Theodor codreanu în oglinzile lui victor teleucă

Lucian Blaga

După cât îşi aduce aminte Arhip Cibotaru, apropierea lui Victor Teleucă de Lucian Blaga (1895 - 1961) s-a produs timpuriu, simultan cu cea faţă de Eminescu. În studenţie, în plin proletcultism sovietic, tânărul Teleucă ţinea ascunsă, ca pe o comoară, o carte a lui Lucian Blaga. Într-o seară, s-a îndurat, reprimându-şi teama, să o scoată din dosiş: „În seara ceea Victor a scos de sub saltea o cărţulie ambalată grijuliu într-o coală de hârtie groasă. Mi-a dat-o cu condiţia să i-o întorc, fiindcă nu-i aparţinea, a luat-o şi el cu împrumut de la altcineva.

Era piesa lui Lucian Blaga «Zamolxe». Nici nu auzisem de Blaga.”¹

În schimb, îl avea la inimă, tot ascuns, pe George Coşbuc. Drept răsplată, el i-a împrumutat lui prietenului volumul de versuri coşbuciene, pe care-l procurase, printr-o întâmplare, la un anticariat din Chişinău. Teleucă s-a ataşat repede şi de Coşbuc şi l-a uimit cât de frumos i-a recitat Trei, Doamne, şi toţi trei.

În orice caz, profunda şi zguduitoarea dramă a lui Zamolxis trebuie să-l fi marcat pe Victor Teleucă pentru toată viaţa. Nu întâmplător, la sfârşitul carierei va scrie poemul dramatic Decebal. Tudor Zgureanu ne destăinuie că deja scriitorul era pregătit sufleteşte şi spiritualiceşte să abordeze tema. Când Grigore Vieru şi alţii l-a sfătuit să meargă la Teleucă, ştiau ei ce ştiau. Exegeţii acestuia au remarcat mai toţi adâncile afinităţi dintre Teleucă şi Blaga. Susţinând amprenta lirosofică a autorului Piramidei singurătăţii, Mihai Cimpoi preciza: „Părintele lirosofilor este indiscutabil Lucian Blaga, care a ştiu să îmbine poezia cu filosofia, ratio cu emotio într-o simbioză care nu lasă gândul în manifestarea sa glacială, pur kantiană (de laborator), iar sentimentul în izbucnirea lui sentimentală dulce-emolientă. Blaga lirosofează cu adevărat, meditează pe marginea existenţei, este un existenţial(ist); filosofia apare, la el, ca o meditaţie existenţială prin excelenţă.”¹ Relaţia Blaga-Teleucă nu este una de la maestru la epigon, remarcă Mihai Cimpoi: „Nu e vorba de o filiaţie blagiană directă, la Teleucă, dar poetul basarabean e străluminat oricum de autorul Poemelor luminii, scriind un monolog în flux, stilistic ad libitum, în voia curgerii gândului cu meandrele sale capricioase, ţinând de o combustie interioară ce poate lua doar aspect polimetric sau piramidal.”²

Cu atât mai plin de interes este ceea ce gândea Victor Teleucă despre Lucian Blaga. În afară de fragmentele contextuale din volumele de poezie, el ne-a lăsat, într-o emisiune radiofonică difuzată în 1992, şi un text critic despre Trilogia culturii, pe care o considera o carte de căpătâi şi care ar trebui să devină obligatorie pentru învăţământul preuniversitar şi universitar din Basarabia.

Teleucă începe prin observaţia că Blaga este foarte puţin cunoscut în Republica Moldova, chiar ca poet, nemaivorbind de teatru şi de filosofie. Nimeni nu s-ar fi gândit să i se ridice o statuie pe Aleea Clasicilor, până mentalitatea a început să se schimbe prin strădaniile lui Mihai Cimpoi, care a organizat, alternativ, ediţii ale Festivalului Lucian Blaga şi la Chişinău. Cărţile lui Blaga au început să pătrundă târziu dincolo de Prut şi atunci s-a înfiripat o mişcare mioritică, dar la nivel mai mult formal fără a pătrunde în adâncurile spiritului nostru, căci, dacă ar fi pătruns, ne-am fi înţeles altfel problema noastră în procesul cultural-artistic şi nu numai.”¹

De la superficialitatea asimilării filosofiei lui Blaga a început denaturarea conceptului de mioritic, consideră scriitorul. De fapt, acelaşi fenomen, pe anumite paliere culturale, s-a petrecut şi în Ţară. Aşadar, să nu ne mire că în Basarabia lucrurile au stat ceva mai rău. „Pronunţând cuvântul mioritic – spune Victor Teleucă – se ascunde ceea ce vrem să spunem într-un voal metafizic, un ceva ontologic, un destin, poate chiar mai mult, un fatum, un final predestinat, de care nimeni nu poate fugi, nici să se eschiveze. Asta e o problemă a problemei – cum privim noi lucrurile când pronunţăm cuvântul mioritic.”²

