Theodor codreanu în oglinzile lui victor teleucă

Văzut din România

În Ţară, poezia lui Victor Teleucă este cvasinecunoscută. Dicţionarele şi istoriile literare îl ignoră, cu puţine excepţii. Asta şi din pricină că nici o antologie din opera poetului n-a fost tipărită în editurile din România. Doar două dicţionare îl menţionează. În Dicţionarul general al literaturii române, articolul despre Victor Teleucă a fost scris de Mihail Dolgan, care a căutat să se supună rigorilor unui asemenea instrument de cultură. Scriitorului i se rezervă o coloană şi jumătate, fără poză, ceea ce înseamnă că este considerat un autor de fundal de epocă, deşi în scrierile publicate în Basarabia Mihail Dolgan îi recunoaşte singularităţi canonice. Mai mult de atât, scrierile din ultima perioadă de creaţie îi sunt doar menţionate (lipseşte Improvizaţia nisipului), nu şi comentate măcar sumar¹. Iar cele anterioare sunt prezentate destul de convenţional.

Era de aşteptat ca măcar în Iaşi Victor Teleucă să fie cunoscut mai bine. Un dicţionar bio-bibliografic, alcătuit de Boris Crăciun şi de Daniela Crăciun-Costin, vehiculează câteva informaţii insufucient verificate. Autorii nu au citit Dicţionarul general al literaturii române, de unde ar fi putut afla că Teleucă s-a născut în 1932, nu în 1933. E drept că s-a vehiculat, o perioadă, şi acest an, inclusiv în Istoria lui Mihai Cimpoi, dar poetul a corectat anul naşterii pe baza mitricii de la biserica din Cepeleuţi, după cum relatează şi Arhip Cibotaru² în romanul său Pe timpul lui Teleucă. 50 de ani de la naştere şi i-a sărbătorit în 1983, pe când 70 de ani, după data corectată, în 2002. Ambiguitatea caracteristică poeziei lui Teleucă l-a determinat pe Arhip Cibotaru să scrie un admirabil poem aniversar pe care ar fi trebuit să-l citească la festivitatea din Sala cu Orgă, atunci când Eliza Botezatu a uitat să-i mai dea cuvântul, deşi ea fusese cea care-l rugase să accepte includerea pe lista vorbitorilor³. Un moment povestit cu umor de Arhip Cibotaru.

Dar să revin la autorii dicţionarului ieşean. Necunoscându-i opera, ei presupun, bunăoară, că publicistica scriitorului „a plătit tribut dogmatismului comunist” şi, ca să-şi mai spele păcatele, s-a „exilat” în poezie!¹ Alte informaţii, au fost luate din O istorie a literaturii române din Basarabia, a lui Mihai Cimpoi, dar se pare, au fost culese „frugal”, fiindcă denaturează un citat de acolo, rezultând că Victor Teleucă şi-a „modernizat” scriitura imitându-i pe postmoderniştii de la Chişinău, „adică s-a orientat din mers spre paradigma postmodernistă”, la fel ca alţii! Ironia face că asemenea judecăţi de valoare au apărut la Editura Porţile Orientului!

M-aş fi aşteptat ca să găsesc numele lui Victor Teleucă în masiva O istorie a literaturii române de la origini până în prezent a lui Ion Rotaru (ediţie finală în 2006), dat fiind că acest istoric literar e printre puţinii care au integrat literatura basarabeană în ansamblul literaturii române. Din păcate, necunoscându-i nici el opera, Teleucă nu i-a trezit nici un interes, chiar dacă porneşte şi tot de la Mihai Cimpoi. De autorul de la Cepeleuţi, n-a auzit, deşi a auzit de alţii, între care Călin Sobietsky şi Gheorghe Ciocoi (căruia-i reţine şi poza).

Informaţia că Victor Teleucă s-a născut în 1933 se strecoară şi monumentala Istorie a literaturii române de azi pe mâine a lui Marian Popa. El îi rezervă poetului doar zece rânduri, din care aflăm, despre volumele de până la 1987, că „s-a menţinut un cumpătat în sentimente, răscolit apoi de mişcările politice şi de descoperirea întrebărilor filosofice fundamentale puse în termeni parcă pitoresc-activistici”². Evident, nici Marian Popa nu s-a obosit să-i citească opera. Ca şi Dumitru Micu, de altfel, acesta din urmă reţinând din Basarabia doar trei nume de poeţi demne de a fi comentate în minicapitole: Grigore Vieru, Leonida Lari, Nicolae Dabija. Victor Teleucă¹ este totuşi menţionat ca născut în 1933, autor al volumelor Încercare (sic!, n.n.) de a nu muri, 1980, Întoarcerea dramaticului eu (sic!, n.n.), 1983, Ciclul italian sau criza de timp, 1987.

O menţiune la adresa lui Victor Teleucă face Ion Simuţ (în 2005), în contextul comentariului la antologia de poezie basarabeană realizată de Nicolae Leahu la Editura Ştiinţa-Arc din Chişinău. Cum antologia este foarte zgârcită cu textele poetului, comparativ cu poeţii din generaţia antologatorului, pentru Ion Simuţ poezia lui Teleucă se dezvăluie că „vine pe filiera tânguirii romanţioase a lui Octavian Goga”², ca şi în cazul lui Petru Zadnipru sau Pavel Boţu. Or, o asemenea filieră la Victor Teleucă este cu totul accidentală, funcţională pentru texte din prima perioadă de creaţie, ca O altă limbă mai frumoasă nu-i, inclusă în antologie.

Cum întotdeauna există şi excepţii de la regulă, cunoaşterea lui Victor Teleucă în România se deschide către o evaluare echilbrat-obiectivă prin Adrian Dinu Rachieru. Şi asta pentru că autorul este cu adevărat informat asupra întregii literaturi române din Basarabia, căreia i-a dedicat una dintre ultimele sale cărţi: Poeţi din Basarabia. Concentrat, cu ştiinţa surprinderii esenţialului, parcurgând mai tot ce s-a scris despre Victor Teleucă, Adrian Dinu Rachieru porneşte, chiar din titlul capitolului, de la eticheta de lirosof, pusă atât de inspirat, precizează autorul, de către Mihai Cimpoi. Prin comparaţie cu dominanta tradiţionalistă a literaturii basarabene, Victor Teleucă „face figură aparte”, propunând „un alt tip de scriitură” şi anunţând intelectualizarea lirismului¹. Criticul sintetizează riguros principalele judecăţi de valoare emise despre poet, printre acestea răzbătând propria „sentinţă”. De pildă, lirosoful „pendulează în poezicerile sale, amintind de joaca stănesciană, între mirarea îngândurată şi seducţia estetică (scutită, e drept, de condimentul jovialităţii).”² Adrian Dinu Rachieru intuieşte structura labirintică a universului teleucian, poetul creând un fascinant spectacol al „reflectării”, „personajul liric fiind captivul unui joc de oglinzi”. De aici fragmentarismul şi intertextualismul la care a ajuns Victor Teleucă. Dar el sesizează, ca şi Arcadie Suceveanu, că îl deosebeşte de postmodernişti prezenţa „mesajului”, „crescând aparent-haotic”, „doar la nivelul întregului”³. Singularitatea lirico-filosofică a survenit, apreciază criticul, peste patru decenii de la debut, odată cu Piramida singurătăţii: „Probabil că pulsatila substanţă intelectuală, iscând un viscol de gânduri şi o «piramidă» de întrebări, dând seama – fragmentarist, cum spuneam – de aventura spiritului supus încercărilor, îi conferă un statut aparte. Râvnind rangul unei poezii «de cunoaştere», fluxul scriptural procură emoţii cenzurate, austere. Meditaţiile poetului-filosof, în transă interogativă, producând texte poetice, mai degrabă, riscă chiar – periculos şi păgubos – să atenteze, prin densitate ideatică, repetitivă, pe alocuri, asupra impactului emoţional, strivind fiorul liric. Lectura devine dificilă şi, deloc întâmplător, cineva sugera, precaut, un consum «în doze mici». Altminteri, Victor Teleucă, un «om turnat în cerneală», visând sinteza hegeliană, e mereu interesant, plasându-se intuitiv în transmodernism (cum demonstra seducător Theodor Codreanu). Elanul său cognitiv, referinţele culese dintr-o prodigioasă memorie culturală, gândirea «fierbinte» (transdisciplinară, certamente) oferă, conclusiv, o carte neobişnuită. Ea, dincolo de exerciţiile ludice, presărate fără grija scenarizării, propune un alt fel de cunoaştere. Până la urmă, în pofida nămolului prozastic, poetul învinge, ştiind prea bine că adevărul rămâne o «stare ambiguă». Iar senzaţia irealului, «improvizaţia nisipului», deschiderea către nimic nu-l aruncă în ghearele anxietăţii. Nici bonom, dar nici încrâncenat, heracliteanul Victor Teleucă ne face părtaşi, fără descărcări pasionale, la dialogul învolburat cu sinele în registrul meditaţiei calme, totuşi. Lirosofia sa, anexată esteticii transmoderne (ca fenomen de latenţă), îl defineşte – s-a observat – drept «cel mai nichitastănescian poet basarabean»”¹.
DESTINUL LIMBII ROMÂNE

