Titlul III: aspecte speciale privind reglementarea insolvenţei cu element de extraneitate

2.2. Obiectul reglementării

Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1346/2000 privind procedurile de insolvenţă nu reprezintă o reglementare unitară a procedurii de insolvenţă la nivel european. Ar fi aproape imposibilă conceperea unei proceduri în această materie cu aplicabilitate pe tot teritoriul Uniunii Europene faţă de particularităţile sistemelor de drept, dar şi economice şi culturale ale fiecărui stat membru. Stabilirea unor norme juridice care să reglementeze cât mai eficient această procedură este atributul exclusiv al statului membru. Într-adevăr, dezvoltarea comerţului internaţional şi nevoia de întărire a securităţii raporturilor juridice comerciale au determinat şi o tendinţă de uniformizare a legilor comerciale naţionale. Şi în domeniul insolvenţei se urmăreşte armonizarea legislaţiei.

Regulamentul se referă la procedurile de insolvenţă cu elemente de extraneitate. Prin acest act se reglementează competenţa de a deschide proceduri de insolvenţă şi de a pronunţa hotărâri care derivă direct din aceste proceduri. Norma comunitară stabileşte, de asemenea, legea aplicabilă şi cuprinde dispoziţii privind recunoaşterea hotărârilor pronunţate în acest domeniu.

În Preambul se arată că acest regulament se aplică numai procedurii în cadrul căreia centrul intereselor principale este situat în cadrul Comunităţii Europene. Atunci când debitorul (persoana aflată in insolvenţă) are sediul într-un stat membru atunci acestuia i se poate aplica o procedură primară de insolvenţă în sensul regulamentului. Aceasta va cuprinde intregul patrimoniu al debitorului. Există şi posibilitatea în anumite condiţii de deschidere a unei proceduri paralele (secundare sau particulare). Totuşi aceasta trebuie să ofere creditorilor şanse egale de tratament.

Regulamentul este structurat pe cinci capitole. Primul capitol cuprinde descrierea domeniului de aplicare, consecinţele procedurii de insolvenţă şi legea de aplicat. Capitolul al doilea reglementează recunoaşterea ipso iure a procedurii de insolvenţă în toate statele membre. Cel de-al treilea capitol face referire la procedurile secundare de insolvenţă, iar capitolul IV se ocupă de drepturile şi informarea creditorilor, dar şi de înregistrarea creanţelor. Capitolul V intitulat “Dispoziţii tranzitorii şi finale” reglementează normele practice de aplicare şi relaţia cu alte acorduri.

2.3. Domeniul de aplicare

Regulamentul se aplică procedurilor colective din domeniul insolvenţei în cadrul cărora centrul principalelor interese ale debitorului¹⁶ este situat într-un stat membru al Uniunii Europene. În cele ce urmează voi analiza actul normativ comunitar raportat la procedura, persoanele cărora li se aplică şi de asemenea voi aborda problema aplicării lui în spaţiu şi timp.

Domeniul de aplicare al Regulamentului este limitat la procedurile de faliment. În art. 1 se prevede în mod expres că actul comunitar european se aplică „ procedurilor colective ce iau naştere în contextul insolvenţei debitorului care atrage desistarea parţială sau totală a acestuia şi desemnarea unui lichidator.” În consecinţă, dispoziţiile Regulamentului nu se aplică procedurilor de reorganizare.

Procedurile de insolvenţă trebuie să fie conforme dispoziţiilor Regulamentului, dar trebuie să fie şi recunoscute şi executorii în statul membru în care sunt deschise.

Art. 2 prevede că Regulamentul nu se aplică procedurilor de insolvenţă care se referă la societăţile de asigurare, instituţiile de credit, societăţile de investiţii care furnizează servicii ce implică deţinerea de fonduri sau valori mobiliare ale terţilor (societăţi de valori mobiliare, fondurile mutuale etc.) şi la organismele de plasament colectiv. Aceste societăţi enumerate au fost excluse reglementării Regulamentului în considerarea faptului că ele sunt supuse unui regim special, iar autorităţile naţionale de control au în cazul acestora competenţe de intervenţie extrem de extinse.

