Timpul şi funcţia adverbelor de timp în comunicarea orală
Yüklə 78,85 Kb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- A. Simultaneitate
- B. Anterioritate
- C. Posterioritate
| LIMBA ROMÂNĂ FUNCŢIA ADVERBELOR DE TIMP ÎN COMUNICAREA ORALĂ Asist. univ. drd. Veronica Nedelcu Universitatea „Ovidius” Constanţa
Pentru ilustrarea situaţiilor în care apar şi funcţionează adverbele de timp, ne-am oprit la adverbul „acum”, pe care l-am considerat reprezentativ pentru comunicarea orală, dar şi pentru comunicare, în general, deoarece el marchează coincidenţa cu momentul enunuţări. În anumite cazuri, am recurs şi la alte adverbe care ne-au ajutat să evidenţiem varietatea situaţiilor şi diversitatea funcţiilor pe care le au adverbele de timp în discurs. 1. Timpul, în calitatea sa de concept, este greu de cuprins într-o definiţie.1 El nu poate fi perceput în afara raportării la evenimente sau fapte care se desfăşoară într-un anumit moment sau interval şi care se ordonează în timp, astfel încât acesta apare ca o succesiune.2 Individul percepe trecerea timpului prin raportare la modificări ale realităţii, distingând perioade ca zi/noapte, dimineaţă/seară, apus/răsărit, înainte/după apusul soarelui, anotimpuri, luni, ani sau intervale ale acestora, marcate de o periodicitate (cu o existenţă ciclică) sau raportându-se la evenimente de importanţă istorică sau religioasă: naşterea lui Hristos, Paşte etc. Timpul este aşadar o noţiune care reflectă o formă fundamentală şi obiectivă de existenţă a materiei ce caracterizează durata şi succesiunea fenomenelor şi proceselor materiale. În fizică este considerat veşnic, continuu, omogen, uniform crescător şi ireversibil. Momentele (constituenţi indivizibili ai timpului) sunt strict ordonate de relaţia un moment succede altuia. În acest sens, în care percepem timpul ca succesiune de momente se poate vorbi de existenţa unei axe universale de orientare convenţional stabilită. La rândul lui, actul lingvistic ca proces în desfăşurare, impune existenţa unei axe proprii de orientare. Ceea ce caracterizează organizarea evenimentelor prin limbaj este faptul că axa de orientare se realizează prin activitatea de enunţare, marcată de subiectivitate. Prin subiectivitate avem în vedere faptul că orice enunţare este un act personal, individual, care presupune o percepţie particulară a evenimentelor, stărilor etc. (de exemplu timpul, deşi acelaşi pentru toată lumea, este perceput diferit în funcţie de situaţia în care ne aflăm sau cu care ne confruntăm). 2. Distincţii lingvistice ale timpului „Limba conceptualizează timpul cu totul altfel decît gândirea”.3 Pentru a putea elimina confuziile care pot apărea pornind de la felul în care percepem timpul şi legătura acestora cu elementele limbajului (verbe, adverbe), trebuie să reamintim distincţiile lui E. Benveniste între: timpul fizic (al lumii reale, „segmentabil după dorinţă”), timpul cronic (al evenimentelor, „care cuprinde şi propria noastră viaţă ca suită de evenimente”) şi timpul lingvistic („care se defineşte şi se ordonează în funcţie de discurs”).4 Locutorul (cel care spune eu) se raportează, pe de o parte, la acea axă universală de orientare, în care timpul este descris cronologic (ex: azi, 9. 05. 07) şi este ireversibil, astfel încât 9. 