Pentru a ajunge la conştiinţa de sine, basarabenii ar trebui să ajungă la conştientizarea spaţiului mioritic comun întregii românităţi: „Dacă ne lipseşte ceva în spaţiul basarabean, apoi filosofia lui Blaga şi, în primul rând, Trilogia culturii.”³ Altfel spus, lipseşte asumarea interioară a spaţiului mioritic sub influenţa nefastă a spaţiului stepei. Teleucă ştie bine că lumea evoluează abscons pe calea principiului mintea-înaintea-materiei. De aceea, a făcut eforturi pentru a atrage atenţia cât de necesară este editarea filosofiei blagiene între Prut şi Nistru: „De câteva ori am încercat să sugerez ideea că această Trilogie a culturii trebuie imediat editată. Dar nu editată, pur şi simplu, ca pe o carte oarecare. Trilogia nu este un roman captivant de aventuri. Ea cere muncă şi nu promite nici o distracţie. Ea poate promite numai încercarea de a ne ajuta în ceea ce ne-au cerut anticii prin deviza lor «Cunoaşte-te pe tine însuţi», iar mai apoi prin «Fii tu însuţi». Două probleme fundamentale irezolvabile, dar care cer să fie încercate a fi rezolvate. Încercarea, până la urmă, se preface din mijloc în scop şi în câştig se află fiinţa şi fiinţarea noastră din toată această energie filosofică, menită să ne lumineze spiritul din interior.”¹

Nu ne dăm seama cât de importante ar fi trebuit să fie aceste observaţii teleuciene pentru ca revoluţia de renaştere naţională în Basarabia să nu eşueze. De la scriitori, istorici şi filosofi aceste idei ar fi trebuit să pătrundă în capetele diriguitorilor politici. Dar ele au lipsit nu numai în Basarabia, ci şi în capetele intelighenţiei politice şi culturale din Ţară, pe malurile Dâmboviţei ideea de spaţiu mioritic fiind luată în derâdere, în frunte aflându-se eminenţii filosofi Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, împreună cu autocronicii „disidenţi” de la Grupul pentru Dialog Social, cei care au marcat decisiv orientarea raţionalist-nespirituală a societăţii româneşti postdecembriste sub imperiul ideologiei neomarxiste a „corectitudinii politice”. Eminescu înţelesese, la vremea lui, importanţa covârşitoare a încercării atât pentru individul uman, cât şi pentru o naţiune. În extraordinarul poem Împărat şi proletar (dar şi în alte texte), poem rămas o enigmă batjocorită de ignoranţii în materie de spirit, găsim aceste versuri profunde:

„În orice om o lume îşi face încercarea,

Bătrânul Demiurgos se opinteşte-n van;

În orice minte lumea îşi pune întrebarea

Din nou: de unde vine şi unde merge? – Floare-a

Dorinţelor obscure sădite în noian.”
Iar mintea care cedează materiei oarbe devine prizonieră, îngheţând nu în proiect, ci în lipsa de proiect:
„Astfel umana roadă în calea ei îngheaţă,

Se pietrifică unul în sclav, altu-mpărat,

Acoperind cu noime sărmana lor viaţă

Şi arătând la soare-a mizeriei lui faţă

Faţa – căci înţelesul e-acelaşi la toţi dat.”
Transpuneţi această dramă a ratării umane în spaţiul basarabean şi veţi avea întreaga îngrijorare filosofică a lui Victor Teleucă în faţa abandonării încercării de a nu muri ca individ şi ca naţiune. Scriitorul, în piramida singurătăţii sale de după intrarea în tăcere, încă mai spera că Blaga poate pune umărul spre a retrezi mintea-înaintea-materiei la românii basarabeni, singura capabilă de încercare: „La ora actuală, Blaga este, poate, cel mai indicat filosof român de care avem nelipsită nevoie. De ce? Iată de ce. Noi trebuie să ştim, în sfârşit, cine suntem şi ce vrem. Noi şovăim la o răscruce de mai multe drumuri şi de foarte mult timp. Era şi firesc să fie aşa. Am mers pe drumuri lungi şi întortocheate, am susţinut un examen de statornicie omenească naţională, care vrea să ne şoptească la ureche precum că o naţiune poate să dispară, dar nu chiar aşa de uşor cum ar fi vrut cineva. O naţiune este un caracter istoric nerepetat, o reacţie la reacţia istorică care încearcă să niveleze totul într-un tot unitar, uitând că în sânul acestei istorii se află neîmpăcatul nucleu dialectic care agită adâncurile conştientului al acelei culturi minore de care vorbea Lucian Blaga.”¹

