The passions of the mind

SUFLETUL CARE TÂNJEŞTE

Allgemeine Krankenhaus, unde Sigmund Freud avea să-şi petreacă următorii trei sau patru ani, se extinsese treptat-treptat. Mai întâi, pe locul acesta fusese construită o casă a săracilor în 1693, cu o sută nouăzeci de ani mai înainte, prima curte fiind cunoscută sub numele Der Grosse Hof. În 1726 clădirea a fost completată cu a doua curte, lipită de prima, Curtea căsătoriei şi a văduvelor. În următoarea jumătate de secol au fost construite o duzină de alte clădiri: Curtea bolnavilor, Curtea gospodăriei. Curtea meşteşugarilor, Curtea studenţilor... Împăratul Josef al II-lea, un idealist şi un vizionar, călătorise incognito prin Europa şi, în 1783, hotărâse ca Grossarmenhaus, Casa mare a săracilor, să fie transformată într-un spital principal, după modelul celui de la Paris, Hôtel de Dieu. Acesta trebuia să fie dotat cu cele mai recente cuceriri în domeniul medical. Curţile au fost reconstruite şi modernizate, s-au amenajat canale de scurgere şi grupuri sanitare, coşurile au fost mutate din centrul camerei, s-au instalat bucătării, s-au lărgit ferestrele, spaţiul alocat pentru fiecare pat a crescut la un metru şi jumătate. Toate reziduurile ce proveneau de la spital urmau să fie arse într-un spaţiu special amenajat, în imediata lui apropiere. Era interzis să se arunce animale moarte în pârâul Alser care curgea în apropiere. Infirmierele urmau să dea de mâncare bolnavilor aflaţi în carantină numai printr-o ferestruică.

Şcoala de Medicină a Universităţii din Viena a fost mutată şi ea aici, şi Allgemeine Krankenhaus şi-a început ascensiunea spectaculoasă, devenind unul dintre cele mai vestite centre de tratament şi cercetare din lume. Profesorii săi se numărau printre cei mai respectaţi oameni din Imperiul Austro-Ungar, iar spitalul şi-a câştigat o faimă deosebită datorită cercetărilor ştiinţifice strălucite care se făceau în laboratoarele sale.

Spitalul General s-a transformat într-o comunitate de sine stătătoare. O duzină de clădiri mari, rectangulare, adăposteau cele douăzeci de departamente, paisprezece institute şi clinici, fiecare având o curte frumoasă şi îngrijită. Curţile erau legate între ele prin tunele cu arcade care străbăteau clădirile, întreaga suprafaţă de două sute cincizeci de acri fiind înconjurată cu un zid solid de piatră care o separa de lumea de afară. Apa era adusă aici de la Semmering, din creierul munţilor, prin conducte speciale. La fiecare etaj exista apă curentă. Alimentele, deşi contractate cu persoane din exterior, se pregăteau în bucătăriile spitalului. Se amenajase o cameră de lectură pentru doctori şi o bibliotecă de împrumut pentru cei douăzeci şi cinci de mii de pacienţi care ocupau pe parcursul unui an cele două mii de paturi. Curţile erau iluminate cu lămpi cu gaz aerian, invenţiile mai recente, ca electricitatea şi telefonul, fiind utilizate numai cu caracter experimental. Füllöfen, sobele de gătit, încălzeau saloanele în timpul iernii. Vara, partea superioară a geamurilor putea fi înclinată, spre a permite o mai bună aerisire. Exista o capelă catolică şi, în Curtea a Şasea, o sinagogă de formă octogonală pentru medicii şi pacienţii evrei. În Curtea a Patra exista o baie cu camere separate pentru băi la cadă şi băi de aburi. Toate saloanele aveau mici bucătării pentru pregătirea ceaiului şi, la o distanţă destul de mare ca să împiedice infiltrarea mirosurilor neplăcute, closete cu apă curentă. Saltelele de paie, neigienice, din anii precedenţi fuseseră înlocuite cu altele din păr de cal care putea fi schimbat, astfel că în permanenţă acestea erau netede şi tari. Rata mortalităţii scăzuse considerabil, reprezentând doar paisprezece la sută. Taxele de spitalizare variau între patru guldeni pe zi (un dolar şi şaizeci de cenţi) pentru pacienţii de clasa întâi şi şapte cenţi pe zi pentru cei din pătura mijlocie, în cazul săracilor asistenţa fiind gratuită. În regulamentul de funcţionare al saloanelor de maternitate, unde se formau moaşele şi doctorii mamoşi, se prevedea achitarea unei taxe de treizeci şi şase de cenţi pe zi pentru cameră, masă şi asistenţă la naştere.

2
În încăperea aflată deasupra sălii de operaţii a dr. Theodor Billroth domnea o atmosferă tensionată. Sala se afla la etajul al doilea al Clinicii de chirurgie care dădea spre Curtea întâi şi avea o friză grecească ce separa masa de operaţii de amfiteatrul în pantă. Sigmund se oprise la oficiul central ca să se înregistreze pentru curs şi găsise amfiteatrul pe trei sferturi plin. Chirurgii din Viena se adunaseră să-l privească pe profesorul Billroth efectuând a doua testare a noii sale descoperiri: rezecţia. Se ştia de multă vreme că omul poate să trăiască chiar dacă i se taie o mână sau un picior. Războiul dovedise în repetate rânduri acest lucru. Dar nu se ştia că se poate tăia o parte din intestin care conţine o tumoră, că se pot lega după aceea capetele intestinului la loc, fără ca viaţa omului să fie periclitată.

Sigmund se apropie de un grup de vreo douăzeci de doctori care şedeau pe pervazul ferestrei sau stăteau în picioare pe treptele de dincolo de friză. În cele treizeci de ore de curs de chirurgie clinică cu Billroth învăţase foarte multe despre patologie, dar foarte puţine despre chirurgie. Pe de-o parte, fusese greşeala lui: nu intenţionase niciodată să opereze pacienţi. Pe de altă parte, greşise însuşi Billroth care anunţase:

— Este inutil să se facă cursuri speciale de chirurgie pentru studenţi. Operaţiile tipice le sunt demonstrate şi explicate pe cadavre. Pot, de asemenea, să le vadă la clinică.

Toată lumea îl considera pe Billroth un conferenţiar strălucit. Holurile erau întotdeauna ticsite când ţinea el curs, însă Sigmund nu avusese ocazia să-l cunoască personal pe Herr Professor. Acum, când se pregătea pentru practica generală, era absolut necesar să înveţe să opereze. În anumite cazuri urgente, viaţa pacientului poate să depindă de priceperea lui de a ţine în mână bisturiul şi scalpelul. Nu avea de ales dacă voia să devină un doctor bun, şi aceasta era dorinţa lui arzătoare.

Profesorul Billroth contribuise la transformarea chirurgiei dintr-o meserie practicată de bărbierii oraşelor într-o artă care presupunea precizie şi o documentare sistematică. Fusese, de asemenea, primul care avusese curajul să publice rapoarte asupra operaţiilor sale. Întrucât chirurgii pierdeau mai multe vieţi decât reuşeau să salveze, rapoartele nu constituiau o lectură prea plăcută, însă Billroth insistase.

— Eşecurile trebuie să fie cunoscute şi asumate imediat în pu­blic, fără ca vreunul dintre noi să încerce să-şi muşamalizeze greşelile. Avem mult mai mult de învăţat dintr-un caz nereuşit decât dintr-o duzină de operaţii încheiate cu succes.

În cartea pe care o publicase cu şase ani în urmă, în 1876, criticase cu asprime metodele medievale care se mai utilizau în şcolile medicale şi propusese un plan de reorganizare. Cele cinci pagini difuzate gratuit din această lucrare reprezentaseră o lovitură cruntă dată armoniei cu greu dobândite în interiorul Şcolii de Medicină. Sub titlul Tipuri de studenţi. Evreii din Viena, Billroth scrisese:

„S-a spus pe drept cuvânt că la Viena sunt mai mulţi studenţi săraci decât oriunde altundeva şi că aceştia trebuie să fie ajutaţi să facă faţă cerinţelor vieţii de zi cu zi, atât de scumpă la Viena. Da, dacă ar fi vorba numai de sărăcie!... Există tineri, cei mai mulţi evrei, lipsiţi de mijloace materiale, care vin la Viena din Galiţia şi din Ungaria cu convingerea nebunească că pot să câştige bani la Viena făcând pe profesorii, luându-şi mici slujbe la bursă, la poştă sau la telegraf... şi studiind în acelaşi timp medicina... De regulă, un negustor evreu din Galiţia sau din Ungaria care câştigă abia atât cât să nu moară de foame are un fiu cu o înzestrare intelectuală medie. În ciuda nenumăratelor dificultăţi, pentru satisfacerea vanităţilor mamei, acesta este trimis la şcoală, unde îşi ia cu mare efort examenul final. Apoi vine la Viena neavând nimic altceva decât hainele de pe el... Astfel de oameni sunt total nepotriviţi pentru o carieră ştiinţifică..."

Acestea erau declaraţiile care îl revoltaseră atât de tare pe profesorul Brücke. Până acum, chiar dacă existase în formă latentă, antisemitismul nu fusese exprimat făţiş. Evreii şi ne-evreii se amestecau liber la toate nivelurile intelectuale, artistice şi ştiinţifice, uneori chiar şi pe plan social. Atacul public al lui Billroth, al doilea provenit dintr-o sursă oficială după ce împăratul Leopold I îi forţase pe evrei să iasă din Oraşul Vechi, în anii 1669-1670, şi să se mute dincolo de Donau Kanal, în ceea ce avea să devină ulterior Districtul Doi, făcea să renască vechile prejudecăţi.

Theodor Billroth voise să devină muzician, însă părinţii lui îl convinseseră să urmeze medicina. Cel mai apropiat prieten al său era Johannes Brahms. Compozitorul interpretase multe dintre partiturile sale acasă la Billroth. Pasiunea pentru muzică a profesorului Billroth evidenţia asemănarea dintre el şi profesorul Brücke: pe jumătate om de ştiinţă, pe jumătate artist.

În clipa de faţă, cei şapte asistenţi şi profesori Extraordinarius ai lui stăteau în cerc în jurul pacientului şi aşteptau sosirea şefului. Ferestrele erau închise ca să-i apere de arşiţa zilei de august şi în încăpere domnea o atmosferă de linişte reverenţioasă, toţi ochii fiind aţintiţi spre uşă. Sigmund se obişnuise cu mirosurile de spital în zilele lui de studenţie.

Şi iată că dr. Billroth îşi făcu apariţia – un bărbat chipeş de cincizeci şi trei de ani, cu o barbă scurtă, căruntă şi ochelari fără rame, aşezaţi jos, pe nas. Asistenţii lui luaseră poziţia de drepţi, studenţii şi chirurgii invitaţi stăteau şi ei tot în picioare, dar atitudinea lor era mai puţin militărească. Billroth, care fusese adesea solicitat să opereze împăraţi, regi şi potentaţi din Turcia, Rusia şi din Ori­ent, era îmbrăcat cu haine scumpe. Sigmund auzise că Billroth câştigă o sută de mii de dolari pe an. Spitalul, sălile de operaţie şi echipamentul, asistenţii şi tinerii profesori stăteau la dispoziţia lui, fără ca acest lucru să-l coste vreun ban. Billroth avea şi spitalul său particular. Asistenţii lui Billroth de la Krankenhaus câştigau treizeci şi şase de dolari pe lună, iar profesorii Extraordinarii o sută şaizeci, deşi mulţi dintre aceştia din urmă erau oameni între două vârste, care aveau familii de întreţinut. Şi nu li se permitea să practice în particular medicina fără consimţământul lui Billroth. Acesta le dădea voie din când în când să facă câte o operaţie pe cont propriu, obţinând astfel un onorariu suficient – gândea Sigmund –ca să nu se lase cuprinşi de disperare.