În Legea română nr. 637 din 7 decembrie 2002 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat în domeniul insolvenţei se regăseşte în art. 2 o prevedere similară, în sensul că această lege nu se aplică în cazul unei proceduri de insolvenţă care are ca obiect: bănci, cooperative sau alte instituţii de credit; societăţi şi agenţi de asigurare; societăţi de servicii de investiţii financiare, organisme de plasament colectiv în valori mobiliare, societăţi de administrare a investiţiilor; societăţi de bursă, membri ai burselor de mărfuri, case de compensaţie, membri compensatori ai burselor de mărfuri, societăţi de brokeraj, traderi.

Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei în România se aplică, de asemenea, următoarelor categorii de debitori aflaţi în stare de insolvenţă sau de insolvenţă iminentă: societăţile comerciale; societăţile cooperative; organizaţiile cooperatiste; societăţile agricole; grupurile de interes economic precum şi orice altă persoană juridică de drept privat care desfăşoară şi activităţi economice. Acest act normativ concordă cu regulamentul european, reprezentând în ţara noastră dreptul comun în materia insolvenţei şi a fost avut în vedere în anexele la Regulament. Legea falimentului societaţilor de asigurări (Legea nr. 503/2004) şi Ordonanţa referitoare la falimentul instituţiilor de credit, aplicabilă şi entităţilor reglementate ale pietei de capital (OG nr. 10/2004) sunt legi speciale care se aplică strict categoriilor de comercianţi indicaţi.

Spre deosebire însă de legile române indicate, Regulamentul se referă şi la insolvenţa simplilor particulari. În alin. (9) din Preambul se arată că „Prezentul regulament ar trebui să se aplice procedurilor de insolvenţă, indiferent dacă debitorul este o persoană fizică sau o persoană juridică, un comerciant sau o persoană particulară.”

Domeniul de aplicare în spaţiu al Regulamentului Consiliului nr. 1346/2000 este marcat de două cerinţe: să existe un caz de insolvenţă cu cel puţin un element de extraneitate, iar acest element de extraneitate să facă o anumită referire la unul din statele membre ale Uniunii Europene. Deci, situaţiile de insolvenţă fără elemente de extraneitate (fără elementul „străin” care constituie principalul factor de distingere a raporturilor juridice de drept internaţional privat faţă de alte raporturi juridice) nu cad sub incidenţa acestui act normativ comunitar. Al doilea criteriu impune ca acest element de extraneitate să se situeze pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene.

Regulamentul se aplică pe întreg teritoriul Uniunii Europene şi reglementează conflictele de jurisdicţii şi legi ce s-ar putea ivi între două sau mai multe state membre ale U.E.

Aplicarea Regulamentului Consiliului nr. 1346/2000 este obligatorie în toate statele membre în conformitate cu Tratatul de instituire a Comunităţii Europene (actual Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene). Totuşi limitarea teritorială a aplicării Regulamentului numai la nivel comunitar este un neajuns important în contextul globalizării afacerilor. Am arătat că în 1998 a fost dezvoltat un standard de cooperare transfrontalieră denumit Modelul de lege UNCITRAL privind insolvenţa transfrontalieră, dar acesta nu are caracter obligatoriu.

Regulamentul privind procedurile de insolvenţă, adoptat la 29 mai 2000, a intrat în vigoare la data de 31 mai 2002, aşa cum s-a prevăzut prin art. 47 din cuprinsul lui.

Din punct de vedere al aplicării în timp, conform art. 43 dispoziţiile Regulamentului se aplică numai în cazul procedurilor de insolvenţă care sunt deschise după intrarea lui în vigoare. Se dă eficienţă principiului neretroactivităţii legii noi. Această regulă juridică stabileşte că legea nouă se aplică numai situaţiilor care se ivesc în practică după intrarea în vigoare a ei, iar nu şi situaţiilor trecute.

Partea a doua din art. 43 menţionează în mod expres că „Actele îndeplinite de un debitor înainte de intrarea în vigoare a prezentului regulament continuă să fie reglementate de legea aplicabilă acestora la data la care au fost îndeplinite.” În consecinţă „trecutul scapă reglementării noi”.

Pentru statele membre care au aderat ulterior la Uniunea Europeană, Regulamentul Consiliului nr. 1346/2000 a intrat în vigoare odată cu aderarea. În cazul României, actul normativ comunitar privind procedurile de insolvenţă se aplică începând cu data de 1 ianuarie 2007.