05 nu poate deveni 08 sau 10 mai, aşa cum azi poate deveni ieri sau mâine, pe de altă parte, va ţine cont de axa evenimentelor, în care „a spune/a vorbi acum” reprezintă chiar un eveniment distinct din seria celor care urmează a fi relatate. Sistemul lingvistic al timpurilor are ca reper momentul enunţării, ilustrat prin prezent, care presupune coincidenţa cu momentul evenimentului enunţat. Acest prezent care se deplasează odată cu discursul continuând să rămână prezent, este linia care separă alte două momente pe care le generează, în aceeaşi măsură inerente exerciţiului vorbirii: momentul în care evenimentul nu mai este contemporan cu discursul, a ieşi din prezent şi trebuie să fie evocat de amintire (timpurile trecute), şi momentul în care evenimentul nu este încă prezent va fi în curând şi va apărea prospectiv (viitorul). Deşi timpul fizic este linear, ireversibil, se scurge într-o singură direcţie, perspectiva lingvistică asupra timpului fizic are caracter bidirecţional. Prin timpurile verbale sau/şi adverbele de timp putem situa un evenimet în trecut/viitor faţă de un prezent luat ca reper (momentul enunţării sau momentul evenimentului- dacă evenimentele sunt simultane cu enunţarea). Se poate observa că timpurile verbale desemnează nu timpul cronologic (fizic), ci timpul cronic, care devine astfel timp lingvistic. Timpul, în calitate de categorie gramaticală, „dă seama de corelaţiile sistematice între formele verbale prin care se redau procesele comunicate şi situaţia de comunicare”.5 Cele trei „timpuri de referinţă” (prezent, trecut şi viitor) au în vedere aceeaşi raportare faţă de un T0 al enunţării. Nu întotdeauna timpurile redau într-o manieră satisfăcătoare temporalitatea. De aceea este nevoie de confirmarea acesteia prin „adverbe de situare”, care ancorează enunţul în timpul de referinţă. „Fixarea unui punct de reper T0 înseamnă, implicit, redarea unei ordonări pe axa temporală, ordonare care se manifestă prin stabilirea anumitor raporturi temporale. Procesele cu timpul de referinţă prezent se află într-un raport de simultaneitate (coincidenţă) cu momentul enunţării, cele cu timpul de referinţă trecut intră într-un raport de anterioritate cu momentul enunţării, iar cele cu timpul de referinţă viitor se găsesc într-un raport de posterioritate cu momentul enunţării.”6 Adverbele de timp, prin natura lor, denotă timpul fizic (obiectiv), care poate fi perceput ca moment (acum) sau ca durată (de atunci, până acum, azi etc). Ele pot marca fie coincidenţa cu momentul enunţării (acum), fie succesiunea (înainte/după- în anterioritate sau posterioritate) evenimentelor faţă de acesta. În enunţ, aceste adverbe pot marca anumite relaţii sau opoziţii şi faţă de un alt punct de reper, altul decât momentul enunţării, respectiv un moment al evenimentului, situat în trecut sau viitor faţă de momentul enunţării şi care devine T1, punctul de pe axa evenimentelor în jurul căruia se configurează întregul sistem temporal (coordonatelor temporale) al enunţului. Studii mai mult sau mai puţin recente au demonstrat solidaritatea adverbelor de timp cu timpurile verbale, precum şi specificitatea informaţiilor pe care acestea (adverbele) le furnizează. În cele mai multe cazuri, adverbele de timp sunt cele care aduc precizări importante, indispensabile chiar, pentru situarea corectă pe axa temporală a evenimentelor introduse de verbe în discurs. Într-un enunţ ca: „Azi nu am fost la bibliotecă. La amiază am trecut pe la grădiniţă, am luat copilul şi seara am citit.”, timpul verbal (perfectul compus) indică doar zona semantică a trecutului (imprecis determinată), în care se înscriu evenimentele denotate de verbe, succesiunea de momente realizându-se exclusiv cu ajutorul adverbelor. Acestea fixează evenimentele într-un anumit moment din trecut prin raportare la T0 şi le plasează unele faţă de altele pe axa timpului. Azi desemnează un interval de 24 de ore (pe care îl putem numi „adverb globalizant”)7, segmentabil în mai multe subintervale (dimineaţă, la amiază, seara etc.), dintre care unul e desemnat prin la amiază, iar seara fixează acţiunea ultimului verb posterior faţă de „amiază”, în succesiunea evenimentelor. Momentul enunţării apare ca fiind posterior în raport cu reperul introdus prin adverbul seara. „În funcţie de intenţiile comunicative, formele verbale pot căpăta semnificaţii contextuale variate, unele fiind extensii ale trăsăturilor definitorii, iar altele reprezentând deviaţii parţiale sau totale de la acestea (...) Unele semnificaţii contextuale provin din asocierea formelor verbale cu anumite adverbe. Semnificaţia nedeterminat sau depărtat, ca şi cea de apropiat/recent, se realizează în context cu adverbe precum demult, odinioară, cândva şi, respectiv recent, tocmai, de-abia, îndată (...) exprimând procese plasate în imediata apropiere a punctului de perspectivă temporal. Trăsăturile temporale definitorii nu se modifică, valoarea contextuală reprezentând doar o extensie a semnificaţiei de bază”. 8 2.1. Combinarea adverbelor de timp cu forme verbale trebuie să ţină cont atât de natura adverbului de timp, cât şi de cea a verbului şi a timpului gramatical. Distingem următoarele situaţii: 2.1.1. Unele adverbele care denotă intervale incluzând momentul enunţării se pot combina cu:
2.1.2. Altele precizează intervale situate în anterioritate faţă de momentul enunţării (ieri alaltăieri) care se combină cu forme verbale ale trecutului. În comunicarea orală, frecvent, apare adverbul ieri însoţind prezentul, dar cu valoare non-canonică (prezent istoric). Aceste situaţii au fost întâlnite mai ales în texte dialectale: Ieri mă întâlnesc cu Ion şi-mi zice..;
Alegerea perfectului compus sau a imperfectului se explică prin natura aspectuală a evenimentului denotat de forma verbală: evenimente percepute ca încheiate sau ca fiind în desfăşurare.
În ce priveşte pe acum, când acesta se combină cu viitorul, ca în exemplul: Voi aştepta acum să-mi răspunzi la scrisoare, el exprimă punctul iniţial al procesului: deschiderea către replică, începând cu acest moment, cel în care locutorul încheie scrisoarea; acum exprimă punctul de plecare ce coincide şi cu momentul enunţării şi care se întinde neprecizat în viitor, trimiţând la începutul unui alt eveniment (al lecturii). Câteva exemple extrase din corpusul IVLRA întăresc cele afirmate anterior.
A: Eram în Brăila, sînt brăileancă şi timpurile pe care le trăim noi acuma1, le-am trăit io atunci1 în Brăila. B: acuma2 io te-ntreb.... Adverbele acum1, respectiv atunci1 marchează două momente distincte, aflate în opoziţie (prezentul/ trecutul) faţă de momentul enunţării, inclus în cel desemnat prin acum. Adverbul acuma2 cu valoare deictică are o utilizare absolută, marcând simultaneitatea cu un interval aparţinând lui To. Pentru trecut, perfectul compus (am trăit) şi adverbul atunci1 reiau informaţia sugerată de imperfectul verbului „a fi” (eram=atunci) pe axa evenimentului. B: Io nu vă contrazic A: Acuma3 ne-am întors înapoi la capitalism, numai că acuma4 trebuie să luptăm. În ambele situaţii, acuma 3,4 + perfect compus//prezent nu desemnează strict momentul enunţării, ci o perioadă care include şi momentul To. 2) B: ...totul se rezumă la...nu avem bani, dar în schimb te caută, techeamă la servici şi este mult mai multă mună decât acum doi sau trei ani în urmă, când îţi dădea salariu. Eu nu mai am zi de salariu de un an jumate.. (...) B: ....în sănătate, la momentul actual e un haos total (...) să vă dau un exemplu. Deci am plecat într-o dimineaţă la serviciu...şi în spaţiul ăla verde dintre sensurile de mers ale maşinilor, (...) era un bătrân căzut de dimineaţă, i-a venit rău şi ăăăăă, mă rog, l-a luat cu maşina... 10 În enunţul de mai sus, locutorul simte nevoia să aducă mai multe precizări pentru a fixa distanţa între To (momentul enunţării) şi puncul de referinţă „în urmă”, care desemnează o perioadă anterioară momentului enunţării şi al cărei punct de plecare nu reprezintă strict acel moment, ci unul care îl include pe T0. (este o extensie la stânga pe axa timpului, pornind de la o perioadă desemnată prin acum-în zilele noastre). Într-o dimineaţă indică un moment nedeterminat în enunţare, plasat în trecut faţă de T0; el poate fi înţeles în virtutea raportării la timpul fizic, desemnând o perioadă a zilei. Spre deosebire de acesta, de dimineaţă fixează un interval în cadrul secvenţei într-o dimineaţă (devreme) care se raportează la PR (punctul de referinţă) şi nu la To. 3) Pe stradă 11 A: a trimis domnu C*** ieri la Viena şi prin Franţa avea nişte promisiuni de acolo da’ nu i-au venit răspunsuri, sper să ... mâine voiam să le propun asta. A: ce se întâmplă la inspectorat c-am înţeles că-i conflict mare. B: da, păi N le-a spus miercuri. Şi când au auzit ... cum de-abia acuma? O să vină doamna ministru şi noi habar nu avem? (p. 35) Ieri/mâine= în timpul unui interval de 24 de ore plasat anterior, respectiv posterior momentului enunţării. Valoarea fundamentală a lui acum(a), de coincidenţă cu momentul enunţării, în acest context este modificată; acum trimite în planul evenimentului, care din punctul de vedere al enunţării înseamnă atunci. Funcţionând anaforic, trimite la miercuri, dar pentru cel care receptează textul, şi nu pentru participanţii concreţi ai comunicării, pentru care apariţia lui acuma realizează aducerea în actualitate a unei secvenţe non-coincidente cu momentul vorbirii. Funcţionarea anaforică a lui acum duce la actualizarea anumitor evenimente anterioare momentului comunicării (le transpune de pe axa evenimentelor pe axa discursului), modificând valoarea fundamentală a lui acum (ca deictic de sistem), prin reluarea antecedentului miercuri. 2.2. Exprimarea timpului înseamnă localizarea anumitor momente pe axa duratei, prin raportare la un moment (T) luat ca reper. Acest moment poate să corespundă:
Momentul evenimetului poate fi faţă de momentul enunţării în raport de: A. Simultaneitate: a) cu momentul enunţării To (acum + timp prezent) Ex: Acuma io te-ntreb... Acum este zece şi jumătate. ...şi acuma privind retrospectiv...Acuma mi-aduc aminte b) cu un interval/ perioadă nedeterminată precis, depăşind durata conversaţiei propriu-zise (care include momentul enunţării): 4) Timpurile pe care le trăim noi acum, le-am trăit eu atunci în Brăila...Şi în Bucureşti este acum la fel.
Nici atunci nu se găseau bunătăţi şi acuma mai au neobrăzarea să mai spuie că bătrânii ăştia... Acum e un val, ştii, împotriva lor... (IVLRA) Simultaneitatea cu T0 poate exprima fie coincidenţa cu un punct pe axa temporală (exemplele de sub a), fie coincidenţa cu un interval care marchează o dilatare a momentului de la o zi, până la un deceniu, secol (exemplele de sub b, 4). De asemenea, poate marca o perioadă care conţine o serie de situaţii care se repetă (Acum Mihai venea în fiecare seară să ne vadă)., Cvasi-coincidenţa (simultaneitatea) între timpul evenimentului şi timpul enunţării este marcată evident în comunicări orale de tipul transmisiunilor directe T.V. sau radiofonice. 5 a) Dăm legătura acum la Piteşti. b) Acum suntem în legătură cu Palatul Victoria. c) Iată acum o nouă acţiune a formaţiei piteştene...Dinu în posesia mingii şi iat-acum pe partea stângă a terenului...iat-acum din nou se şutează de la mare distanţă... d) Acum, în minutul 10, la Craiova este în continuare unu la zero pentru Universitatea. În 5 a) acum marchează deplasarea concomitentă pe axa discursului şi pe cea a evenimentului; în5 b) adverbul acum face trecerea nu doar spre un alt moment al evenimentului, ci chiar spre un alt eveniment care urmează a se petrece. În exemplele de la 5 c) şi 5 d), temporalitatea, chiar dacă este marcată prin timpurile verbale folosite şi prin adverbul acum, emiţătorul simte nevoia să precizeze clar momentele acţiunii, prin repetarea lui acum, menţinând trează atenţia ascultătorului. Relaţia de simultaneitate pare să fie rezervată expunerii/comunicării orale.
6 . Acum o oră m-a întrebat de examen. Acum doi ani mai era linişte în ţară. Păi, asta acum, de curând şi acuma...acuma trei zile la prânz. Eu ţi-am spus acum o săptămână. Ţi-ai cumpărat garsonieră? De când? Păi, acum două zile... De pe acum se pregăteşte pentru examen. În ultimul enunuţ, acum trimite la un moment anterior actului enunţării, marcând însă o prelungire a temporalităţii, de acum şi până în momentul în care va da examen). C. Posterioritate: Adverbul însoţit sau nu de cantitativ numeric situează evenimentul ca posterior momentului enunţării, putând să apară şi o atenuare a valorii temporale. 7 a) Te duci la asta (conferinţă), acum, în octombrie? b) Faci baie acum, în octombrie? c) De la gară plecaţi singure? Nu, acum au zis că ne aşteaptă cineva. Acum, din 7 a) nu mai trimite la momentul enunţării, ci este posterior acestuia; el poate fi privit ca având un uz anaforic, deoarece anticipează perioada desemnată de octombrie (cei doi termeni sunt coreferenţi). În 7 b), acum marchează simultaneitatea momentului enunţării cu cu momentul evenimentului, înscris în intervalul desemnat de octombrie. De asemenea se poate vorbi şi de o modificare a semificaţiei, adverbul pierzându-şi sau atenuându-şi valoarea temporală. Acum trimite la un moment posterior actului enunţării, putând dobândi semnificaţia de data aceasta în 7c). Receptorul decodează mesajul prin raportare la un moment care fie coincide cu momentul discursului, fie cu momentul evenimentului. Exemplele de mai jos vor ilustra situaţiile discutate. 8) Acum vorbesc cu tine. Acum desemnează momentul actual al enunţării (această semnificaţie) rezultă şi din timpul – prezent al verbului la care se adaugă adverbul acum – deictic, care întăreşte ideea de actualitate. Momentul enunţării poate deci să difere de momentul acţiunii propriu-zise, desemnate de verb situându-se fie în trecut, fie în viitor faţă de un To. (anterioritate/posterioritate) 9 a) Acum am ascultat declaraţia preşedintelui, înţeleg ce vrei să spui.
b) Acum că am ascultat declaraţia preşedintelui, înţeleg ce vrei să spui (prezenţa conjuncţiei schimbă valoarea temporală a adverbului în una cauzală: pentru că am ascultat ....) 10) Acum voi revedea filmul “Pe aripile vîntului” (acum: în momentele imediat următoare). 11) Acum ce-o să faci? (acum este echivalent cu de acum: „o perioadă nedeterminată, în viitor sau acum, după ce s-a întâmplat asta”). Acum permite combinarea cu orice timp verbal. Îşi poate însă modifica valoarea, devenind un conector (în 9 b). Din punct de vedere pragmatic, în exemplele 9), 10) uzul este deictic. În opoziţie cu acum se află atunci, care, în general, are un uz anaforic, în sensul ca îşi procură semnificaţia din contextul discursiv. 12) În ziua aceea am întâlnit-o pe Maria. Atunci mi s-a pǎrut cǎ retrǎiesc un moment din copilǎrie. (atunci: „în ziua aceea”). Şi acest adverb suportă combinaţiile cu orice timp verbal. 13) Atunci voi scrie (nu acum) – viitor. 14) Atunci scriu. (aşadar, în cazul acesta / după ce se va întâmpla ceva: După ce va apărea Maria, atunci plec). Atunci am plecat. (+ târziu): (marchează o perioadă determinată, înţeleasă prin raportare la o situaţie cunoscută ambilor locutori sau poate marca o concluzie: Toate fiind clare, atunci am plecat. Din aceste exemple, se poate observa că adverbele: atunci/acum, dar şi ieri/azi apar cu dublă funcţie:de a marca schimbarea punctului de vedere şi de a realiza opoziţia între planul de fundal şi cel de pe prima poziţie. 15) Soarele lumina acum o frunză, acum o creangă. (marchează alternanţa poziţiei noastre între un punct şi altul) 16) A fost odată ca niciodată un băieţel. Acum băieţelul avea un miel. (acum este un conector discursiv). 17) X scapă mingea, acum pasează lui Y, înaintează…gooool! (apariţia lui acum arată faptul că discursul urmează acţiunea)
În situaţiile când acum apare cu rol conectiv (în articularea segmentelor de discurs) se poate constata o „ştergere” a semnificaţiei fundamentale, în sensul de pierdere a referinţei temporale exacte. El marchează astfel o limită între un moment de timp desemnat prin „înainte” şi un alt moment desemnat prin „după”. Simpla desemnare a unui moment nu e suficientă. Timpul enunţării cu ajutorul perechii antonimice acum/atunci‚ între care există o diferenţă importantă în ceea ce priveşte conţinutul temporal indicat: acum vizează strict momentul enunţării, pe când atunci poate desemna orice moment care nu coincide cu acela al enunţării, fie anterior, fie ulterior acelui act. 18) Atunci cartea mi-a plăcut mai mult decât acum. 19) O să-l găsim şi atunci o să ne spună ce s-a întâmplat. De remarcat că adverbul atunci este, de obicei folosit anaforic, trimiţând la un moment la care s-a făcut referirea anterior. Aceasta nu exclude însă folosirea sa deictică, deoarece ideea de distanţă temporală faţă de momentul enunţării este întotdeauna prezentă. „În textele dialectale apar două tipuri de uzuri anaforice ale lui atunci:
„ex: Le mulgem di la douozeci de mai, cam pi-atuncea (TDO, 20/13-14)”
„ex: ş-aduce naşu la ginerle, la ginere, şi atunci aşazî masa (TDO, 3/9-10)” Acest ultimp tip creează posibiliatea utilizării lui atunci cu valoare de deictic textual, a cărui funcţie este de a stabili cronologia unor acţiuni sau întâmplări.”12 Uzul cataforic e mai frecvent decât cel anaforic: sesizând imprecizia semnificaţiei temporale a adverbului, emiţătorul îl glosează prin diverse tipuri de construcţii13. „Ex: Şi atuncea, la săptămâna după...sau cân vor iei (TDO, 2/18) atuncea, pă timpu nostru, trebuia să ai sapino, sacure (TDO, 4/19)” Momentul enunţării poate să difere, în comunicarea scrisă, de momentul receptării/lecturii care se actualizează continuu prin receptarea enunţului tipărit: reclame comerciale şi electorale, texte literare, ca în exemplele: 20) Garnier: Acum eşti frumoasă în mod natural. Cumpără acum TV Satelit şi intră în concurs! Abonează-te la Lumea Femeilor. Acum revista apare în fiecare săptămână.