Dr. Billroth îşi suflecă mânecile costumului de stofa englezească. Nu accepta halate albe în sala lui de operaţii, întrucât avea impresia că acestea îi fac pe chirurgi să arate ca nişte bărbieri. Nimeni nu purta mănuşi. Surorilor li se interzisese să intre în sală. Făcu semn cu capul către şeful personalului său, dr. Anton Wölfler; acesta ridică raportul pe care îl ţinea în mână şi citi cu voce tare, fără inflexiuni:

— Pacientul este Josef Mirbeth. Vârsta – patruzeci şi trei de ani. Se pare că a băut acid nitric dintr-un pahar de votcă, crezând că este limonadă. Simptome: nu poate înghiţi decât lichide. Vomită tot ce îngurgitează. Presiune puternică în zona stomacului şi dureri de spate. Diagnostic: tumoră stomacală.

Unul dintre asistenţi acoperi faţa pacientului cu şase straturi de tifon. Peste tifon începu să picure cloroform. Billroth făcu o incizie frumoasă, paralelă cu coastele, o tăietură de treizeci de centimetri lungime, la doi centimetri sub ombilic. Tăie vasele de sânge dintre stomac şi intestin. În felul acesta, stomacul se eliberă, devenind mobil. Asistenţii strânseră vasele de sânge cu ajutorul clamelor şi aplicară retractoare pe rană, ca s-o menţină deschisă. Alţii tamponau sângele, deşi Sigmund era surprins să constate cât de puţin curgea. Billroth făcea ample comentarii pe măsură ce opera şi un asistent le nota în foaia de observaţie a bolnavului, sub un desen precis al inciziei.

Băgând mâna sub stomacul şi duodenul care acum pluteau libere, Billroth reuşi să le taie uşor cu scalpelul. Văzu imediat o panglică albă, care se întindea ca un evantai din pilor. Se opri brusc, ridică fruntea şi se adresă celor din încăpere:

— Am greşit. Nu este o tumoră, nici o cicatrice din cauza acidului. Duodenul s-a îngroşat în aşa măsură, încât prin el nu mai poate trece decât un ac. Va trebui să tăiem zece centimetri de stomac şi de duoden.

În timp ce asistentul continua să picure cloroform pe straturile de tifon, Billroth operă obstrucţia. Întrucât deschizătura duodenului era de două ori mai îngustă decât cea a stomacului, Billroth sutură mai întâi jumătate din stomac, înainte să potrivească cele două deschizături. Apoi le sutură la un loc, având grijă ca legătura să fie perfect etanşă, pentru ca mâncarea sau lichidul să nu se poată scurge pe acolo. După aceea închise incizia cu legături de mătase.

Operaţia se încheiase. Durase o oră şi un sfert. Secţiunile îndepărtate prin operaţie fuseseră puse într-un borcan, pentru laboratorul de patologie. Billroth se spălă pe mâini cu o soluţie de biclorid. Cel mai tânăr asistent îi întinse un prosop. Billroth se şterse pe mâini, îşi trase mânecile costumului său de stradă care rămăsese neatins, se înclină uşor în faţa personalului şi a publicului şi ieşi maiestuos din încăpere.

Printre doctori şi studenţi se stârni un murmur de admiraţie. Aceştia părăsiră sala, lăsându-i acolo numai pe membrii personalului lui Billroth şi un grup de vreo zece studenţi la chirurgie, printre care şi Sigmund, strânşi în cerc în jurul mesei de operaţie. Asistentul şef al lui Billroth, Wölfler, se pregătea să opereze următorul pacient, care avea un abces la cap, dureri la un şold şi nu putea mişca un picior.

— Nu ştiu dacă este vreo legătură între abcesul de la cap şi imobilitatea piciorului. Vom face o puncţie în genunchi şi vom înlătura puroiul.

Scoaseră lichidul gălbui, apoi cauterizară rana şi bandajară piciorul. Sigmund se duse acasă, în Kaiser Josef-Strasse să ia masa de prânz, regretând că nu va mai vedea nimic din vrăjitoriile lui Billroth timp de câteva luni, căci profesorul pleca în vacanţă, în Italia, unde urma să se întâlnească cu prietenul său, Brahms.

