Titlul III: aspecte speciale privind reglementarea insolvenţei cu element de extraneitate



Yüklə 135.4 Kb.
səhifə1/5
tarix02.11.2017
ölçüsü135.4 Kb.
  1   2   3   4   5

Rezolvarea situaţiilor de insolvenţă cu elemente de extraneitate în România. Raporturile cu celelalte state membre ale Uniunii Europene - Regulamentul CE nr. 1346/2000




Marcela Comşa

Judecător – Curtea de Apel Braşov
1. Aspecte generale
1.1. Libera circulaţie a persoanelor şi bunurilor în întreaga lume, desfăşurarea de activităţi economice pe teritoriul mai multor state, determină o multitudine de raporturi juridice ce se nasc în cadrul acestor relaţii internaţionale.

În prezent, conflictele de jurisdicţii au o importanţă deosebită, deoarece fiecare stat are libertatea de a stabili singur competenţa sa internaţională, libertate limitată doar prin acorduri sau convenţii internaţionale.1

Un proces civil cu elemente de extraneitate se soluţionează astfel: se determină instanţa competentă să soluţioneze litigiul (competenţa în dreptul internaţional privat), se determină legea procedurală aplicabilă şi apoi se soluţionează conflictul de legi (se determină legea aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii).2

Instanţa judecătorească investită cu soliţionarea litigiului cu element de extraneitate trebuie să îşi determine în prealabil competenţa de a soluţiona un litigiu de drept internaţional privat. Aceasta se realizează după propria normă juridică. Procedura este supusă deci legii forului, iar efectele hotărârilor judecătoreşti străine se determină, de asemenea, după norma juridică proprie. Se aplică principiul „normele conflictuale sunt ale legii forului”. De exemplu, o instanţă de judecată din România sesizată va aplica normele conflictuale române.

Prin Legea nr. 637/2002 se stabilesc în legislaţia română competenţa de soluţionare a cererilor privind insolvenţa, legea aplicabilă în raporturile de drept internaţional privat în domeniul insolvenţei, procedura de urmat în astfel de raporturi, precum şi procedura de cooperare între autorităţile române şi cele străine în rezolvarea cazurilor de insolvenţă internaţionale. Legea model a UNCITRAL privind insolvabilitatea internaţională, adoptată prin Rezoluţia 52/158 din 15 decembrie 1997 a Adunării Generale a ONU a fost sursa de inspiraţie a legii române în materie.

Actul normativ menţionat reprezintă legea specială raportat la dispoziţiile Legii nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat3. Aceasta prevede că instanţele române sunt competente să judece: « Falimentul sau orice procedură judiciară privind încetarea plăţilor în cazul unei societăţi comerciale străine cu sediul in România” (art. 150 pct. 7).4

Prin normele speciale de competenţa internaţională prevăzute de Legea nr. 637/2002, este atribuită în competenţa instanţelor române soluţionarea unor procese şi cereri, referitoare la procedura de insolvenţă5 în relaţiile cu statele terţe în general. Prevederile acestei legi nu sunt aplicabile raporturilor de drept internaţional privat din domeniul insolvenţei care cad sub incidenţa Regulamentului Consiliului CE nr. 1346/2000 privind procedurile de insolvabilitate. Regulamentul reglementează raporturile de drept internaţional privat în materia insolvenţei în care elementul de extraneitate este situat într-un stat membru al Uniunii Europene.

Şi în practica judiciară a instanţelor române s-au ivit situaţii în care s-a impus stabilirea competenţei cu privire la deschiderea procedurii de insolvenţă cu elemente de extraneitate.

Cele mai frecvente cazuri au fost cele în care asociaţi ai debitorului persoană juridică română erau cetăţeni străini6. În acest sens, s-a reţinut că tribunalul în raza teritorială în care are sediul debitorul comerciant înscris în Registrul Comerţului este instanţa competentă să soluţioneze cererea de deschidere a procedurii de insolvenţă. Deşi societatea comercială se constituie de către persoane fizice / juridice care au o anumită cetăţenie, societatea comercială are o naţionalitate proprie. Legea nr. 31/19907 a adoptat sediul societăţii drept criteriu pentru detereminarea naţionalităţii societăţii comerciale. În chiar art.1 din această lege se prevede că societăţile comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice române. Prin urmare, s-a reţinut că orice societate comercială care şi-a stabilit sediul pe teritoriul României are naţionalitate română, iar regula este deopotrivă aplicabilă şi în cazul societăţilor comerciale cu asociaţi – acţionari persoane fizice sau juridice străine. De fapt, aceasta este o falsă problemă de drept internaţional privat, în judecată stă persoana juridică de drept român indiferent de cetăţenia/naţionalitatea asociaţilor sau acţionarilor acesteia. Ca urmare a dobândirii personalităţii juridice societatea comercială participă în nume propriu la raporturile juridice, răspunderea pentru obligaţiile sale este asigurată graţie patrimoniului propriu asupra căruia creditorii au un drept de gaj general şi de asemenea aceasta stă în justiţie ca reclamantă sau pârâtă.