E vremea adevărului. Votaţi aici, acum Traian Băsescu! În exemplele de sub 20, 21, utilizările lui acum şi a verbelor la indicativ prezent sau imperativ nu aduc nici o modificare pe axa temporalităţii, marcând strict momentul receptării şi nu pe cel al enunţării. Sensul adverbelor suferă adeseori unele modificări când apar repetate în structuri ca acum- acum, acuşi-acuşi: - iminenţa procesului denotat de verb: 22) Acum-acum vine zăpada. Acuşi-acuşi veţi auzi ştirea. - discontinuitatea procesului sau schimbarea de stare: 23) Acum plouă, acum e soare. - efect contrastiv (ruptură între starea trecută şi o acţiune cerută de viitor). 24) Acum muncesc în Constanţa.
În ceea ce priveşte valoarea contrastivă a lui acum, numeroşi autori au discutat despre faptul că acest adverb nu mai are o valoare temporală, el semnalând doar validarea unei situaţii în momentul denotat de acum (sau poate o perioadă mai lungă incluzând acest moment) dar sugerează în egală măsură că situaţia nu era încă validată. Pornind de la valoarea contrastivă îl putem defini pe acum ca expresie token reflexivă, idee susţinută de C. Vetters şi Mulder14 Un enunţ ca: Acum muncesc la Constanţa, nu sugerează doar că locutorul nu lucra înainte de acest moment al enunţării la Constanţa, ci că locutorul a avut şi locuri de muncă în alte localităţi. Aceeaşi ruptură se observă şi în enunţul: Ajungem acum la Bucureşti unde se validează o nouă stare de lucruri diferită de ce anterioară, prin raportarea la un plan anterior compus de situaţiile existente înainte de momentul enunţării. Nu la fel stau lucrurile într-un enunţ de tipul: Acum tu vei şti de ce plângi, unde putem observa că acum, pe de o parte implică o ruptură cu contextul în vigoare înainte de ocurenţa lui şi, pe de altă parte, implică în egală măsură continuitatea cu situaţia enunţării şi elementele care o determină. Mulder, consideră că acum joacă rolul de focus în frază. Nu trebuie să existe nici o diferenţă între enunţuri ca: Petre mănâncă şi Petre mănâncă acum dacă singura funcţie a lui acum ar fi de a semnala că situaţia denotată este validă în momentul enunţării dar Petre mănâncă acum poate fi folosită ca răspuns la întrebarea : Petre mănâncă la ora 8 ? în timp ce Petre mănâncă acum se opune indicaţiei temporale la ora 8 şi joacă rolul de focus în frază, idee conform căreia este un interval presupus în care Petre mănâncă.15
Aşezat în capul frazei şi uneori separat de ceea ce urmează, printr-o pauză de detaşare acum are rolul de conector. Nu mai are funcţia unui determinant temporal, nu mai constituie un răspuns posibil la întrebarea când. Rolul său poate fi şi acela de a marca mişcarea gândurilor (gândirii) care se angajează într-o direcţie nouă, în loc să continue în sensul urmărit în text sau se termină o judecată printr-o concluzie aşteptată. 25) -Hei, hei, dragul tatei, d`apoi calului meu de pe-atunci, cine ştie pe unde i-or fi putrezit ciolanele... -Tată, atâta cer şi eu de la dumneata. Acum, or c-ar fi trăind calul, or că n-ar fi trăind, aceasta mă priveşte pe mine.” (acum se întrebuinţează numai pentru a introduce fraza). Unele adverbe de timp pot îndeplini funcţia de conectori pragmatici, având un rol important în organizarea şi avansarea tematică a discursului. În clasa conectorilor pragmatici intră în primul rând conectorii transfrastici. Aceştia nu se integrează în structura propoziţiilor, ci doar semnalează diverse relaţii semantico-pragmatice între acestea. Prin urmare, relativele, având funcţie sintactică în propoziţiile pe care le introduc, nu se comportă asemenea unor conectori transfrastici. (cf. GALR) Spuneam ieri că ideile nu sunt în afara noastră, „dincolo”. La care Andrei îmi spune: „Atunci sunt în noi!” (G. Liiceanu, Jurnalul) Cu rol pragmatic funcţionează şi unii conectori frastici. Uneori rolul de conector al adverbului este dedus numai din utilizarea lui într-un anumit tip de text. Adverbul atunci este, de obicei, temporal într-un text narativ, dar are valoare concluzivă într-un text argumentativ 18: „Dacă nimic nu e adevărat, atunci se poate afirma orice.” (Camil Petrescu, Ultima noapte) De asemenea pot funcţiona ca şi conectori de introducere a unei noi teme de discurs, care asigură totodată legătura cu tema anterioară. Combinarea cu prepoziţii adaugă valori suplimenetare ce pot fi interpretabile doar în raport cu momentul enunţării sau, mai bine spus, din perspectiva adoptată de subiectul vorbitor. Adverbul acum în combinaţie cu prepoziţii/locuţiuni prepoziţionale poate introduce noţiunea de limită. Limitarea perioadei temporale se realizează, în majoritatea cazurilor cu ajutorul prepoziţiilor sau a locuţiunilor prepoziţionale, adverbul singur neimplicând ideea de finalizare sau de limitare a unei acţiuni şi nici de începere a acţiunii, după cum se poate observa din exemplele de mai jos. 26) Ce boli ai avut de-a lungul vieţii până acum? Referitor la acest interval, doamnă doctor, n-am avut decât rubeolă.19 27) Ce-am făcut eu până acum era o chestie originală…Acum nu mă mai interesează. De acum încolo voi fi mai prudent. Se pregăteşte de pe acum pentru examene. Se pot observa câteva tipuri de limitare sau delimitarea în raport cu momentul enunţării a perioadei, la care verbul face referire, cu ajutorul adverbului însoţit de prepoziţie, după cum urmează:
- S-a pomenit de azi pe mâine că nu mai avea nici casă, nici familie, nici nimic. Asta s-a întâmplat când avea 16 ani. (nu se mai marchează un interval, există o alunecare spre clasa adverbelor modale). Adverbele de timp pot indica împreună cu prepoziţia: - punctul de plecare (Lucrează de atunci) - limita extensiunii temporale (Merge/mergea până mâine/acum) - intervalul sau aproximaţia (Era greu pe atunci.)
1 Sfântul Augustin în Confesiuni (XI, 17) „Ce este deci timpul?... Dacă nimeni nu mă întreabă, o ştiu, iar dacă aş vrea să explic cuiva care mă întreabă, nu ştiu”. 2 Aristotel, Organon făcea următoarea precizare: „Se afirmă uneori că cele două modalităţi ale timpului sunt succesiunea şi simultaneitatea. Simultaneitatea presupune compararea a două succesiuni”. 3 E. Benveniste, 2000, Vol. II, p. 59. 4 E. Benveniste,2000, vol I, p.60-61. 5 GALR, vol.I, p. 394. 6 GALR, Vol I, p. 396. 7 J. Drăghicescu- Les adverbiaux temporels déictique dans la construction de la temporalité de l’énoncé en roumain, în „Dix ans de S.D.U.”, Ed. Universitaria, Craiova, 2003 p.105. 8 GALR, Vol I, p.402. 9 IVLRA, p.28-33. 10 Ibidem., p.29. 11 IVLRA, p.33-40. 12 Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, 1995, p.78. 13 Ibidem, p.79. 14 Walter De Mulder – Les connecteurs temporels du francais, Cahiers Chronos, No. 15, 2006, p. 26. 15 Ibidem, p. 27. 16 Ibidem, p.30. 17 François Récanati, La transparence et l`énonciation, Paris, 1979, p. 163. 18 GALR, p. 732. 19 IVLRA, Consultaţie medicală, p.107. Yüklə 78,85 Kb. Dostları ilə paylaş:
|