Ca aspirant la chirurgie, dr. Sigmund Freud avea să lucreze în salon de la opt la zece dimineaţa, apoi de la patru la şase după-amiaza şi să citească de la zece la miezul nopţii. Foile de observaţie ale pacienţilor trebuiau ţinute la zi. În orele de serviciu trebuia să citească literatura de specialitate din domeniul chirurgiei, inclusiv articolele care apăreau în revistele medicale, şi să participe la toate operaţiile. Sala de operaţii avea să devină cartierul lui general: o cameră mare, plăcută, inundată de soarele verii care pătrundea prin ferestrele înalte ce dădeau spre Curtea Întâi, unde convalescenţii, în halatele lor albastre cu dungi se puteau plimba la umbra teilor.

Întorcându-se în după-amiaza aceea în salon să-şi facă orele de gardă, descoperi că pacientul lui Billroth, Josef Mirbeth, avea ameţeală, însă susţinea că durerea de stomac îi dispăruse. Sigmund era uluit de viteza de recuperare şi de faptul că nu avea decât foarte puţină febră.

Următorul pacient era o femeie, Maria Gehring, în vârstă de cincizeci de ani, care suferise o operaţie de cistosarcom la sân. În patul alăturat stătea Lenasse Anton, de şapte ani, care rămăsese cu un picior mai scurt din cauza unei operaţii anterioare, iar acum trebuia să i se fractureze din nou piciorul pentru a fi îndreptat.

Urma Jakob Kipflinger, patruzeci şi cinci de ani, cu braţul umflat şi infectat. Printre ei se aflau şi pacienţi consideraţi inoperabili, care erau trimişi acasă să-şi aştepte moartea.

Sigmund nu avea voie să mânuiască bisturiul, însă făcea alte operaţiuni: ştergea rănile, aplica clamele, bandajele. O dată plecat Billroth, personalul se relaxase, iar aspiranţilor li se permisese să se apropie de pacient ca să vadă cum se foloseşte fiecare instru­ment chirurgical. Se crease o atmosferă de camaraderie foarte plăcută, mai ales între tinerii necăsătoriţi care îşi şi stabiliseră o Stammtisch la o cafenea din apropiere unde luau masa de seară.

Pacienţii aflaţi în grija lui Sigmund se simţeau bine. Unul după altul erau trimişi acasă, toţi cu excepţia lui Mirbeth, care începuse să aibă complicaţii la patru zile după operaţie. Refacerea lui avea o importanţă deosebită pentru tot departamentul. Sigmund îi acordase îngrijiri speciale, însă în cea de-a şasea zi, Mirbeth deveni semiconştient. Tuşea de câteva zile, dar lucrul acesta nu părea să îngrijoreze pe nimeni. Acum avea febră mare şi pulsul i se accelerase. Sigmund cercetă foaia de observaţie. Fiecare amănunt era înregistrat cu precizie, inclusiv faptul că Mirbeth începuse să sufere de dureri acute de stomac.

Veni miezul nopţii, dar nu se putea dezlipi de lângă patul pacientului. Doi dintre asistenţii lui Billroth se aflau şi ei acolo. Încercară să aplice tratamentul uzual – împachetări reci, însă Mirbeth se stingea rapid. Muri la ora trei dimineaţa. Sigmund avea senzaţia unei pierderi personale.

Se întoarse la spital în dimineaţa aceea înainte de ora opt ca să stea de vorbă cu dr. Wölfler, un bărbat în vârstă de treizeci şi doi de ani, cu mustaţa şi barba frumos ajustate. Era un chirurg talentat, aşa cum putuse să-şi dea seama Sigmund urmărindu-l în timpul operaţiei prin care reparase buza de iepure a unui copil, îndepărtase din orbită ochiul canceros al unui bărbat, efectuase o operaţie ginecologică prin care parcă tăiase jumătate din abdomenul femeii.

— Herr dr. Wölfler, se va face o anchetă asupra cauzelor care au determinat decesul lui Josef Mirbeth?

— Nu este indicat, Herr Kollege. Cadavrul va fi trimis la autopsie, dar nu vom cere nici un raport.

— Atunci cum vom şti dacă pacientul a murit de peritonită, de pneumonie sau din cauza refacerii ocluziei intestinale?

— Dr. Freud, aici moartea nu este privită ca un lucru simplu, însă ea prezintă o mulţime de aspecte ce ne scapă de sub control. Aşa cum ai văzut, Herr Mirbeth ar fi murit oricum până în momentul de faţă prin înfometare. Consideră operaţia ca un câştig, pentru că ne-a oferit încă o experienţă în explorarea interiorului stomacului şi al duodenului. Probabil că vom pierde primele o sută de cazuri. Dar între timp tehnica se va perfecţiona şi chirurgii din întreaga lume vor reuşi să efectueze operaţia cu succes.

Sigmund plecă uşor capul.

— Vreau să vă mulţumesc, Herr Doktor, pentru că aţi avut răbdare cu mine, spuse el.

Însă ieşind din salon şi văzând patul lui Mirbeth gol, îşi spuse: „Cum o să publice Billroth rezultatele acestui caz «fără a înfrumuseţa rezultatele», ca să folosim propriile lui cuvinte, dacă nu încercăm să aflăm unde se ascunde greşeala în cazul lui Mirbeth. Avem diagrame amănunţite ale operaţiei şi însemnările din foaia de observaţie, dar ce i-a provocat, de fapt, moartea?".

3
Pentru un bărbat care n-a fost niciodată îndrăgostit, gelozia este un domeniu la fel de obscur ca şi faţa nevăzută a Lunii. Era disperat, căci nu şi-ar fi închipuit niciodată că poate fi devorat de simţul proprietăţii. Primul incident avusese loc cu două zile înainte de vizita lui la Mödling. Trecând pe la familia Bernays, o găsise pe Martha lucrând la nişte partituri pentru Max Mayer, un văr mai în vârstă la care ţinea foarte mult. Privind-o cum se apleca fericită peste foile de hârtie, se simţi cuprins de un val de gelozie: „E prea târziu. Îl iubeşte pe Max. Nu am nici o şansă. Am s-o pierd..." Se oprise apoi brusc. „Ho, ho! Nu face decât să pregătească un album pentru un văr de-al ei din Hamburg. Nu iubeşte încă pe nimeni. O să te iubească pe tine; dar ia-o încetişor. N-o lăsa să vadă că te comporţi ca un prost."

Al doilea episod reprezentase o izbucnire făţişă. Logodna dintre Martha şi Sigmund era la fel de secretă pentru tinerii lor prieteni ca strălucirea soarelui de iunie pe cer. Fritz Wähle, pictor şi vechi prieten al lui Sigmund, îi adusese Marthei mai multe cărţi de istorie a artei ca să le citească şi să le discute apoi împreună. Deşi Fritz era logodit cu verişoara Marthei, Elise, Sigmund era neliniştit.

— Fritz, artiştii şi oamenii de ştiinţă sunt automat rivali. Arta ta îţi oferă o cheie cu care să deschizi inimile femeilor, în timp ce noi stăm neajutoraţi în faţa citadelei.

După discuţia aceea îl evitase sistematic pe Fritz. Ignaz Schönberg îi luă pe amândoi să bea cafea la cafeneaua Kurzweil. Wähle mesteca în cafeaua lui Grosse Braunen de parcă ar fi fost o supă de vită deasă cu fulgi de ovăz.

— Sig, dacă n-o faci fericită pe Martha, am să te împuşc şi după aceea mă împuşc şi pe mine.

Stingherit, Sigmund râse, de fapt scoase câteva note artificiale, care avură darul să-l scoată din sărite pe Wähle.

— Râzi, nu-i aşa? Dacă îi scriu Marthei şi o sfătuiesc să te părăsească, aşa va face.

— Ascultă, Fritz, nu mai eşti profesorul Marthei şi nu poţi să-i dai nici un fel de instrucţiuni, în nici o privinţă.

— Asta rămâne de văzut. Herr Ober, adu-mi te rog hârtie şi un toc.

Înfierbântat, Fritz aşternu la repezeală câteva rânduri. Sigmund îi smulse hârtia din mână şi văzu că Fritz scria fraze la fel de pasionate ca şi cele pe care i le trimitea el însuşi Marthei. Fritz era îndrăgostit de Martha, nu de verişoara ei, Elise! Rupse hârtia în bucăţele.

Fritz ieşi ca o furtună din cafenea. Sigmund dormi puţin în noaptea aceea. Oare Martha îl încurajase pe Fritz? Înfierbântat, îi scrise o scrisoare:

„Sunt plămădit dintr-un material mai dur decât el şi când ne vom înfrunta va descoperi că nu suntem egali". Era logodit cu Elise „dar numai în logică contradicţiile nu pot coexista; în sentimente stau foarte fericite unele alături de altele... şi cel mai puţin sensibili la asemenea contradicţii sunt artiştii, oameni care nu au prilejul să-şi supună viaţa interioară unui control riguros al raţiunii".

Exercitând propriul „control riguros al raţiunii", îi spuse Marthei că va trebui să rupă relaţiile cu Fritz. Orice altă soluţie era inacceptabilă pentru el. Martha refuză. Îi răspunse că prietenia ei cu Fritz dăinuia de mult şi ar fi fost o cruzime să-i pună capăt. Avea dreptul şi ea la o prietenie nevinovată, aşa că îi scrise lui Fritz pentru a-l asigura că nimic nu se schimbase. Sigmund ştiuse că

Martha Bernays este o fire independentă. Îl prevenise ea însăşi că oamenii blânzi pot avea o voinţă de fier. Pe atunci îi plăcuse ideea, însă acum, văzând-o că se opune voinţei lui, trecea prin chinuri, îndoieli şi crize de furie. Cum putea Martha să-l iubească cu adevărat dacă nu-i respecta dorinţele într-o chestiune fundamen­tală ca aceasta?

Străbătea străzile încercând să-şi verse năduful asupra pietrelor de pavaj. Fierbinţeala soarelui de vară, chiar şi la această oră târzie a după-amiezei, transformase oraşul într-o căldare şi arterele erau pustii. Sudoarea îi şiroia pe faţă şi, când ajunse acasă, aşternu pe hârtie o scrisoare plină de proteste furtunoase, fără să se cruţe nici pe sine, nici pe logodnica sa de nici una din rafalele vijeliei care se dezlănţuise în sufletul lui lipsit de experienţă. Ar fi trebuit să-şi ascundă simţămintele faţă de Martha? Dar în condiţiile astea, cum s-ar mai putea stabili între ei o relaţie permanentă? Căzuseră de acord să fie absolut cinstiţi unul faţă de celălalt şi să-şi împărtăşească tot ceea ce gândeau şi simţeau mai curând ca doi buni prieteni decât ca nişte îndrăgostiţi. În ceea ce-l priveşte, Sigmund remarca:

„Eu sunt cel oare am insistat în problema asta. Nu pot să trăiesc altfel. Dar când am făcut această sugestie, eram eu oare conştient de suferinţele pe care le implica?" Îi mărturisea Marthei fără să se ruşineze: „Îmi pierd minţile. Dacă aş avea puterea să distrug întreaga lume, inclusiv pe noi doi, şi s-o recreez de la început, chiar şi cu riscul de a nu mai putea să mă creez pe mine şi pe Martha, aş face lucrul acesta fără ezitare".

Ceea ce-l neliniştea cel mai mult era faptul că scrisorile făceau patru zile pe drum. În momentul în care lui îi trecuse deja criza, Martha abia afla de chinurile ce-i sfâşiaseră sufletul. Îşi ierta aceste treceri bruşte de la o stare la alta numai pentru că recunoştea în sinea lui, nu însă şi faţă de Martha, că el şi sora lui Rosa „aveau o oarecare înclinaţie spre neurastenie".