Instanţele române au fost sesizate în vederea deschiderii procedurii de insolvenţă şi de către creditori – persoane fizice sau juridice străine. Tribunalele au soluţionat astfel de cereri cu privire la debitori persoane juridice române, şi le-au admis sau respins după cum au fost sau nu întrunite cerinţele legii naţionale referitoare la creanţă şi starea de insolvenţă a debitorului.8

Competenţa internaţională şi implicit atribuţiile jurisdicţionale ale instanţelor române trebuie să fie analizate sub un dublu aspect, după cum procedura de insolvenţă internaţională îşi are originea în raporturi cu state străine in general ori în raporturi cu statele membre ale Uniunii Europene.

De asemenea, se impune a se preciza, că societăţile de asigurare şi instituţiile de credit sunt excluse din domeniu de reglementare a actelor normative arătate, ele beneficiind de legi speciale, cu dispoziţii derogatorii de la dreptul comun în domeniul analizat, atât în privinţa procedurii de insolvenţă propriu-zisă, cât şi cu privire la rezolvarea situaţiilor de acest fel cu element de extraneitate.

Având în vedere multitudinea raporturilor juridice ce se nasc în baza relaţiilor juridice internaţionale, ajungerea unei persoane fizice sau juridice în incapacitate de plată, deschiderea unei proceduri de insolvenţă pot genera efecte nu doar într-un stat ci în două sau mai multe ţări în funcţie de elementele de extraneitate pe care le conţin raporturile juridice incidente.

Diferenţele dintre legislaţiile naţionale referitoare la insolvenţă conduc la apariţia unor dificultăţi pentru societăţile comerciale ce desfăşoară activităţi economice transfrontaliere. Criteriile diferite de declanşare a unei proceduri colective, precum şi gestionarea acesteia prin stabilirea unor obligaţii sau îngrădirea unor drepturi ale debitorului şi/sau creditorilor în mod diferit pot determina fie împiedicarea atingerii scopului procedurii fie încălcarea principiului liberei şi echitabilei concurenţe.

Atunci când un debitor se află într-o situaţie economico-financiară dificilă şi nu-şi poate plăti la scadenţă datoriile sale, se pune problema deschiderii unei proceduri de insolvenţă. Cererea poate fi formulată chiar de debitor, dar şi de alte persoane abilitate în acest sens.

În primul rând instanţa sesizată cu o astfel de cerere îşi verifică din oficiu competenţa. Când apare un element străin, se impune a se apela la normele de drept internaţional privat în materie.

Ca astfel de elemente ce se pot ivi menţionez: existenţa unor sedii şi sau puncte de lucru ale debitorului pe teritorul mai multor state, bunuri ale acestuia situate sau înregistrate în diferite ţări, creditori sau debitori ai persoanei aflate în incapacitate de plată străini, asociaţi sau acţionari ai debitorului de cetăţenii sau naţionalităţi diferite.

În consecinţă, elementul de extraneitate poate viza: subiectul raportului juridic, atunci când una dintre părţi – creditor, debitor, asociat sau acţionar al persoanei în insolvenţă (atunci când aceştia au drepturi şi obligaţii în procedură), este străin; obiectul raportului juridic se referă la creanţe născute în străinătate, garanţii întocmite în alt stat, bunuri existente pe teritoriul mai multor ţări; locul naşterii raportului juridic sau unde urmează să-şi producă efectele (locul încheierii actului juridic – negotium sau inscrisului constatator – instrumentum probationem, locul unde produce efecte, al faptului generator de prejudicii etc.).

Deşi, în esenţă situaţia de insolvenţă este reprezentată de dificultăţile pe care le întâmpină debitorul în onorarea la scadenţă a obligaţiilor sale din cauza lipsei fondurilor, condiţiile de declanşarea unei proceduri colective de insolvenţă sunt diferite de la stat la stat. Din acest motiv determinarea jurisdicţiei competente şi apoi a legii aplicabile prezintă o importanţă deosebită. Chiar şi după determinarea jurisdicţiei şi legii aplicabile procedurii de insolvenţă pot să apară pe tot parcursul desfăşurării acesteia elemente de extraneitate noi care necesită o rezolvare adecvată.

