Titlul III: aspecte speciale privind reglementarea insolvenţei cu element de extraneitate

2. Regulamentul European privind procedurile de insolvenţă (Regulamentul CE nr. 1346/2000)

Legea nr. 637/2002 a preluat la momentul adoptării ei dispoziţiile Regulamentului Consiliului Europei 1346 din 2000¹⁰. Prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.119/2006 intitulată sugestiv „privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor regulamente comunitare de la data aderării României la Uniunea Europeană”, Legea nr. 637/2002 a fost modificată, iar prevederile referitoare la raporturile de drept internaţional privat din domeniul insolvenţei care cad sub incidenţa Regulamentului CE nr. 1346/2000 au fost abrogate (cele ce reglementau raporturile cu statele membre ale Uniunii Europene). Art. 77^1 din legea modificată dispune în mod expres că „prevederile prezentei legi nu sunt aplicabile raporturilor de drept internaţional privat din domeniul insolvenţei care cad sub incidenţa Regulamentului Consiliului (CE) nr. 1346/2000 privind procedurile de insolvabilitate, publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 160 din 30 iunie 2000”.

Din momentul consfinţirii aderării României la Uniunea Europeană, dreptul comunitar în ansamblu se integrează automat în ordinea juridică internă¹¹. Regulamentul CE nr. 1346/2000 este aplicat de instanţele româneşti în calitatea sa de drept comunitar. Regulamentul este prin natura sa direct aplicabil (în art. 249 din T.C.E. se precizeaza în mod expres acest aspect¹²) în toate statele membre ale Comunităţii Europene. Norma comunitară are forţă juridică superioară normelor naţionale indiferent de rangul normei respective în ierarhia sistemului juridic naţional sau de momentul adoptării normei naţionale anterioară sau ulterioară adoptării celei comunitare. Judecătorii naţionali au obligaţia de a aplica dreptul comunitar şi de a interpreta normele dreptului intern în lumina normelor comunitare.¹³

2.1.Istoric şi prezentare generală

Încă din anul 1961 s-a constituit la nivelul Comunităţii Europene un comitet de experţi cu scopul pregătirii unui proiect de convenţie internaţională în domeniul falimentului. Obiectivul nu a fost atins, motiv pentru care statele au încheiat convenţii bilaterale privind recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în aceste proceduri. Proiectul experţilor a fost prezentat în forma finală în 1980 şi după discuţii ce vizau aspecte politice, economice, dar şi tehnice, a fost abandonat definitiv în 1985.

Încercările de realizare a unei convenţii multilaterale în domeniu a continuat. Astfel în 1990 Consiliul Europei a adoptat Convenţia de la Istanbul denumită „Convenţia europeană privind unele aspecte internaţionale ale dreptului falimentului”. Convenţia nu a fost ratificată de toate statele semnatare.

În anul 1995 a fost elaborat, după îndelungate negocieri, la nivelul Comunităţii Europene un acord privind procedurile de insolvenţă, care nu a intrat însă în vigoare datorită faptului că Marea Britanie nu l-a ratificat, condiţionând ratificarea lui de rezolvarea problemelor privind boala „vacii nebune” şi aceea referitoare la Gibraltar. Convenţia de la Bruxelles din 23 noiembrie 1995 conţinea un peambul şi 55 de articole, grupate în şase capitole.

Deşi o convenţie în domeniul insolvenţei se impunea ca o necesitate nu se reuşea ajungerea la o înţelegere, motiv pentru care Parlamentul European a solicitat Comisiei în mai 1999 să prezinte un proiect de regulament sau directivă privind procedurile de faliment.

În 29 mai 2000 se adoptă Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1346/2000 privind procedurile de insolvenţă. Iniţiativa elaborării unui act normativ comunitar în domeniu a aparţinut Republicii Federale Germania şi Republicii Finlanda. S-a arătat că pentru buna funcţionare a pieţei interne se impune ca procedurile transfrontaliere de insolvenţă să fie eficiente şi eficace, dat fiind numărul din ce în ce mai mare de intreprinderi cu activitate ce depăşeşte graniţele unui stat aflate în situaţii economice dificile. Regulamentul s-a adoptat avându-se în vedere şi avizele Parlamentului European şi al al Comitetului Economic şi Social.

Regulamentul este un pas important pe calea unificării dreptului internaţional al insolvenţei la nivel european, iar utilizarea lui practică reprezintă un progres spre simplificarea procesului internaţional în această materie şi determină previzibilitatea soluţiilor cu privire la conflictele de jurisdicţii şi conflictele de legi.

După intrarea în vigoare a Regulamentului ( 31 mai 2002), acesta a înlocuit în relaţiile dintre statele membre, în materia insolvenţei, convenţiile încheiate anterior între două sau mai multe state membre. A existat o preocupare constantă la nivelul statelor europene de creere a unui cadru de reglementare a situaţiilor de insolvenţă transfrontalieră. Regulamentul nu a apărut dintr-un "vid legislativ” ci a preluat mare parte din principiile susţinute şi promovate de aceste convenţii în domeniul insolvenţei cu elemente de extraneitate.

Prin preambul se expun motivele care au determinat adoptarea Regulamentului. Pentru buna funcţionare a pieţei interne europene trebuie ca şi procedurile de faliment transfrontaliere să funcţioneze în mod real şi să fie eficiente şi deci se impune coordonarea măsurilor ce urmează să se ia cu privire la patrimoniul unui debitor insolvent. S-a constatat că activităţile intreprinderilor au din ce in ce mai mult efecte transfrontaliere şi sunt prin urmare, reglementate de legislaţie comunitară într-o măsură tot mai mare. Insolvenţa unei întreprinderi cu activitate economică în mai multe state afectează funcţionarea întregii comunităţi.

Regulamentul se limitează, conform principiului proporţionalităţii, la dipoziţii privind competenţa de deschidere a procedurilor de insolvenţă şi la luarea deciziilor care privesc direct această procedură, inclusiv dispoziţiile privind recunoaşterea acestor decizii şi legea aplicabilă.

Regulamentul cuprinde 47 articole grupate în cinci capitole. Capitolul I, art. 1-15 „Dispoziţii generale” arată domeniul de aplicare al regulamentului, defineşte termenii utilizaţi, stabileşte competenţa internaţională şi legea aplicabilă, consacră protecţia drepturilor reale ale terţelor persoane, posibilitatea invocării compensării creanţelor, rezerva proprietăţii şi alte situaţii particulare. Capitolul II este consacrat recunoaşterii procedurii de insolvenţă, iar Capitolul III procedurilor secundare de insolvenţă. Ultimele două capitole privesc informarea creditorilor şi înregistrarea cererilor de admitere a creanţelor lor şi respectiv dispoziţii tranzitorii şi finale.

Scopul declarat al reglementărilor din prezentul Regulament este ca procedurile transfrontaliere de insolvenţă să funcţioneze eficient şi efectiv ca o consecinţă a bunei funcţionări a Pieţei Interne Comunitare.

Actul comunitar şi-a impus coordonarea măsurilor ce urmează să fie adoptate în privinţa patrimoniului unui debitor insolvent. Faţă de reglementările naţionale diferite s-a impus stabilirea unor reguli clare şi precise privind jurisdicţiile şi legea aplicabilă pentru a se evita ca părţile (debitor în iminenţă de insolvenţă; creditor) să fie tentate să transfere bunurile lor sau procedurile judiciare dintr-un stat membru în altul în încercarea de a obţine o situaţie juridică mai favorabilă. S-a avut în vedere şi faptul că este imposibilă o procedură de insolvenţă unică cu aplicabilitate în întreaga comunitate, faţă de specificul fiecărui stat membru şi faţă de diferenţele importante între sistemele de drept material naţionale.

Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1346/2000 privind procedurile de insolvenţă a fost modificat prin Regulamentul CE nr. 681/2007¹⁴ şi Regulamentul Consiliului nr. 788/2008¹⁵. Modificările s-au impus ca urmare a aderării de noi state la Uniunea Europeană, respectiv de modificarea legii interne a unor state membre în domeniul insolvenţei. Regulamentul nr. 681/2007 a modificat listele procedurilor de insolvenţă, a procedurilor de lichidare şi a lichidatorilor din anexele A, B şi C. Cel de-al doilea act menţionat a modificat listele privind procedurile de insolvenţă şi a procedurilor de lichidare din anexele A şi B la Regulamentul nr. 1346/2000 şi de codificare a anexelor A, B şi C la respectivul regulament.