Theodor codreanu în oglinzile lui victor teleucă

Grigore Vieru

Pe autorul Rădăcinii de foc (Grigore Vieru, 1935 - 2009) Victor Teleucă îl radiografiază pornind de la o strofă-laitmotiv din poezia Pictează-mi o mirişte, dedicată cunoscutului pictor Gheorghe Vrabie, urmând acelaşi procedeu ca în cazul lui Nichita Stănescu:

M-am săturat de simboluri –

Pictează-mi o mirişte,

Mi-i dor de copilărie

De Prut. De linişte.
Începe interogativ, cum îi este obiceiul: „Sună ancestral? Produce disconfort în hipermodernele noastre simţăminte? E o fugă spre îndărăt?”¹ etc. Din aceste întrebări, se pot desprinde reticenţele lui faţă de hipermodernismele ostentative care au contaminat intelighenţia basarabeană după 1989. Un alt semn al ethosului său transmodern, ca toleranţă faţă de toate formele de artă autentice. Victor Teleucă putea face asemenea judecăţi de valoare deoarece era iniţiat şi cu tratatele occidentale ale „postmodernismului înalt”, cum l-am numit în cartea mea Transmodernismul. El îi invocă, în legătură cu poezia lui Vieru, pe Jacques Derrida şi pe Jean François Lyotard. Prin Vieru, suntem sau nu contemporani cu aceştia? Aparent, nu: „numai că în poezia dată în loc de pasivitate (mioritică?, n.n.) vom găsi deznădejdea amestecată cu revoltă. Aici poetul parcă ar merge cu picioarele goale pe o vatră imensă de jăratic, dar nu din poezia lui Eminescu”, ci pe una „pe care merge cu picioarele goale cu gândul la cealaltă, fiindu-i dor de linişte, dorul pe care-l au şi portughezii – sau dade, explicându-i prin a fi unde nu eşti.”² Victor Teleucă asimilează textul lui Grigore Vieru prin propria viziune, descoperind în colegul de generaţie un confin. Nu întâmplător eseul despre autorul Tainei care mă apără a fost publicat în acelaşi an cu Piramida singurătăţii. Metafora critică din eseu vine din metafora poetică din volum, unde găsim poema Dans pe jăratic. Aici, femeia în negru este cea care dansează, halucinatoriu, pe jăratic:
Şi când pâlpâie ultimul dor

verde în ultima vară,

femeia în negru din

adâncul ninsorii coboară

şi dansează

cu picioarele goale

pe jăraticul nestins

al focului,

până când nu mai ştii

unde se-ncepe iadul

şi unde mirajul norocului.
Ce vrea să spună, în definitiv, Teleucă? Poezia lui Grigore Vieru nu este deloc „tradiţionalistă”, cum ar putea crede postmoderniştii mimetici. Nici al său Dans pe jăratic nu-i, deşi vine din „cântecele vechi populare”. Pictează-mi o mirişte deja conţine procedeul subtil al deconstrucţiei lui Derrida, dublând vatra de jăratic a lui Eminescu cu o alta, contemporană cu Derrida şi Lyotard. Şi asta o poţi face nu prin amalgamul sofisticat al unui textualism de suprafaţă, ci cu orice unelte, inclusiv cele tradiţionale. Adică ne aflăm în plin transmodernism, în care tradiţia este „deconstruită” şi, în acelaşi timp, conservată şi reconstruită la puterea a doua, dându-i-se o nouă prospeţime. Grigore Vieru are harul de a declanşa imaginaţia, „dintr-o poezie, dintr-un vers, dintr-un cuvânt, iar alteori – din absenţa unei virgule pe care parcă a uitat-o înadins s-o pună în locul în care parcă s-ar cere, dar n-a pus-o, lăsându-te pe tine însuţi la o răscruce să-ţi alegi singur drumul, fără să-ţi şoptească la ureche încotro s-a iei. Dacă eşti curios să afli, totuşi, prin ce mister te-au făcut să intri în demersul şi discursul acestei avalanşe dezlănţuite ca o răsturnare de zăpezi din munţi, revii la textul dat şi observi că nu este nimic deosebit. Aici poate fi vorba despre altceva: despre momentul potrivit. El trebuie să se producă atunci şi numai atunci când ţi-o sugerează poetul: fii atent, în clipa asta, aici şi acum, în clipa când tu ai posibilitatea să fii tu însuţi.”¹

Analiza lui Victor Teleucă nu este numai a unui poet, ci şi a unui fin observator de nuanţe, care-i dă, cum am mai spus, drept de intrare în breasla criticilor. În Abecedarul, scris împreună cu Spiridon Vangheli, şi în Albinuţa, Teleucă observă acelaşi fin mecanism al declanşării imaginaţiei şi gândirii şi-şi exprimă regretul că aceste cărţi de căpătâi au fost scoase din învăţământul preşcolar şi şcolar sub pretextul „modernizării” manualelor: „Abecedarul şi Albinuţa au acea forţă creativă în ele care dezvoltă imaginaţia copiilor, prin urmare, şi gândirea. Mă preocupă această problemă şi din propria-mi experienţă am observat că partea cea mai slabă, «călcâiul lui Ahile» din învăţământul nostru de jos şi până sus este că, pe vrute sau nevrute, dezvoltarea gândirii este lăsată în voia sorţii.”² Adică doar pe mâna unor entuziaşti, ca însuşi Victor Teleucă, profesorul de estetică şi filosofie de la Liceul de Arte Plastice „Igor Vieru”.

„Prin câte case am fost aici, în oraş, sau la ţară, în care sunt sau au fost copii de vârsta grădiniţei sau a clasei întâi, am observat – adaugă Teleucă – ori Abecedarul, ori Albinuţa, ferfeniţe, încleiate, cârpite cu acul, adunate cu foile rupte între copertele şi ele la fel ca nişte podoabe, ca pe nişte lucruri cu ajutorul cărora s-au făcut cine ştie ce minuni şi care din această cauză rămân să fie păstrate în continuare, «poate că vor mai trebui» şi pentru alţii. Dragostea faţă de ţară, faţă de natură, faţă de pământ, care rămân valori eterne în istoria noastră, nu sunt «dictate», ci sugerate, fără să se simtă acest lucru.”³

Postmodernismul, cu nefasta ideologie a „corectitudinii politice” cu tot, pătrunsă masiv în aşa-zisele „manuale alternative”, distruge valorile apărate de Victor Teleucă şi nu e de mirare că Abecedarul şi Albinuţa nu mai sunt de „trebuinţă” noilor comisari ai culturii şi politicii. Oare nu e de învăţătură că aceste noi manuale rămân „noi”, fiziceşte, şi după câţiva ani buni de „neutilizare” de către elevi? Cine s-ar mai gândi să le coase cu acul, să le păstreze ca pe nişte bunuri spirituale fără de preţ?

Următoarea sintagmă reţinută din strofa-laitmotiv este De Prut. Poetul care a trecut de atâtea ori Prutul, după ce visase nu să ajungă în cosmos, ci să treacă blestematul râu din spatele casei părinteşti, transformă simplul loc geografic în simbol existenţial al Basarabiei şi Ţării întregi. Energia vulcanică a poemului, atenuată contrapunctic cu dorul de mirişte, de copilărie şi de linişte, este eminesciană, comparabilă cu aceea a Scrisorii III, dovadă că istoria se repetă: „E vorba despre un Prut anumit, simbolic, despre un altfel de simbol decât cele care au sălbăticit lumea, alienând, adică, înstrăinând-o de tot şi, în primul rând nu o poate opri nimeni, fiindcă şi cei care sunt chemaţi să stopeze degradarea sunt jertfele degradării. Se construieşte un cerc vicios parcă dictat de undeva, dintr-o sferă de dincolo de aura pământului, deformată şi ea.”¹

Şi pentru a le mai da deformatorilor poeziei lui Vieru încă un argument că poetul „este mai modern decât tot modernul scris pe această palmă de pământ”², încheie eseul din Moldova suverană cu acest tulburător vers vierean:

Plouă şi umbrela mea e-n alt troleibuz.
E aici paradoxul antimodernilor din rândurile cărora fac parte, deopotrivă, Grigore Vieru şi Victor Teleucă. Să nu ne mire că Antoine Compagnon susţine paradoxul că antimodernii sunt adevăraţii… moderni: „mai moderni decât modernii şi decât avangardele istorice”¹. În 2001, la 4 iulie, în Le Monde, Milan Kundera formula o idee asemănătoare: „astăzi, singurul modernism demn de acest nume este modernismul antimodern”.

Să mai spun că primul text critic despre Grigore Vieru, dat publicităţii, datează din 1985, când a fost difuzat la radio, recuperat fiind în 2010, în volumul Victor Teleucă – un heraclitean transmodern. Îl vedea descinzând din substraturile adânci ale folclorului, dar ca venind el către aceste substraturi, cum îi plăcea, de altfel, lui Vieru să spună. Modernitatea lui Grigore Vieru este atestată încă din Formular şi Cămăşile. Nu se înşela. Din spaţiul francez, Alain Bosquet va spune la fel, mărturisind că Formular l-a influenţat direct. „După ce ai citit Formularul, – zice Teleucă – şi dacă te întrebi ce sunt totuşi poeziile lui Grigore Vieru, nu greşeşti cu nimic numindu-le formulare ale inimii, ale cugetului, ale dragostei.”²

În fine, răspunzând celor nedumiriţi de ce are Grigore Vieru atâţia cititori şi poeţi la fel de buni, nu, Teleucă răspunde: „Mulţimea de cititori pe care îi are Grigore Vieru sunt crescuţi direct de poet, începând de la cea mai mică vârstă când copilul poate să spună o poezie scurtă, de patru rânduri sau o ghicitoare. Astfel, copilul a trecut la grădiniţă, de la grădiniţă la şcoală, de la şcoală în maturitate şi la fiecare etapă poetul a fost prezent cu creaţia sa.”³

Mai mult, „Vieru şi Vangheli sunt stăpânii magici în lumea copiilor. De multe ori versurile au devenit folclor. Copiii le învaţă unul de la altul, neştiind ale cui sunt. În fond, au şi ei dreptate. Ele nu mai aparţin poetului.”¹

6.