Totul e limpede spus aici despre marea importanţă a lui Blaga pentru renaşterea naţiunii. Mai mult de atât, Blaga este atât de actual, încât ar putea avea un rol similar pentru încercarea Europei înseşi de a nu stagna şi de a nu muri. Teleucă era convins că Blaga face parte dintr-o triadă a marilor gânditori europeni îngrijoraţi de soarta şi cultura Europei, alături de germanul Oswlad Spengler şi de spaniolul Ortega y Gasset: „Zic aşa, fiindcă aceşti trei se potrivesc şi sunt tangenţi sau sunt câte un arc din acelaşi cerc al culturii, mai bine zis, al filosofiei culturii. Spengler vedea prăbuşirea culturii europene, vedea chiar un suflet al culturii, cultura însăşi ca pe un organism autonom care se naşte, creşte, se maturizează, apoi îşi dă obştescul sfârşit. Ortega y Gasset caută să privească problema din lăuntrul ei, explicându-i ori încercând să explice fenomenele şi legile. Blaga nu vede în cultură acel suflet de care vorbeşte Spengler, dar tratează filosofic problema culturii, nelipsind-o de alura metafizică, cum ar fi cultura minoră, care este dată să activeze neschimbat sau aproape neschimbat, jucând rolul de parte subacvatică a aisbergului. Pe ea se bazează partea exterioară de sus, din lumină, dar numai se bazează şi aproape că nu contactează sau dacă da, foarte puţin. Cultura minoră, după Blaga, este neschimbatul predestinat, forţa care ţine în picioare o naţiune. Sau e, cum am spune noi, un specific al gândirii, acel aşa-numit specific naţional.”¹

Pe timpul culturii sovietice, atât în Basarabia, cât mai ales în Ţară, Blaga, îşi aminteşti scriitorul, a fost etichetat în fel şi chip: mistic, naţionalist, reacţionar. A cercetat cu atenţie asemenea învinuiri, convingându-se de altceva: „Nicăieri nu am găsit filosofie mai umană şi mai nepărtinitoare ca filosofia lui Blaga raportată la propria sa naţiune. Nici o exagerare, nici o încântare exagerată faţă de propriul său popor. Blaga nici nu vorbeşte despre anumite calităţi sau defecte ale poporului aşa cum a făcut-o, de exemplu, Dimitrie Cantemir. Filosoful îşi plasează oamenii în spaţiul geografic istoric şi ontologic. El dezvoltă teoria spaţiului mioritic şi nu face vreo trimitere la altceva, el ia omul strict între parametrii între care acest om trăieşte, munceşte, gândeşte şi acţionează. El dezvoltă teoria spaţiului mioritic din arcul voltaic al Carpaţilor, spaţiul ondulat, ispita plaiului, vale, deal, vale, deal spre un infinit către care se mişcă omul pământului, urcând şi coborând.”¹

Aşadar, nu e vorba de nici un soi de doctrină naţionalistă, cu tentaţii şovine, ci de o perfectă obiectivitate şi urbanitate europeană, încât şi din acest punct de vedere Blaga ar fi un filosof al viitorului, benefic pentru specificul şi, totodată, europenitatea noastră. Într-adevăr, Blaga este un gânditor transmodern, prin excelenţă. Aşa îl vede şi teoreticianul postmodernismului premodern, Constantin Virgil Negoiţă, ca să nu mai vorbesc şi de un filosof al culturii cu alură antinaţionalistă, ca Virgil Nemoianu².

Din atari pricini, conchide Victor Teleucă, Lucian Blaga ne-ar putea sluji cu detaşare în redobândirea conştiinţei naţionale pervertite, dacă nu complet distruse de regimul totalitar: „Trebuie să ştim cine suntem şi ce vrem. Nici să ne întindem prea tare, nici să ne restrângem exagerat. Trebuie să ne eliberăm de două extreme – una, în sfârşit, de complexul inferiorităţii. Noi suntem noi, nici mai mult, nici mai puţin, iar lucrul acesta este necesar să-l ştim şi Lucian Blaga este primul filosof la binevoinţa şi geniul căruia e neapărată nevoie să apelăm.”³

Victor Teleucă poate acum să încheie îndrituit că Trilogia culturii trebuie editată urgent „sub auspiciile Ministerului Învăţământului şi introdusă în programa de studiu în cadrul unui curs de filosofie a culturii româneşti.”⁴ Dar în 1992, când Teleucă se adresa pe calea undelor Republicii Moldova, spiritul imperial reînviase rapid şi Moscova declanşase deja ofensiva armată împotriva independenţei spaţiului mioritic dintre Prut şi Nistru. A urmat ofensiva economică şi culturală, trimiţându-i în tranşeele războiului total pe agrarieni, apoi pe comunişti, pentru ca dorul de Lucian Blaga al lui Victor Teleucă să fie bine strunit şi ţinut sub observaţie. Spaţiul stepic, „planic” (planul nemărginit¹), fără sfârşit (cum l-a definit încă Spengler) şi-a îndreptat din nou ochiul lacom spre spaţiul mioritic al Basarabiei, cea care trăise o clipă cu iluzia libertăţii.

Spaţiu care înghite alt spaţiu, mutilându-l.

3.