Recent, Mariana şi Dumitru Gabura, fiica şi ginerele regretatului Victor Teleucă, au editat patru scrieri despre limba română ale autorului, într-o ediţie ilustrată de pictorul Ion Daghi, la Editura „Universul” din Chişinău: „Car frumos cu patru boi” (1989), O altă limbă mai frumoasă nu-i (1958), Ploua târziu (1995) şi o însemnare în proză găsită în manuscrisele poetului, datând din 1997. Primul dintre texte dă şi titlul cărţii.

În însemnarea răzleaţă, poetul pleacă de la constatarea că Basarabia se singularizează, în contextul culturilor europene, nemaivorbind de fostele republici unionale, printr-un număr impresionant de scrieri despre limba română: „Sunt convins că nicăieri în lume nu s-au scris atâtea poezii despre limbă ca la noi în Basarabia. E clar de ce. Starea critică a limbii. Printr-o lege odioasă era sortită pieirii pentru a fi înlocuită cu alta. Într-un fel sau altul, poeţii noştri au câte una, două, trei şi mai multe poezii la această temă.”¹ Într-adevăr, nu mai e pentru nimeni un secret că a existat un proiect diabolic de schimbare a identităţii româneşti dintre Prut şi Nistru, proiect conceput încă de la ocuparea rusească din 1812 şi augmentat, până la pragul dezastrului, în timpul stăpânirii imperiului sovietic. Oglinda acestui dezastru etnic şi lingvistic este situaţia din Transnistria, unde se ajunsese la un adevărat galimatias idiomatic chiar la nivel de pretinsă „limbă literară” pătrunsă în manualele şcolare. Într-un carte de Zoologhie, apărută la Tiraspol, în 1938, puteai citi: „industria şere feliuri noi de cruzime”; „coptii, scriţ cu melul pe tablă”; „nistuire înuntrucletculară”; „omu poate să fie şi stăpân nişloşitor pentru soliteru de porc”; „moluşte pânticochişioarnişe şi capochişioarnişe”; „la ist otread se atârnă popugaiu”; „cochitele sunt haracternişe pentru cochitoase”; „împotrijitor la molipsirea cu ţâţoi” etc.¹

Se înţelege că, într-un asemenea mediu, rolul poeţilor a fost esenţial în conservarea şi salvarea limbii române de la pieire. Ei s-au dovedit a fi „păstori” şi „păzitori” ai Casei Fiinţei, cum numeşte Martin Heidegger limba. Numai pseudo-lingviştii şi pseudo-istoricii de felul unor Vasile Stati sau Victor Stepaniuc, puternic ideologizaţi de ocupanţi, au putut intra în malaxorul proiectului sardanapalic de nimicire a unui popor, în speranţa că latinitatea va ceda locul slavismului, sub eticheta doctrinei moldovenismului, ca antiteză la românism. Experimentul „moldovenesc” a intrat şi în atenţia istoricilor de pe mapamond: Mihail Bruhis, Dennis Deletant, Wilhelm Petrus van Meurs, Charles King ş.a., dar fusese refuzat chiar şi de marii lingvişti ruşi Vl. F. Şişmariov, V.V. Vinogradov, D.E. Mihalci, R.A. Budagov. Istoricii străini au ajuns la concluzia că proiectul schimbării identităţii etnolingvistice a eşuat, dovadă că la prăbuşirea imperiului sovietic Basarabia a renăscut din propria-i cenuşă, dobândind independenţa şi proclamând limba română drept limbă de stat². Dar ceea ce a urmat după aceea a devenit semnal că Moscova, „trezindu-se” din zdruncinul pierderii coloniilor, a reînceput ofensiva, pe cale economică, politică şi culturală, dovadă că proiectul n-a fost abandonat încă. Aşa se explică de ce Declaraţia de Independenţă, încununată, în plan lingvistic, cu proclamarea zilei de 31 august ca zi a limbii române, va fi încălcată în Constituţie, revenindu-se la etnonimul „limbă moldovenească” şi resuscitând doctrina moldovenismului panslavist. Faptul s-a petrecut în urma unei agresiuni armate, pornite din Transnistria (1992), vechiul cap de pod al moldovenismului creat de Stalin în 1924 sub masca Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti.

Victor Teleucă, aidoma altor scriitori, a intrat în lupta de rezistenţă naţională încă de la momentul debutului editorial (Răscruce), nu numai prin faptul că şi-a scris opera în limba română, dar mai ales prin aceea că admirabila şi provocatoarea poezie O altă limbă mai frumoasă nu-i datează chiar din 1958. Tulburător, este anul când trupele sovietice sunt retrase din România. Sunt convins că nu e vorba de simple coincidenţe, chiar dacă actul individual al lui Teleucă nu are legătură cu evenimentul. El redeschidea, astfel, tradiţia lui Alexe Mateevici, de la 1917. Dar poezia în cauză are istoria ei provocată de vremuri. Ea n-a putut vedea lumina tiparului în 1958, chiar dacă autorul a încercat să facă anumite concesii „ideologice”, de fapt, de „politică literară”, pentru ca textul să devină semnal public pentru reaprinderea ideii de limbă maternă, alta decât cea rusească. Titlul iniţial a fost, mai întâi, transformat în Limba moldovenească, dar asta nu a înduplecat nicicum cenzura, cu toate că Victor Teleucă a mai făcut încă un „compromis”, contextualizând istoric textul prin introducerea a trei strofe care să arate că naţionalul nu se opune internaţionalului, că şi reprezentanţii altor etnii din Republică pot învăţa şi chiar „ştiu moldoveneşte”: Ivan, Osman, Oles, Râgor, unii dintre ei căzuţi la datorie „şi pentru ţara mea”. Acest adaos venea, evident, în contradicţie cu efectul pe care-l produsese la Chişinău întoarcerea lui Nicolai Costenco din Siberia. Dar, cu aceste strofe, poezia a putut avea acces la tipar în 1964, graţie insistenţelor lui Spiridon Vangheli, pentru ca în 1965 să intre în volumul Aurora, la Editura Cartea Moldovenească. În versiunile următoare, textul a fost curăţat de „zgură”, devenind, din 1974, în volumul Momentul inimii, cel cunoscut astăzi.

În amintita însemnare din manuscrise (1997), poetul mai are o explicaţie, una de ordin estetic: a scrie despre limbă înseamnă, totodată, a face un pas către „poezia ideală”, al cărei arhetip este Limba noastră, celebra poemă a lui Alexe Mateevici. Astfel, Victor Teleucă dă consistenţă filosofico-estetică actului de păzire a limbii, în sens heideggerian şi eminescian. Ideea este adâncită în „Car frumos cu patru boi” (1989), an decisiv în renaşterea popoarelor din Uniunea Sovietică şi din fostul lagăr comunist. Acest text mi se pare esenţial pentru gândirea lui Victor Teleucă, text care îmbină fericit marele talent poetic cu propensiunea spre filosofare, realizată aici şi cu mijloacele epicului şi ale dramaticului. După opinia mea, „Car frumos cu patru boi” încheie triada textelor fundamentale despre limba română scrise în Basarabia între 1917 – 1989: Limba noastră, de Mateevici, În limba ta (1968), de Grigore Vieru, şi proza-eseu a lui Teleucă. Neîndoielnic, sunt şi alte poeme admirabile semnate de Nicolae Costenco, Ion Vatamanu, Anatol Codru, Nicolae Dabija, Dumitru Matcovschi şi atâţia alţii, însă cele trei texte ating zona profundă a ontologicului. Ca şi înaintaşii săi, Victor Teleucă adânceşte, în definitiv, geniala observaţie eminesciană, confirmată şi de Heidegger, în 1947, în celebra Scrisoare despre umanism, anume că nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră, paralelism cu acela despre adevăr. Chiar şi cei care s-au considerat stăpâni peste limbă şi popor au putut constata, finalmente, că raportul trebuie să fie invers, de unde şi biruinţa scriitorilor asupra proiectului de substituire etnolingvistică promovat de ocupanţi. Victor Teleucă o şi spune în cel de al treilea text al micii antologii, Ploua târziu:

Ploua târziu aseară şi toţi îmbătrâneam,

ci numai limba noastră mereu nu-mbătrânea.
Ea, veşnică şi nouă, din veacuri se alege,

nu legea scrie limba,

ci limba scrie legea.
E aici aproape o parafrază la enunţul eminescian.

Limba, aşadar, este o forţă a naturii, precum veşnicia codrului eminescian în faţa vremelniciei omului: „– Codrule cu râuri line,/ Vreme trece, vreme vine,/ Tu din tânăr precum eşti/ Tot mereu întinereşti.” (Revedere). Cine se luptă cu tinereţea limbii nu poate să iasă decât înfrânt. Faptul a fost observat de acad. Nicolae Corlăteanu în studiul său despre Ion Heliade Rădulescu (1992). Atâta vreme cât Heliade s-a lăsat înstăpânit de limbă, el a întinerit creator odată cu aceasta, culminând, în planul lingvisticii, cu excelenta Gramatică românească de la 1828. Mai târziu, când s-a erijat în „stăpân al limbii”, căzând în patima italienizării, după cum unii basarabeni vor cădea în patima slavizării, el s-a văzut căzând în ridicol¹.

Această forţă de regenerare şi de întinerire a limbii a fost surprinsă de Victor Teleucă, în versuri memorabile, încă din poema din 1958:
E limba mea pe care mama

mi-a pus-o-n suflet pentru drum

şi-aşa-i de nouă şi bogată,

că n-o ştiu bine nici acum.
Iată însă că acest optimism privitor la veşnicia limbii pare puternic întunecat tocmai în momentul crucial al renaşterii basarabene – anul 1989, când zămisleşte „Car frumos cu patru boi”, text publicat în anul următor. Scriitorul era deja familiarizat cu scrierile lui Martin Heidegger, din care desprinde un pasaj ca motto chiar din Scrisoarea despre umanism: „…În gândire fiinţa vine înspre limbă. Limba este locul de adăpost al fiinţei. În adăpostul ei locuieşte omul”. Heidegger se întâlnea cu Eminescu printr-un izvor comun: poezia lui Hölderlin.

Ceva îi spune lui Victor Teleucă despre o primejduire a limbii în timpurile moderne, după cum şi Eminescu, şi Heidegger vorbiseră despre degradarea limbii în vorbărie, poate echivalentul „beţiei de cuvinte” recuzate şi de Titu Maiorescu. Dar la Victor Teleucă angoasa vine, de asemenea, pe filiera imaginii înghiţirii arheilor etnolingvistici de marile imperii deviate din politică în prigonirea limbilor sub spectrul globalizării. Basarabenii simţeau demult suflul geros dinspre spaţiul siberian. Însă ieşiţi oarecum din acest spectru, în anii ’70, Constantin Noica şi Emil Cioran aveau temeri similare în faţa mondializării limbii engleze precum basarabenii în faţa expansiunii limbii ruse. Într-o Europă unită, va mai rezista limba română în faţa celei engleze, franceze sau germane? Sau va deveni un „Car frumos cu patru boi”, ca în duioasa romanţă sau în picturile lui Nicolae Grigorescu? Tocmai când basarabenii erau îmbărbătaţi de bătălia pentru limbă şi alfabet latino-român, o undă de scepticism se strecoară în plină euforie. Mai întâi, reacţia „populară” la agresiunea economică şi politică a Moscovei. Victor Teleucă o surprinde nu lipsit de umor. Replica amărâtă a zilei suna: „ – Limbă ne-a trebuit?” Şi comentariul autorului: „În aceeaşi limbă se vorbea despre aceeaşi limbă că nu avem nevoie de ea.”¹ Limba română murise, limba română înviase. Situaţia îi evoca întâlnirea dintre Iisus şi Pilat din Pont, cu parafraza: Ecce lingua! Precum Iisus, limba era trimisă la judecată în faţa „preoţimii” improvizate în plină perestroikă. Limba era trimisă la crucificare ziua, pentru ca, peste noapte, să învie: „Adică limba, acest Hristos al naţiunii noastre, care s-a jertfit pentru mântuirea noastră cu rănile spinilor pe frunte. În acele ore lungi mă gândeam nu o dată că prea mult am vorbit despre limbă, cu trebuinţă şi fără trebuinţă. Poeziile noastre despre limbă de-a lungul anilor erau întâmpinate la seratele literare cu nădejde, entuziasm şi bucurie. Limbajul devenise un Mesia al nostru, Mântuitorul, salvatorul. Limba chemase Marea Adunare Naţională şi, deodată… prăbuşirea în gol, în marea criză economică. Şi limba din Mântuitor s-a pomenit ţap ispăşitor pentru cele întâmplate. Parcă de la limbă s-ar fi început toate relele.”²

Febra limbilor naţionale bântuia toate republicile unionale. Numai că nicăieri nu le-a trecut prin cap balticilor, azerilor, georgienilor etc. să atribuie limbii impasul economic. Acesta a fost un fenomen specific doar basarabenilor, cărora paznicii rusificării au ştiut magistral să le inoculeze doza potrivită de otravă pentru ca limba română să fie transformată în victimă ispăşitoare. Luciditatea sclipitoare a lui Victor Teleucă întrevede aici eşecul anilor următori, care a împiedicat ducerea la bun sfârşit a revoluţiei de renaştere naţională în Basarabia, fenomen la care România a avut cea mai proastă reacţie posibilă, fiindcă ea însăşi se trezise la „revoluţie” printr-o maşinaţiune abil coordonată de laboratoarele kaghebiste ale „perestroikăi”. Iar peste toate s-a aruncat vălul unui „complex de inferioritate” asociat nostalgiilor noastre romanţioase, pseudo-mioritice, răzbătătoare şi-n proza de felul celei a lui Ion Druţă din Toiagul păstoriei. Miezul de foc al eseului lui Victor Teleucă chiar acest sentiment profund ambiguu îl constituie şi-l disecă. El surprinde, în continuare, două momente epico-dramatice de adâncă reverberaţie existenţială.

Mai întâi, este evocată o întâmplare petrecută cu mulţi ani în urmă (prin 1963-1964) la o serată literară organizată în sala de conferinţe a Bibliotecii „Krupskaia”, devenită, după 1989, Biblioteca Naţională. Printre cei prezenţi se aflau şi Nicolae Costenco şi Bogdan Istru. Teleucă, fiind mai tânăr, a fost pus să modereze lucrările. S-au citit, ca de obicei, poezii în limbile rusă şi „moldovenească”. Nicolae Costenco a citit, cu mare succes, poezia lui despre limbă. După care scriitorul trecut prin Siberia l-a îndemnat pe Teleucă să citească şi poezia lui O altă limbă mai frumoasă nu-i: „– Citeşte-o şi tu pe a ta! Să ştie lumea că avem şi noi o limbă.” Poetul s-a conformat, se pare cu succes. Imediat însă a sosit din sală un bileţel pe care moderatorul l-a citit la microfon. Autorul bileţelului întreba pentru cine scriu poeţii basarabeni, de vreme ce limba folosită va dispărea în circa douăzeci-treizeci de ani? Necunoscutul, precizează Victor Teleucă, scria într-o limbă română perfectă, precizând: „Nu suntem o limbă mare. Mă gândesc şi eu cu duioşie la limba noastră, da, e frumoasă, dar frumoasă ca romanţa «Car frumos cu patru boi».” S-a ridicat atunci Ion Vasilencu indignat, întrebând: „– Cine e dobitocul care a scris bileţelul!? Să se scoale în picioare!”

„Dobitocul” însă nu s-a ridicat, nici la încă o provocare. Totuşi, cineva a făcut-o: vecina de loc a lui Vasilencu, Argentina Josu, care ridicase mâna să spună şi ea ceva, fiind luată de cel indignat drept autorul bileţelului. Ea nu voia decât să cânte romanţa Car frumos cu patru boi. N-a fost lăsată, fiindcă în momentul următor toţi s-au împrăştiat: „Poeţii au părăsit ultimii sala. S-a format un gol în care rămânea întrebarea:

• 
  Cine? De ce?”¹
  

Întrebarea a persistat îndelung în memoria lui Victor Teleucă, reaprinzându-se într-o altă împrejurare târzie, la o altă întâlnire a scriitorilor cu publicul, la Orhei. De-atunci, se scriseseră multe alte poezii despre limbă, iar poeţii participanţi le-au citit, făcându-le să mângâie „auzul şi inima omului”. La toasturile finale, un bărbat în vârstă s-a apropiat de Teleucă. Era îmbrăcat îngrijit şi vorbea într-o frumoasă limbă românească. Alături, s-a postat şi un tânăr tăcut. Poetul l-a întrebat ce impresie au făcut poeziile despre limbă, dar n-a primit răspuns. Moldoveanul în vârstă i-a explicat că tânărul nu cunoştea limba, dar că nici nu e nevoie s-o ştie, fiindcă, după spusa cronicarului, moldovenii sunt sub vremi, încât serata ar fi fost cu adevărat frumoasă „dacă nu erau… poeziile acestea despre limbă”: „Dar dumneata nu te supăra. Nu o singură dată te aud la radio cu această poezie pe care ai citit-o şi aici.”² Simţământul lui nu era decât de milă pentru poeţii care scriu poezii despre limbă. După Mateevici, n-ar fi trebuit să mai scrie nimeni aşa ceva. Teleucă, intrigat, a cerut explicaţii. Interlocutorul a răspuns: „De ce cerşiţi o limbă fără nici o perspectivă cât de cât. Ce prezintă o limbă frumoasă chiar, cum e a noastră, în ansamblul limbilor mai răspândite pe glob? Câţi inşi vorbesc această limbă? Două milioane jumătate-trei?” Nu, sunt cu mult mai multe milioane, a replicat poetul. Fie! a venit răspunsul. Dar „Are vreo influenţă limba noastră asupra cuiva, este printre cele patru sau cinci limbi în care se vorbeşte oficial la Naţiunile Unite? Chiar şi din acelea, două nu mai reprezintă cine ştie ce mare interes pentru lume. Ştii care sunt aceste două limbi, nu trebuie să ţi le spun. Astăzi hotărăsc soarta lumii numai două limbi din cele două mii şi ceva, care sunt pe pământ, rusa şi engleza, poate şi chineza, dar aceea nu e limbă a culturii şi ştiinţei, e mai mult limba forţelor oarbe.”¹

Era un argument „tare”, prezent şi-n corespondenţa dintre Noica şi Cioran. Reacţia lui Teleucă: „Îmi venea să mă scol şi s-o iau la fugă unde m-or duce ochii, să găsesc o maşină de ocazie şi să ajung mai repede la Chişinău, să scap de teroarea acestui om.” A rămas însă, fiindcă o voce tiranică îl îndemna să asculte mai departe, dincolo de primul impuls. Ghicindu-i gândurile, „cinicul” a continuat: „Şi apoi, pe dumneata, ca scriitor ar trebui să te intereseze părerea unui tip ca mine, care nu gândeşte stereotip ca ceilalţi, deşi mulţi îmi împărtăşesc părerile. (…) Eu am făcut matematicile, ştiu că doi şi cu doi fac patru, pentru dumneata pot face şi patru, dar patru ar fi o rutină, pentru dumneata contează metafora, aceasta cuprinde necuprinsul, doi şi cu doi poate conduce la ideea că fac mai mult decât patru ori nu fac nimic. E cu totul altă mâncare de peşte.”²

Se întâlneau două moduri de gândire opuse: unul cartezian, gândirea tare, imperială, cum o va numi Gianni Vattimo, celălalt al „metaforei”, al gândirii „moi”, cum o numeşte acelaşi filosof italian postmodern. Ca şi centrul imperial moscovit, bărbatul matematician îi demonstra „riguros” imposibilitatea supravieţuirii unei limbi condamnate de „istorie”. El nu voia să ştie că în lume se năştea şi o altfel de ştiinţă, dincolo de logica lui Ares, care dădea dreptate metaforei, iar nu calculului rece. Biologul Gregory Bateson decidea în aceiaşi ani: „Da, metafora. Ea ţine laolaltă întreaga ţesătură de interconexiuni mentale. Metafora este baza faptului de a fi viu”. Marele fenomenolog Paul Ricoeur va scrie fascinanta carte Metafora vie. Lucian Blaga o numise deja, între cele două războaie mondiale, metaforă revelatorie. Conform gândirii carteziene, limba română n-avea nici o şansă de supravieţuire în Basarabia. O asemenea spaimă a trăit autorul poemei O altă limbă mai frumoasă nu-i. De fapt, mai îngrijorat decât dânsul era „cartezianul”, căzut el însuşi în îndoială metodică. Brusc, el a trecut în spaţiul metaforei: „– Nu-mi poţi imputa faptul că nu-mi cunosc limba, ori că nu port o anumită dragoste faţă de ea. O cunosc şi o iubesc chiar, dar altfel. Limba noastră este foarte frumoasă, frumoasă ca romanţa pe care o ştim cu toţii şi la auzul căreia simţim un nod sărat în gât, lacrima”.

Stranie coincidenţă! Matematicianul făcea aluzie la aceeaşi romanţă invocată cu ani în urmă la serata de la Biblioteca „Krupskaia” de cel care n-avusese curajul să-şi dezvăluie identitatea: Scârţâie din osii carul/ Şi în snopii lui de grâu,/ Stă proptit în furcă tata,/ Îngropat până la brâu,/ Şi-ntr-un lan cu mături line,/ Vântul fâşâie prin foi,/ Ce n-aş da să fi cu tine,/ Car frumos cu patru boi!

Poetului i-a fulgerat prin minte că anonimul de-atunci trebuie să fie chiar matematicianul din Orhei. Nu era acela, dar cu atât mai tulburător. El îşi continuă „teoria”, că tot ce e cu adevărat frumos aparţine trecutului, ca şi limba română, ca şi carul cu patru boi. Biruie, în timp, doar limba imperială şi limba „proştilor”. Aşa va numi Constantin Noica limba engleză, atotbiruitoare. Matematicianul coborât din gândirea tare continuă: „Poate nici nu ştii, nu-ţi dai seama, de fapt, ar trebui, cât de frumoasă este, dar e o romanţă şi, ca o romanţă, nu vorbeşte despre altceva decât despre ceva trecut, despre ceva ce, dacă mai este, apoi e pe cale de trecere. E ca în «La steaua care-a răsărit», numai că invers, la steaua care apune acum, ori e pe cale să apună, deşi a apus de mult. Se mai vede, luminează, venind spre noi cu sfârşitul luminii ei. Ştia Eminescu pe atunci care este viteza luminii? Ştia, desigur, dar el o făcea nu prin ştiinţă, ci prin intuiţie. Eminescu nu scria poeziile ca voi, el le visa şi ele prindeau viaţă prin felul lui de a visa.”¹

Dacă limba română are povestea stelei eminesciene şi a „carului frumos cu patru boi”, istoria acestora se întretaie cu a personajului din eseu. Prin 1963-1964, el era la Moscova, unde s-a făcut tobă de carte şi l-a studiat şi pe Eminescu şi pe mulţi filosofi din cauza cărora nu şi-a mai terminat aspirantura. S-a căsătorit cu o rusoaică pe care a adus-o la Orhei. Rusoaica i-a născut doi feciori, dar nici unul nu mai ştie limba română. Cu deşteptăciunea lor, îşi petrec viaţa în străinătate, unul în Anglia, altul în Suedia. Sunt, altfel spus, pierduţi pentru limba română. El şi soţia au rămas în Orhei, fiindcă în primul rând ruşilor le-a plăcut să rămână în Basarabia, căci nicăieri nu găsesc mai mult bine ca aici, vorba lui Ion Druţă. El nu se mută la Moscova, fiindcă este om al locului, om al „carului frumos cu patru boi”, simbolizat în statuia lui Vasile Lupu, pe lângă care trece zilnic şi o salută. Spre deosebire de serata de la „Krupskaia”, la Orhei s-a cântat romanţa Car frumos cu patru boi. Pe faţa matematicianului s-au ivit lacrimile. În faţa inerţiei feciorului care nu-şi mai cunoştea limba, orheianul i-a turnat un pahar cu vin, îndemnându-l: „– Bea măcar moldoveneşte, dacă n-ai învăţat limba bunicilor de aici. Vidişi, vse piut za papu.”²

Drama orheianului şi a feciorilor lui devine drama limbii române în Basarabia, adunată în povestea romanţei: „Da, limba noastră e romanţa acelui «Car frumos cu patru boi», care ne-a adus până aici pe drumurile desfundate ale istoriei. Pe la răscruci şi cotituri, cei care nu s-au putut urca în el, rămaşi au fost. Curenţii i-au dus spre alte tărâmuri şi au uitat limba în favoarea altor limbi, dar ei au rămas străini pe ţărmuri străine şi nu s-au mai putut întoarce de unde au plecat, şi cine mai are nevoie de omul care s-a dezis de limba lui mare sau mică? Aceştia sunt oameni fără trecut, pentru că nu s-au dezis de el, şi fără viitor, pentru că au vrut alt viitor decât cel care li s-ar fi cuvenit.”¹

El, poetul, are revelaţia misiunii sale eminesciene şi heideggeriene, aceea de păzitor al Casei Fiinţei, al Limbii Române. Fiindcă nici „carul frumos cu patru boi” n-a dispărut şi nici nu poate să dispară de vreme ce a rămas în romanţă, dar şi proiectat cosmic în Carul Mare de pe firmament. Aidoma Carului Mare de pe cer, şi carul limbii române pare să dispară, pentru un timp: „Mă înspăimânt că poate dispărea pentru totdeauna şi, cu sufletul la gură, lungit pe braţul de fân, sub cerul de vară în tăcerea şi liniştea câmpului, deodată aud cum scârţâie carul şi îl văd cum apare pe boltă, cu oiştea înainte, urcându-se tot mai sus, prefăcut în Constelaţia Carului Mare, să-l vadă toată lumea şi noi toţi, că este, că el nu are chip să nu fie, şi atunci, de emoţie, simt un nod sărat în gât, locul până unde ajung lacrimile mele de emoţie şi de bucurie că, totuşi, noi suntem. Închid ochii şi îl aud cum scârţâie, şi eu adorm în scârţâitul lui. Scârţâie neuns, greu de osemintele milenarilor mei strămoşi, care l-au înjghebat şi s-au pornit cu el spre noi. Şi în somnul acesta al meu, fericit că sunt acasă, aud cum cineva – din străfundurile spiritului meu contradictoriu şi neîmpăcat cu nimeni, decât cu acest car frumos cu patru boi – cântă, şi când ajunge la versul «Tot mai sfântă văd icoana/ Unui car cu patru boi», lăcrimează. Lacrimile-i curg într-o cană de lut şi el bea, cântând şi plângând, lacrimile în sănătatea acestui car frumos cu patru boi, care este limba mea şi a strămoşilor mei dintotdeauna, limba română, în care azi învaţă copiii şi nepoţii noştri.”²

Reîntânindu-l pe orheian, află că soţia rusoaică a murit în străinătate, plecată la feciori, care nu mai au nimic cu Moldova. Când îi întâlneşte, „cel mic plânge, cel mare înjură. Cel mic plânge, nu ştiu dacă ai să mă crezi, moldoveneşte, iar cel mare înjură ruseşte. Altfel o duc foarte bine.”¹ Uitând limba, feciorului mic i-au mai rămas doar plânsul şi tăcerea în limba lui, ca în extraordinarele versuri ale lui Grigore Vieru: „Iar când nu poţi/ Nici plânge şi nici râde,/ Când nu poţi mângâia/ Şi nici cânta,/ Cu-al tău pământ,/ Cu cerul tău în faţă,/ Tu taci atunci/ Tot în limba ta”.

Restul e tăcere, vorba „divinului brit”. Iar improvizaţiile mancurtului în limba de adopţie sunt doar zgomotul de supravieţuire a individului agonic, dar „fericit”.

Acum ne dăm seama că poezia din 1958, O altă limbă mai frumoasă nu-i, s-a născut din spaima profundă că limba mamei sale e pe cale de dispariţie. Atunci, era gata să se facă frate cu dracul ca să poată trece puntea nimicirii şi aşa ne explicăm compromisurile pe care le-a încercat spre a-şi vedea tipărită poema, în anii aceia când „siberienii” Nicolai Costenco şi Alexei Marinat se întorceau din detenţie. Zguduirea vine de acolo că, scăpaţi, cel puţin aparent, de tăvălugul imperial, primejdia dispariţiei limbii revenea angoasant cu marele vânt al globalizării. Iar el îşi începea poezia din 1958 astfel:

Mai dulce şi mai bună decât toate

e pentru mine limba mea

şi pentru tine limba ta,

şi pentru dânsul – limba lui –

o altă limbă mai frumoasă nu-i

din care omul cântecul îşi scoate.
Se înţelege limpede de-aici că, pentru Victor Teleucă, limba română a fost însăşi raţiunea de a fi a lui ca poet. Altfel, nu i s-ar fi născut niciodată cântecul.

VICTOR TELEUCĂ ŞI EMINESCU

Neîndoielnic, eminescianismul este dimensiu-nea fundamentală a culturii româneşti, ca dovadă a centralităţii canonice a poetului în literatura naţională. Până şi cei declaraţi „detractori” ai lui Eminescu sunt, în felul lor, nişte „eminescieni”, unii rămaşi în cultură numai fiindcă s-au războit, la un moment dat, cu Eminescu, fie şi pentru că nu l-au citit. Suficient să dau exemplul arhicunoscut al lui Alexandru Grama. Eugeniu Speranţia spunea, pe la începutul secolului trecut, că acela în care Eminescu n-a pus nimic ori nu este cult, ori nu este român. A doua parte a afirmaţiei este ea însăşi amendabilă, fiindcă există destui străini în care Eminescu a pus suficient de mult.

Tabloul schiţat aici este cu atât mai valabil pentru literatura română din Basarabia. Generaţia lui Grigore Vieru a renăscut prin Eminescu, un ecou şi o mărturie emblematică fiind celebra poezie Legământ, scrisă cam în aceeaşi vreme cu Trebuiau să poarte un nume, de Marin Sorescu. Altminteri, nu numai bogăţia exegezei eminesciene impresionează, în cultura noastră, ci şi numeroasele texte poetice care i-au fost dedicate poetului. Unul dintre aceste poeme aparţine lui Victor Teleucă, reprezentantul de marcă al generaţiei ’60. Este vorba de un poem în proză rimată şi ritmată, scris în 1988 şi tipărit întâia oară, cu prilejul centenarului morţii poetului (1989), în Literatura şi arta, republicat, recent, de către Mariana şi Dumitru Gabura¹. Poemul restituit a apărut în două ipostaze editoriale: în volumul omagial Victor Teleucă – un heraclitean transmodern (Editura Universul, Chişinău, 2010) şi într-o ediţie ilustrată, consonant, cu picturile lui Ion Daghi, la aceeaşi editură. Titlul: Răsărit de Luceafăr.

Cei care au citit până acum poemul s-au arătat impresionaţi de forţa expresivă a acestui Răsărit de Luceafăr. Este curios că, în mai 1988, când s-a tipărit întâia oară, în „Literatura şi arta”, nu a trezit reacţii din partea criticii. Explicabil, într-un fel, dat fiind că Basarabia fierbea pe alte coordonate publice decât cele literare propriu-zise. Cu siguranţă, va trece, de-acum încolo, printre cele mai frumoase poezii inspirate de geniul eminescian. Teleucă nu a ţinut niciodată să-şi afişeze cu ostentaţie valoarea şi faptul că a fost redactor-şef la câteva publicaţii importante, pe care le-a onorat cu profesionalism, l-a determinat, probabil, să intre într-o tăcere frustrantă, pentru moment, dar care s-a dovedit a fi benefică în perspectiva timpului.

Victor Teleucă nu se află la primul text poetic închinat lui Eminescu. Un poem mai vechi, intitulat chiar Eminescu, a fost inclus în volumul Momentul inimii (1974). Interesant că unele imagini de-acolo anticipă Răsăritul de Luceafăr din 1988, începând chiar cu imaginea „răsăritului” din „vremi” şi din „furtună”:
„Vreme trece, vreme vine”.

Răsărea din vremi poetul

ca un fulger din furtună,

căutând pe nu ştiu cine…
E şi ceva din tentaţia soresciană a reconstituirii universului eminescian, cu „un glas adânc de codru/ ce nu-ncape sub un tei”, foşnind „în tremurare/ printr-o frunză,/ printr-un dor,/ căutând asemănare/ prin frământul tuturor” etc. Intertextualitatea eminesciană străbate şi mai târziu în titluri ca „Poezie – sărăcie” (Ninge la o margine de existenţă). Tot în Momentul inimii, ciclul Cuget de izvor bogat stă sub semnul lui Eminescu, văzut, alături de Ştefan cel Mare, între „mândrii noştri voievozi”. Heraclitean, cum s-a autodefinit, universul lui Victor Teleucă fiinţează ca foc. Iar axa de foc a lumii româneşti nu poate fi decât autorul Luceafărului: „Eminescu este stâlpul de foc ce ne duce prin pustiul arid spre propria noastră cunoaştere, imaginara Ţară a Făgăduinţei”. Cuvinte alese de editori drept motto al ediţiei ilustrate Răsărit de Luceafăr.

Poemul este un veritabil tur de forţă dionisiac, cu învolburări expresionist-plutonice, într-o retorică evocând marile expansiuni eminesciene din Memento mori deasupra cărora pluteşte seninătatea luminii luciferice. Excepţională este energia din adâncuri de codri şi din mări în atingere cu gerul cerului, din care se naşte un nou univers, cel eminescian al simbolurilor naţionale (bourul voievodal, bunăoară) peste care oblădueşte Demiurgul, oglindit în arheii focalizaţi în hyper-eon, pe-deasupra-mergătorul, metamorfozat liturgic, la rându-i, din Lucifer în Luceafăr:

El simţea sub frunte gândul cum se simte prafu-n armă, mai simţea cum se revarsă arsă lumea-ntr-o alarmă până-atunci necunoscută şi de care te-nfiori şi-auzea cum demiurgul stă cu bezna în dispută, creşteau clopote-n alamă, cornul în scântei de săbii şi venea să-i bată-n masă tot argintul viu al mării, neştiutele corăbii, cu tristeţe încărcate, ce porneau spre nicăiurea aducând de nicăiurea dintre flăcări foc s-aleagă şi îl fremăta pădurea, clipa cât o eră-ntreagă şi din şuierul de frunză, şi din fluier de poveşti, el cu fiecare cântec se năştea atunci, fireşte, însă nu era întregul, erau numai emineştii cu mulţimea lor de g(h)iersuri şi de doine şi de moine care dulci şi-amar răsună căutând cu tot firescul celui încercat de soartă şi-ntr-o noapte de furtună frământată de lumină, ca într-un focar de lună să se-adune unul singur, botezându-l Eminescu¹.
Această autoplăsmuire stihinică a geniului armonic eminescian e altceva decât memorabila imagine din soresciana Trebuiau să poarte un nume. Limba română şi stihiile cerului şi pământului l-au plăsmuit pe Eminescu, nu invers. Ca şi transfigurarea finală din Lucifer în Luceafăr:
din aceeaşi noapte plină de-adevăruri şi misteruri s-a făcut mai mândră-n ceruri steaua ce-n apus de soare din adânc de bolţi răsare, cea fără a şti ce-i moartea, el, pândit de Lucifer, să-i dea soartă de Luceafăr, înger răzvrătit ce vine dintr-un timp din nou născut².
Cuvântul din titlu, răsărit, are alte conotaţii decât simplul eveniment nocturn al ivirii Luceafărului pe boltă. Răsărire echivalează cu o cosmogeneză de felul celei din Scrisoarea I. Estet şi filosof deopotrivă, Victor Teleucă vede naşterea armoniei eminesciene ca poieză în misterioasa cameră cu pereţi de oglinzi despre care vorbeşte, în manuscrise, Eminescu, în care litere-sunete şi cuvinte se oglindesc infinit în infinitul luminii:
raza ce se-mparte-n patru sub magia vorbei simple care sufletul ni-l umple, împletindu-ni-l cu lumea unei lumi ce el pe scut o aduce dintr-o luptă-n care graiul s-a născut şi-a rămas în devenire cânt şi sfânt de nemurire şi timp sfânt de regăsire pentru-acest pământ ce-ncape într-un fulger de cuvânt¹.
Pământul (eminescian, desigur) care încape într-un fulger de cuvânt este cea mai puternică imagine a poemului, vrednică de forţa geniului eminescian. În viziunea lui Victor Teleucă, poezia, fiind limbă singularizantă în limbajul comun, este, la rându-i, stăpână a poetului nicicum poetul stăpân al poeziei. Consecinţă inevitabilă a eminescianismului său funciar.

În caietele lui Victor Teleucă, poemul Răsărit de Luceafăr este urmat de nişte comentarii eminesciene, redactate ceva mai târziu, dar în spiritul misterioasei puteri a cuvântului de a se oglindi infinit în sine însuşi: „Dacă unul şi acelaşi cuvânt rostit, citit sau ascultat devine sinonim sieşi şi tinde să se diversifice, căpătând noi nuanţe de umbre, semiumbre, tonuri şi semitonuri, atunci cum ni se prezintă un poet atât de universal prin nesfârşirea sa ca Eminescu? Ne-am deprins să spunem că e mare, dar prin asta nu adăugăm nimic la cunoaşterea lui în adânc şi atunci cum să ne orientăm prin filosofiile pe care le-a pătruns şi le-a interpretat ca să se cunoască pe sine însuşi?”².

Şi întrebările continuă, cu observaţia că ne apărăm, prin Eminescu, „de propria ambiguitate existenţială”³. Ca şi Svetlana Paleologu-Matta¹ sau Constantin Noica², Victor Teleucă apreciază că prin Eminescu, noi am ajuns deopotrivă la cea mai înaltă cugetare despre fiinţă şi la adevărata conştiinţă naţională. „Eminescu este conştiinţa noastră naţională. El este o dovadă a istoriei că la acest nivel poate gândi şi filosofa poporul născut şi nestrămutat din jurul arcului magnetic al Carpaţilor şi că prin naţiunea sa aici şi acum se leagă ele înde ele, oriunde cu totdeauna, dar «sub această parte a noastră de cer», cum ar spune C. Noica…”, acele „adâncuri extrase din adâncuri, amplificându-le cu o putere magică prin spaţiile umbrelor şi semiumbrelor, tonurilor şi semitonurilor, ridicându-le mai mult să le intuim decât să le vedem, să le desluşim numai cum se desluşesc uneori vârfurile munţilor plutind în neguri de argint, nu de o strălucire exterioară, ci de o strălucire interioară a spiritului spre a-l menţine sănătos, precum crucea de argint preface apa în agheasmă…”³.

Eminescianismul a pătruns atât de adânc în fibra liricii lui Victor Teleucă, încât, fără a cădea nici o clipă în epigonism, el îşi construieşte, din arheitatea gândirii poetului, pilonii de susţinere ai propriului univers, „teleucizându-l”. Am remarcat în altă parte consonanţa dintre concepţia despre limbă la cei doi poeţi, sintetizată de autorul Glossei în memorabila cugetare: Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră. Apoi, filosofia poetică a lui Victor Teleucă dezvoltă impresionant conceptul de încercare, scriitorul dând una dintre cele mai adânci definiţii ale vieţii: încercarea de a nu muri, sintagmă preluată şi în titlul unuia dintre valoroasele sale volume (1980). Textele lui Victor Teleucă mustesc de energia antitezelor eminesciene, de unde provine şi apetenţa lui pentru oximoron, chiasm şi alte figuri ale contradictoriului, chiar dacă uneori dă impresia că se află în primejdia de a se pierde printre sofisme, acuză care, altminteri, i s-a adus şi lui Noica. Îmi aduc aminte că, într-o scrisoare primită de la George Munteanu, cu câteva zeci de ani în urmă, eminescologul îl numea pe Noica „sofistul nostru”. O acuză similară va formula, sub alte cuvinte, Eugen Lungu, în 2011, la adresa lui Victor Teleucă. Dar poezia parcă e mai aproape de sofistică decât filosofia.

În noianul de antiteze ale existenţei, Noica s-a descurcat prin crearea unei alte logici, pe care a numit-o logica lui Hermes. Teleucă are, la rându-i, intuiţia „lirosofică” a stării T, a terţului ascuns (Basarab Nicolescu), pe care a identificat-o la margine de existenţă.

Antologia de la care am pornit în prezentele note reţine şi alte texte din manuscrisele poetului, precum şi un eseu publicat în Cultura, la 18 ianuarie 1975 („Ce te legeni, codrule?”). Textul din 1975 atestă cât mult s-a apropiat Victor Teleucă de geniul eminescian, recunoscându-se, ca „umbră” de eminescianism care, la rându-i „teleucizează” eminescianismul. Teleucă era conştient că Eminescu fusese şi continua să rămână o enigmă neexplicată: „Eminescu a fost unul dintre marii neînţeleşi ai timpului său, nu a dat niciodată prilej ca alţii să-i poarte invidie, dar nu i-a putut înţelege pe cei care umblau cu monumentele din urmă. S-a îndoit întotdeauna de scrisul său. Dovadă sunt poeziile publicate abia după moarte. A lucrat asupra cuvântului ca într-o ocnă, rămânând numai cu uitarea de sine. Cât de străin i-a fost mediul în care a trăit, cât de mult ura patriotismul de cafenea, corupţia, comoditatea politică şi socială, setea de glorie coborâtă până la «protecţia de fuste»” ¹etc.

Desluşesc aici şi ceva din personalitatea lui Teleucă însuşi, exprimată, prin Eminescu, în plină deznaţionalizare şi sovietizare a Basarabiei. De recunoscut şi plastica viziune a poetului basarabean asupra deşertei fugi după o glorie în care primează înălţarea propriului eu, lipsită de acoperirea în aur-etalon. Altminteri, în context, Victor Teleucă citează celebrele versuri din Scrisoarea II: „De ce nu voi pentru nume, pentru glorie să scriu?/ Oare glorie să fie a vorbi într-un pustiu?” Nici Victor Teleucă nu a căutat gloria şi credea, aidoma lui Eminescu, faptul că nu omul este măsura tuturor lucrurilor (Protagoras), ci că fiecare lucru îşi are propria măsură. Este un enunţ esenţial prin care Eminescu punea capăt milenarului antropocentrism european, deschizând drum către o nouă paradigmă antropologică într-o Europă secularizată, care şi-a pierdut, pe drumul istoriei, hristocentrismul. Teleucă expune anecdotic deşarta fugă după glorie e Eului. El imaginează un soi de „empireu” în care se găsesc nu statui, ci doar postamente. Scriitorii lacomi de glorie se reped să urce nu pe postamentul care li se potriveşte după propria măsură, ci caută să se urce pe cele mai înalte. Se dovedeşte însă că bătrânul Cronos tocmai pe cele mai înalte le surpă şi le prăbuşeşte. Spre cinstea lui, Victor Teleucă s-a îndoit adesea de trăinicia propriilor versuri, ca şi Eminescu, cel care a lăsat nepublicate comori extraordinare. Aşa se explică de ce Teleucă a intrat în tăcere ani buni, lăsând în manuscrise opere de valoare precum Improvizaţia nisipului. Ştia că poetul trebuie să se „legene” fără ploaie, fără vânt, precum codrul eminescian din poemul-laitmotiv al eseului din Cultura. Teleucă surprinde extraordinara capacitate eminesciană a nuanţării timpurilor verbale, în Ce te legeni…: „Tot secretul nemuririi poetului este că a trăit la fel de intens toate cele trei timpuri ale indicativului. Opera sa seamănă cu o piramidă miraculoasă înălţată pentru Măria Sa Dorul. A te minuna de înălţimea piramidei e prea puţin. E nevoie să pătrunzi în ea şi, cu flacăra pâlpâindă a dorului, să cauţi frumuseţile nebănuite, care apar la fiece lectură nouă. În creaţia eminesciană e răscrucea de drumuri, unde chintesenţa creaţiei populare se întâlneşte cu culturile lumii. Poetul a luat obişnuitul, l-a înveşmântat în cuvinte şi i-a comunicat încărcătura cosmică a dorului”¹.

În acest pasaj, sunt două cuvinte-cheie care atestă că, vorbind despre Eminescu, Victor Teleucă grăieşte şi despre propriul univers: răscruce şi piramidă. Răscruce şi-a intitulat volumul de debut din 1958, pentru ca, după o lungă tăcere editorială, să-şi publice singura carte cu alfabet românesc, din timpul vieţii, Piramida singurătăţii (2000), carte care deschide ultima etapă, şi cea mai importantă, a creaţiei sale. Altminteri, poetul recunoaşte (într-un alt fragment inedit, comentariu fără titlu la cuvântul eminescian vreme) că fiorul emoţiei poetice i l-a dat, din copilărie, pentru tot restul vieţii, Eminescu: „Din copilărie Eminescu m-a învăţat calea emoţiei, să surprind, să pot gusta vremea, de fapt, ar trebui să gust vreme şi nu vremea, adevărată este vreme, forma nehotărâtă. În această formă simţim trecerea acestei vremi, deoarece ea nu ne aparţine, căci, dacă ne-ar aparţine, ar fi vremea, forma hotărâtă şi terminată, devenită perfect compus. «Vreme» nu se tratează la plural, ea este ca un ceva care trece şi în acelaşi timp vine. Un exemplu vorbitor în această privinţă este «Glossă», acolo îl găsim pe Eminescu în faţa unui fenomen spectacular de trecere-venire – «Când cu zgomote deşarte,/ Vreme trece, vreme vine». Prima dată când am citit «Glossă», am avut impresia că am găsit două greşeli de corectură, apoi am citit încă o dată şi în altă ediţie şi am găsit acelaşi lucru, creându-se o situaţie, din care nu se poate ieşi, nici intra, deoarece suntem la «vreme»”².

De fapt, ceea ce face aici Teleucă, în comentariul său aproape nicasian, este să reconfirme lectura sa „arheală” din Eminescu, în spiritul celor mai pătrunzători cunoscători ai poetului naţional. Cum se vede, ca şi în cazul conceptelor de limbă sau de adevăr, Victor Teleucă a înţeles că nu noi suntem stăpânii vremii, ci vremea ne ia în stăpânire. Aceasta e distincţia subtilă dintre forma articulată şi cea nearticulată a cuvântului vreme, la Eminescu. Identificabilă şi în formele lună-luna (în Peste vârfuri, de exemplu: Peste vârfuri trece lună). Sau, mai departe, în altă interpretare subtilă, aceea a plopilor care totdeauna sunt fără soţ. Asta se întâmplă în alt eseu, din 2001, intitulat Problema plopilor „fără soţ”¹.

Poetul intuieşte că în misterioasa sintagmă „fără soţ” se ascunde ceva, terţul de la plopii cu soţ. Teleucă are presimţirea că Eminescu gândeşte în cheie transdisciplinară, deşi nici lui nu-i este cunoscută terminologia, având însă constituită propria logică transaristotelică. De ce fără soţ ne tulbură adânc, deşi nu se ştie dacă plopii aceia erau sau nu erau cu soţ sau fără? Unui au numărat plopii de la Iaşi, bănuiţi a fi cei eminescieni, şi le-au ieşit ba cu soţ, ba fără. Criticii postmoderni au oroare de poezia Pe lângă plopii fără soţ… În versiunea istorico-literară a generaţiei, Nicolae Manolescu consideră că poezia respectivă „nu se poate citi astăzi fără oarecare jenă”².

O asemenea apreciere ar fi fost găsită de Teleucă, într-adevăr, jenantă, fiindcă el trece dincolo de popularitatea romanţei: „A spune că îţi place poezia dată înseamnă a nu spune nimic, a spune că nu-ţi place e acelaşi lucru, deoarece ea te place sau nu te place (pe tine), te arată cu degetul şi tu i te supui, ascultându-i demersul liric pe care îl face spre tine găsind în cale şi pe alţii (mulţi) pe care îi fascinează din generaţie în generaţie.”¹

Aflându-se în spital, poetul l-a ascultat pe medicul său declamându-i, într-o zi, Pe lângă plopii fără soţ…Deodată, doctorul s-a oprit nedumerit şi a întrebat „Ce caută în poezia dată acest fără soţ”? Probabil, şi-a dat cu părerea pacientul, „că însuşi Eminescu şi ca om, şi ca poet nu este cu soţ sau al soţului. El, pur şi simplu, este fără pereche”². Medicul a încercat să contrabalanseze răspunsul prin raţionalitatea matematicii carteziene. Teleucă s-a eschivat că nu se pricepe la matematică, deoarece, când a fost la şcoală, a observat că nici profesorul nu ştia matematică, ezitând când era vorba să pună plus sau minus înaintea cifrelor. Dar tocmai asta i-a prins bine, „de unde e probabil şi indeterminismul meu, ambiguitatea în a vedea lucrurile şi fenomenele”³. Acum, dacă ar trăi, acel dascăl i-ar preda, cu siguranţă, Pe lângă plopii fără soţ… Şi pentru a-şi argumenta spusa, Teleucă mai invocă alte versuri eminesciene:

Şi în farmecul vieţii

Nu ştiam că-i tot aceea

De te răzimi de o umbră

Sau de crezi ce-a zis femeia.
„Ce poate fi mai ambiguu decât de a te răzima de o umbră?” întreabă retoric Teleucă. „Problema plopilor fără soţ e ca un exerciţiu cu multe şi diferite paranteze, cu sensuri, extrasensuri, subsensuri de o polivalenţă uluitoare.”⁴ Şi, fiindcă medicul era un materialist şi un raţionalist incurabil, poetul l-a îndemnat să meargă în curtea spitalului şi să numere plopii. La întoarcere, i-a răspuns: „I-am numărat. Erau fără soţ.” Dar, îndoindu-se metodic, precum Descartes, doctorul a încercat să se contrazică, zicând că în curtea vecinului său plopii sunt, totuşi, cu soţ. „Doctore, i-am zis, nu pot fi cu soţ.” Poetul se juca în spiritul ironiei socratice: „A doua zi veni şi îmi spuse că am avut dreptate. Un plop era uscat pe jumătate.” Contrariat, medicul l-a întrebat de unde ştia că şi acolo plopii au rămas fără soţ? Răspunsul nu-l putea da decât Eminescu, replică poetul.

Suficient cred, fără a mai apela şi la alte pasaje eseistice din volumele de versuri, spre a demonstra temeinicia eminescianismul structural, neepigonic, al lui Victor Teleucă.

CRITICUL

1.