1.2. Probleme ce se pun pentru rezolvarea situaţiilor de insolvenţă cu elemente de extraneitate

Cererea de declanşarea unei proceduri de insolvenţă generează aceleaşi probleme pe care le pune un proces civil cu particularităţile aferente. Procesul civil internaţional este un proces care are ca obiect soluţionarea unui litigiu ce derivă dintr-un raport juridic cu element de extraneitate. În prima parte a lucrării am analizat aceste aspecte.

Problemele ce se pun în cazul unui proces internaţional sunt: stabilirea competenţei jurisdicţionale, determinarea legii procesuale aplicabile, determinarea legii materiale (soluţionarea conflictului de legi) şi nu în ultimul rând efectele unei hotărâri pronunţate în alt stat şi executarea hotărârii străine. Raportul de drept internaţional privat, reprezentat în analiza de faţă de insolvenţa transfrontalieră, are datorită specificului ei legătură cu cel puţin două sisteme de drept: o lege a statului sesizat cu o acţiune de deschidere a unei proceduri de insolvenţă sau o cerere în cadrul unei proceduri deja declanşate şi o lege a altui stat, legea creditorului, a contractului etc. În această materie în general aceste raporturi sunt complexe.

Judecătorul, sesizat cu o cerere cu element de extraneitate, soluţionează în baza normelor de drept internaţional privat ale statului său conflictul de jurisdicţii şi apoi conflictul de legi. Ca o concluzie, se reţine că se stabileşte întâi ţara ale cărei instanţe sunt competente să soluţioneze litigiul, judecătorul fiind obligat să se pronunţe cu prioritate asupra competenţei sale, apoi dacă se decide că instanţa respectivă este competentă să analizeze cererea, se pune problema conflictului de legi.

Normele de drept internaţional privat în materia insolvenţei în România sunt prevăzute de Legea nr. 637/2002 şi Regulamentul Consiliului CE nr. 1346/2000 privind procedurile de insolvabilitate, primul act normativ reglementând relaţiile cu statele străine în general, iar cel de-al doilea aplicându-se în raporturile juridice în care elementul de extraneitate este situat într-un stat membru al Uniunii Europene. Sunt norme de drept internaţional privat şi în legile speciale ce reglementează insolvenţa în cazul instituţiilor de credit şi/sau societăţilor de asigurare. Trebuie subliniat că norma de drept internaţional privat soluţionează în mod direct numai această problemă prejudicială.

Judecătorul român investit cu o cerere de deschidere a unei proceduri de insolvenţă cu elemente de extraneitate îşi va verifica competenţa conform legii (Regulamentul CE nr. 1346/2000, dacă punctul de legătură se află pe teritoriul Uniunii Europene sau Legea nr. 637/2002, dacă acesta este situat pe teritorul unui stat extracomunitar) şi dacă constată competenţa instanţelor române va aplica legea română în materie.

În cazul procedurii de insolvenţă părţile nu pot alege prin voinţa lor jurisdicţia şi legea aplicabilă. Totuşi, libertatea acordată societăţilor comerciale şi grupurilor de interese la nivelul Uniunii Europene de a-şi alege locul stabilirii sediului social sau de mutare a acestuia permite implicit şi posibilitatea „alegerii” regimului aplicabil insolvenţei.

Îmbunătăţirea şi accelerarea procedurilor de insolvenţă cu implicaţii transfrontaliere a fost o preocupare constantă atât la nivel global cât şi a Uniunii Europene. Dacă o armonizare a legislaţiei insolvenţei este dificil de realizat, s-a urmărit ca cel puţin normele de drept internaţional privat în domeniu să fie asemănătoare.

Legea model UNCITRAL recomandă dispoziţiile pe care ar trebui să le conţină normele de drept internaţional privat în domeniul insolvenţei pentru a exista un răspuns coerent la problemele puse de insolvenţa transfrontalieră. Legea model, adoptată prin Rezoluţia 52/158 din 15 decembrie 1997 a Adunării Generale a ONU, reprezintă „cel mai modern şi mai eficient instrument pus la îndemâna statelor pentru a le echipa corepunzător cerinţelor abordării cazurilor de insolvenţă transfrontalieră”.9

Aceste dispoziţii sunt preluate şi adaptate şi în Legea română, respectiv în Legea nr. 637/2002. Armonizarea unor aspecte aferente legislaţiei insolvenţei ar putea: proteja valoarea bunurilor care alcătuiesc averea debitorului, reduce costurile administrării averii acestuia, spori predictibilitatea în raport cu creditorii şi acţionarii, reduce migraţia societăţilor care întâmpină dificultăţi financiare, păstrarea locurilor de muncă şi altele.




Dostları ilə paylaş:
  1   2   3   4   5


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə