţii împotriva fanaticilor, Herr Doktor. Sigmund râse.

— Dacă prin asta înţelegi perseverenţi, nu-i văd decât pe ei capabili să facă marile descoperiri.

— Am auzit că unele s-au realizat din întâmplare! Hai să mergem prin saloane. Pacienţii noştri sunt împărţiţi după categoriile lui Fournier, iar în activitatea curentă folosim patru metode. Prima este metoda dermică – aplicăm unguente pe porţiunea de piele unde glandele sudoripare se află în număr mai mare: la subsuoară, în spaţiul inghinal, pe tălpi.

Îi arătă un caz în fază incipientă.

— Atingem aceste pustiile cu tinctură de iod sau cu soluţie Van Swieten. În a doua etapă folosim mercur. După aproximativ două luni de tratament, trimitem pacientul acasă ca să-şi revină după acţiunea medicamentelor. Apoi îl readucem pentru a treia perioadă de tratament, pe parcursul căreia îi aplicăm numai iodură de potasiu. Îi făcu apoi o demonstraţie de tratament hipodermic, începând cu injecţiile subcutanate de cloroform.... În coapsă, chiar în locul acesta. Sunt dureroase pentru bărbaţi şi aproape insuportabile pentru femei.

În saloane plutea un miros dezagreabil de bisulfit de carbon. În următoarele săptămâni, Sigmund îl ascultă cu atenţie pe Von Zeissl. Nu intenţiona să devină dermatolog, însă trebuia să ştie ce să facă cu aceste cazuri dacă aveau să se prezinte la cabinetul lui.

— Cazurile grave le tratăm trei până la patru ani, spuse Von Zeissl. Pacientul primeşte mercur numai zece luni din primele douăzeci şi patru. La sfârşitul celui de-al doilea an, pe lângă mercur, administrăm şi iodură de potasiu. În al treilea şi în al patrulea an renunţăm la mercur şi folosim numai iodura de potasiu. Uneori este prea târziu, alteori nu putem controla evoluţia bolii şi pacientul moare. Oricum, reuşim să oprim în mare măsură răspândirea sifilisului. În prezent încerc să izolez şi virusul sifilisului.

Sigmund află ce cantitate de mercur trebuia să amestece în baie. Îşi însuşi apoi metodele respiratorie şi dermo-pulmonară – pacientul era închis într-o boxă în care se ardeau tablete medicinale de cinabru sau de sublimat corosiv în vederea distrugerii virusului din plămâni. Le administra bolnavilor mercur metalic, pastile albastre de clorură de mercur sau iodură de potasiu, amestecate cu sirop de coji de portocale. Învăţă când trebuie să înceapă cura de lapte. Îl privi pe Von Zeissl preparând soluţii de aur, argint şi chiar cupru, în speranţa că va găsi căi mai rapide de vindecare a bolii.

În parte şi pentru faptul că nu reuşea să-şi scoată din haine mirosul de bisulfit de carbon, se închise în spital în prima săptămână de lucru, refuzând chiar să participe la nunta surorii sale Anna cu Eli Bernays, pe care tot nu-l iertase. Îşi făcea vizitele, îşi îndeplinea obligaţiile de serviciu la Registru, la internări, continua să lucreze în laboratorul lui Meynert între vizitele prin saloane şi îşi petrecea serile citind revistele de specialitate.

Sifilisul era o boală venerică şi, din acest motiv, ruşinoasă. Nu puteai să contractezi această boală pe căi onorabile, cum se întâmpla cu angina pectorală sau tuberculoza, deşi existau o mulţime de soţii în saloanele de femei care se contaminaseră în modul cel mai nevinovat de la soţii lor, care o contractaseră într-un mod mai puţin nevinovat de la prostituatele din Viena. Soldaţii, în rândul cărora se înregistra rata cea mai ridicată de sifilis din ţară, erau trimişi la spitalul militar, dar toţi ceilalţi bolnavi care doreau să se trateze se internau la Allgemeine Krankenhaus, fiindcă dintre celelalte spitale prea puţine se declarau dispuse să accepte pacienţi cu boli atât de molipsitoare. Prin analogie cu bolnavii mintali care nu ajungeau cu toţii la clinica lui Meynert, mulţi sifilitici erau ascunşi de familii care nu acceptau să se facă de ruşine. Ca şi pacienţii de la psihiatrie, şi aceştia reprezentau nişte paria. Sigmund se simţea cuprins de un sentiment complex – o combinaţie de scârbă şi milă.

4
Medizinische Abteilung IV era o secţie pentru toate bolile derutante, în special tulburări nervoase, pe care Oficiul central de internări nu ştia unde să le repartizeze. Era finanţat de Districtul Austriei de Jos şi de Municipalitatea Vienei şi trebuia să primească orice pacienţi din Viena şi din satele înconjurătoare care aveau nevoie de tratament. Dr. Franz Scholz, Primarius, găsise o modalitate foarte ingenioasă de a eluda această prevedere, aşa cum descoperi Sigmund cu ocazia Anului Nou 1884, când fu însoţit prin cele cinci saloane ale Departamentului Patru. Existau o sută treisprezece paturi pentru un număr foarte mare de pacienţi. Scholz considera că este de datoria lui să externeze cât mai repede orice pacient din clinica sa, uneori chiar înainte de definitivarea diagnosticului sau ca boala să fie ţinută cât de cât sub control.

— Saloanele 87 – 90 sunt staţii de tranzit, îi spuse dr. Scholz noului său Sekundararzt. Aici nu este casă de odihnă – examinezi, înregistrezi şi trimiţi pacientul mai departe.

Dr. Scholz, un bărbat în vârstă de şaizeci şi patru de ani, devenise vestit în cercurile medicale în urmă cu douăzeci şi doi de ani prin faptul că dezvoltase şi perfecţionase tehnica injecţiilor subcutanate, folosind o seringă hipodermică. Îşi începuse studiile la Universitatea din Praga ca student la filosofie, apoi venise la Viena ca să studieze medicina. Timp de vreo şaisprezece ani ocupase funcţii importante la Spitalul General, mai întâi ca chirurg şef, iar după aceea ca responsabil al cercetării ştiinţifice. Sigmund îi cunoştea activitatea. În tinereţe, Scholz fusese un strălucit inovator. Publicase în revistele medicale vieneze, adusese contribuţii importante la statisticile contaminării cu sifilis, efectuase un studiu – Bolile mintale ale prizonierilor ţinuţi în izolare. De la vârsta de patruzeci de ani, după ce lumea medicală începuse să practice pe scară largă tehnica injecţiilor subcutanate, recunoscându-i meritele pentru munca de pionierat, pasiunea lui pentru cercetarea originală se stinsese. Din acel moment se instalase confortabil în fotoliul de administrator.

Sigmund deplângea faptul că nu mai făcea cercetări în domeniul ştiinţei medicale şi că se mulţumea doar cu economiile la buget din cadrul departamentului său, făcându-şi o profesiune de credinţă din respectarea prevederilor bugetare. Sekundarärzte nu aveau acces la medicamente scumpe sau noi, nici la maşinile electrice sau alte instalaţii care i-ar fi putut ajuta pe pacienţi. Sigmund află imediat că una din marotele lui Scholz o constituia distanţa reglementară dintre paturi.

— Dar ai să descoperi o secţie în care ai multe de învăţat, îi spuse Josef Pollak, Sekundararzt principal, cu şase ani mai în vârstă decât Sigmund. Atâta timp cât aplicarea metodelor tale nu necesită bani, Scholz o să te lase să faci ce vrei. Dacă ai nevoie de câteva zile în plus pentru cei cu adevărat bolnavi, vei avea prilejul să-ţi dezvolţi ingeniozitatea.

Sigmund era bucuros că ajunsese, în sfârşit, la boli nervoase, secţia în care, după părerea lui Josef Breuer, va avea cele mai bune ocazii de afirmare. Totuşi constatase o mare schimbare faţă de celelalte secţii. Nu numai că aici nu se preda nimic, nu se făceau demonstraţii şi nu se ţineau prelegeri, dar nu existau nici laboratoare de cercetare. Josef Pollak lucra cu Exner la laboratorul lui Brücke pe echipamentul otologic. Îi şoptise lui Sigmund:

— Vreau să mă specializez în afecţiuni ale urechii. M-am săturat de bolile nervoase! Am senzaţia că sunt pe punctul de a contracta eu însumi câteva dintre cele mai înspăimântătoare. Apropo, toţi doctorii tineri care lucrează la Scholz trebuie să fie prieteni la cataramă. Numai în felul acesta îl putem pune cu botul pe labe pe Primarius.

Sigmund îi ceru profesorului Meynert permisiunea să-şi con­tinue cercetările în laboratorul de anatomie a creierului.

Descoperi că îndatoririle lui din Departamentul Patru erau amestecate, rezultând în bună parte din aprecierea „din ochi" făcută de medicul de gardă la internări, Journaldienst, care primea pacienţii. Scholz era mereu furios din pricină că saloanele lui se aglomerau cu pacienţi care ţineau în mod clar de alte secţii. Îi transfera rapid. Ceilalţi medici Primarii nu se simţeau jigniţi. Toate departamentele erau interesate de bolile nervoase, pentru că sistemul nervos afecta sănătatea întregului organism.

Dacă se scula devreme, Sigmund putea să-şi termine vizita în saloane până la ora nouă şi jumătate şi să ajungă la laboratorul lui Meynert la zece. După masa de prânz mai făcea un tur prin saloane şi termina în jurul orei cinci. Citea apoi şi studia până la masa de seară, după care se întorcea la laboratorul lui Meynert şi lucra până la miezul nopţii. Erau atât de multe cazuri de pareze faciale care veneau şi la Meynert, şi la Scholz, încât Sigmund se hotărî să le studieze concomitent cu ticurile faciale.

Chiar în prima lui săptămână de lucru la noul departament, fu internat un biet ucenic de croitor cu o formă gravă de scorbut. Sigmund descoperi că avea tot corpul acoperit de vânătăi albastre, provocate de hemoragii sub piele. Tânărul era foarte apatic în timpul examenului clinic. În dimineaţa următoare, îşi pierduse cunoştinţa. Se părea că survenise o hemoragie cerebrală. Sigmund se întoarse la patul lui după ce termină turul salonului şi rămase acolo cea mai mare parte a dimineţii şi a după-amiezei, consemnând evoluţia bolii. Nu putea face nimic, dar era important să afle ce se întâmplă. La ora şapte, în aceeaşi seară, surveni o paralizie generală. O oră mai târziu, omul era mort. În noaptea aceea şi în dimineaţa următoare, Sigmund scrise optsprezece pagini de observaţii şi diagnoză în legătură cu acea parte a creierului care considera el că fusese afectată. După ce autopsia îi confirmă supoziţiile, trimise articolul la Medical Weekly. Câştigă astfel zece guldeni de care avea mare nevoie şi aprecierea colegilor din Departamentul Patru. Şi la Departamentul Patru exista o cameră de observaţie, B.Z., Beobachtungszimmer. Aceasta se afla sub conducerea dr. Josef Pollak, care îl ajută pe Sigmund să-şi lărgească tehnicile de diagnoză. Primul caz al lui Sigmund fu o femeie de patruzeci şi doi de ani care suferea de acromegalie. În ultimii cinci ani observase că îi crescuse considerabil numărul de la pantofi şi că mâinile i se măriseră. Soţul ei remarcase că trăsăturile feţei încep şi ele să fie mai mari. Nu acuza alte simptome, deşi avea o stare generală de slăbiciune. Sigmund diagnostică o tumoră a hipofizei.

— Ce o provoacă şi ce tratament există? îl întrebă el pe Pollak.

Acesta ridică din umeri.

— Nu ştie nimeni, Sig. Şi nu există tratament. Creşterea se pro­duce acolo unde există o structură osoasă. Pronosticul? Poate să mai trăiască încă cincizeci de ani. Oasele vor mai creşte până la un anumit nivel, apoi se vor opri.

— Cât timp o ţineam aici pentru tratament?

— Atâta cât e nevoie ca s-o studiem.

Următorul pacient fu un tânăr de douăzeci şi cinci de ani care avea dureri cumplite de cap în timpul actului sexual. Spunea că simte un fel de duş fierbinte la ceafă, care îi coboară apoi pe gât. Nici dr. Freud, nici dr. Pollak nu înţelegeau ce poate să aibă. Îl trimiseră acasă. Zece zile mai târziu, în timpul unui deranjament stomacal, resimţi o durere acută în cap şi leşină. Când ajunseră cu el la spital, era deja în comă. Fu chemat Scholz. Acesta declară că e vorba de un atac de apoplexie. Pollak cercetă fundul de ochi al omului cu un oftalmoscop şi văzu o hemoragie în ochi. Îi şopti încet lui Sigmund:

— Este un anevrism. Peretele unei artere se umflă din ce în ce mai tare, apoi se subţiază tot mai mult, până când se rupe. Este o anomalie congenitală, s-a născut cu ea.

Omul muri în aceeaşi noapte. La autopsie găsiră anevrismul rupt. Crizele fuseseră provocate de încordare: în timpul actului sexual şi atunci când voise să se uşureze. Din cauza încordării, crescuse presiunea sângelui şi balonul explodase. Josef Pollak era mândru de el însuşi. În dimineaţa următoare îi spuse lui Sigmund:

— Vino cu mine în salonul 89. Aş vrea să fac un experiment. Este vorba de femeia aceea frumoasă, de treizeci şi doi de ani, care se află în spital de câteva luni şi nu-şi poate mişca picioarele. Este amorţită până la brâu, însă nu există nici un fel de simptom clar de boală. Reflexele ei sunt normale.

Intrară în salon. Pollak spuse foarte grav:

— Domnişoară, noaptea trecută am terminat experimentările cu un nou medicament. Acesta vă poate reda capacitatea de a vă mişca picioarele în şaizeci de secunde de la administrare, însă este extrem de periculos. S-ar putea să vă provoace moartea. Dacă ar fi vorba de picioarele mele, aş accepta riscul. Ce părere aveţi Fräulein? Am medicamentul aici, în această seringă.

Pacienta se cutremură.

— Poate să mă omoare, doctore? şopti ea. Cât de repede?

— Într-o săptămână. Dar aţi putea să vă vindecaţi de paralizie în şaizeci de secunde. N-aţi prefera să muriţi decât să rămâneţi paralizată tot restul vieţii?

Femeia închise ochii o clipă, şocată de brutalitatea lui Pollak, apoi îi deschise larg.

— Faceţi-mi injecţia.

Josef îi făcu injecţia în braţ. Sigmund ştia că nu exista astfel de medicament şi se temea ca nu cumva pacienta să reacţioneze la sugestia lui Pollak şi să moară sub ochii lor. Înainte să se scurgă o jumătate de minut, văzu cum picioarele încep să-i tremure sub halat şi la încheierea minutului, femeia mişcă unul din ele în sus, în aer.

— Pot să mă mişc, strigă ea. Pot să-mi mişc picioarele! Nu mai sunt paralizată.

Pollak o bătu pe umăr şi îi şterse transpiraţia de pe frunte.

— Eşti o femeie curajoasă. Ţi-ai salvat viaţa. Acum poţi să te întorci la o viaţă normală.

Când se depărtară, Sigmund întrebă încet:

— Ce nume poartă medicamentul acesta nou şi miraculos? H₂O?

— Exact. Este un caz de isterie. Aveam anumite bănuieli că simulează.

— Dar de ce ai speriat-o pe sărmana femeie în halul ăsta?

— Pentru că trebuie să existe elementul de risc. Uneori, hotărârea de a lupta împotriva morţii le dă curajul să înfrunte viaţa.

Sigmund dădu din cap amuzat.

— Herr Doktor, ar trebui să joci la Karlstheater. A fost unul din spectacolele cele mai convingătoare pe care le-am văzut în viaţa mea.

Pollak îi aruncă o privire piezişă.

— Şi ce te face să crezi că doctorul nu trebuie să fie şi actor? Jucăm teatru tot timpul. Întoarcem un chip zâmbitor către omul care suferă de o maladie mortală şi îl asigurăm că suferinţa lui poate fi depăşită de un fizic robust. Când o femeie nevropată ne spune că nici un doctor nu a putut s-o ajute, facem o mutră serioasă, o informăm că suferă de o boală foarte rară şi îi dăm o cutie cu pilule de zahăr. Asta o vindecă... cel puţin pentru treizeci de zile. Dacă suntem complet debusolaţi de simptomele stranii ale unui pacient, ne compunem o mină inteligentă şi murmurăm: „Da, da, acum, că ştim diagnosticul, rezultatele vor începe să se vadă foarte repede".

Sigmund se gândi cu oarecare părere de rău la relativa onestitate a laboratorului, unde nu existau jumătăţi de măsură în privinţa adevărului şi a minciunii.

5
În anumite perioade avea impresia că totul este împotriva lui. Salariul lui de treizeci şi şase de dolari pe lună ca Sekundararzt era tot ceea ce avea. Veniturile suplimentare modeste secaseră. Nu mai existau nici pacienţi, nici studenţi de îndrumat, nici studii medicale pe care să le recenzeze pentru reviste. Hainele i se roseseră şi nu-şi mai putea permite să se ducă la frizer ca să se tundă şi să-şi ajusteze barba. Mergea zile în şir fără un gulden în buzunar, neavând posibilitatea să se mai aşeze la Stammtisch. Renunţa la cina luată în compania altor interni. Se simţea jenat chiar să frunzărească noile publicaţii de la librărie. Deşi avusese întotdeauna foarte puţini bani de cheltuială, din când în când mai reuşise să se ducă cu un grup de colegi de la universitate şi să se aşeze la ora şase dimineaţa la coadă pentru a lua biletele care le dădeau dreptul să facă o nouă coadă la ora cinci, la Hofoper sau la Theater an der Wien, ca să cumpere un bilet în picioare, apoi să alerge în sus, pe scări, spre a prinde un loc chiar în faţă, unde era balustrada ce le oferea un punct de sprijin. Stătuse în picioare de la cinci după-amiaza până la miezul nopţii ca să asculte operele lui Mozart, Flautul Fermecat, Figaro sau Don Giovanni.

Încă de pe vremea când era la Sperlgymnasium, în clasele mijlocii, îşi economisise banii de buzunar, uneori săptămâni în şir, ca să vadă cele mai frumoase piese din literatura germană jucate de actorii de la National Theater de lângă Hof: Faust de Goethe, Wilhelm Tell de Schiller; nu exista sărbătoare mai mare pentru el decât zilele sale de naştere, când părinţii sau un prieten îl duceau să vadă Hamlet, Macbeth ori A douăsprezecea noapte de Shakespeare, din care ştia pasaje întregi pe dinafară. În lunile de vară îl distrau comediile uşoare şi farsele prezentate în teatrele în aer liber, cum erau Fürt din Prater sau Thalia. Teatrele vieneze reprezentau cele mai eficiente agenţii matrimoniale. Tinerii se plimbau în timpul antractelor foarte lungi, prinzând câte o privire, făcând câte o nouă cunoştinţă, începând câte un flirt care continua cu statornicirea unei relaţii de prietenie finalizate uneori prin căsă­torie. Sigmund şi prietenii săi erau prea săraci şi mai aveau încă mult de luptat în profesiunile lor ca să se lase prinşi în plasa căsătoriilor, dar existau o sumedenie de tineri veniţi la Viena din toate colţurile imperiului ca să contracteze o căsătorie avantajoasă. Uneori spectacolul acesta era şi el la fel de interesant ca jocul de pe scenă.