2.4. Competenţa internaţională

Am prezentat anterior care sunt problemele care pot să apară în situaţia existenţei unei insolvenţe cu elemente de extraneitate: stabilirea instanţei căreia îi aparţine competenţa jurisdicţională, determinarea legii aplicabile procedurii de insolvenţă şi ce efecte vor fi recunoscute unei hotărâri pronunţate în alt stat.

La nivel internaţional s-au conturat două teorii, fiecare dintre ele cu argumente teoretice şi practice pro şi contra: teoria unităţii şi universalităţii falimentului şi teoria pluralităţii şi teritorialităţii falimentului.

Conform teoriei unităţii şi universalităţii, pornind de la universalitatea patrimoniului, se urmează o singură procedură de faliment la sediul societăţii şi care priveşte întregul patrimoniu, iar competenţa pentru deschiderea procedurii aparţine instanţei de la domiciliul sau sediul principal al debitorului.

În concepţia teoriei teritorialităţii şi pluralităţii dacă unul şi acelaşi comerciant are bunuri şi creditori pe teritorii diferite, urmează a se deschide tot atâtea proceduri de faliment câte bunuri există, iar competenţa de deschidere a procedurii aparţine fiecărei instanţe din orice stat în care debitorul are o filială, o sucursală sau anumite bunuri.

Reglementările Regulamentului Consiliului (CE) nr. 1346/2000 privind procedurile de insolvenţă se circumscriu primei teorii, cea a unităţii şi universalităţii falimentului cu excepţiile strict reglementate referitoare la procedurile secundare de insolvenţă.

S-ar putea spune şi că dispoziţiile acestui act normativ comunitar reprezintă o imbinare a principiului universalităţii cu cel al teritorialităţii,¹⁷în sensul că unei proceduri principale de insolvenţă i se atribuie valabilitate universală în timp ce pot exista şi proceduri colaterale, respectiv proceduri secundare sau particulare de insolvenţă, cu valabilitate teritorială.

În consecinţă, se poate afirma că Regulamentul consacră teoria universalităţii admiţând în anumite cazuri şi necesitatea deschiderii unor proceduri cu aplicaţie teritorială, restrânsă.

Există şi opinii contrare în sensul că legiuitorul european a adoptat principiul pluralităţii şi teritorialităţii procedurii de insolvenţă raportat la posibilitatea deschiderii de proceduri secundare şi respectiv particulare.

Procedurile secundare sunt admise doar în considerarea caracterului special al relaţiilor juridice protejate prin legislaţiile naţionale (contracte de muncă, imobile etc.)

2.4.1. Procedura principală de insolvenţă

Articolul 3 din acest act normativ comunitar stabileşte regulile de competenţa internaţională astfel:

„1. Instanţele din statul membru pe teritoriul căruia se află centrul intereselor principale ale unui debitor sunt competente să deschidă procedura de insolvenţă. În cazul unei societăţi sau persoane juridice, centrul intereselor principale este prezumat a fi, până la proba contrarie, locul unde se află sediul social.

2. Dacă centrul intereselor principale ale unui debitor este situat pe teritoriul unui stat membru, instanţele unui alt stat membru sunt competente să deschidă o procedură de insolvenţă împotriva acestui debitor numai dacă acesta are un sediu pe teritoriul acestui din urmă stat membru. Efectele acestei proceduri se limitează la bunurile debitorului situate pe teritoriul celui de-al doilea stat membru.

3. Dacă s-a deschis o procedură de insolvenţă în temeiul alin. (1), orice procedură de insolvenţă deschisă ulterior în temeiul alin. (2) este o procedură secundară. Aceasta din urmă trebuie să fie o procedură de lichidare.

4. Procedură teritorială de insolvenţă menţionată în alin. (2) poate fi deschisă înaintea deschiderii procedurii principale de insolvenţă , în temeiul alin. (1), dacă:

(a) o procedură de insolvenţă nu poate fi deschisă în temeiul alin. (1) datorită condiţiilor stabilite prin legea statului membru pe al cărui teritoriu se află centrul intereselor principale ale debitorului sau

(b) dacă deschiderea procedurii teritoriale de insolvenţă este cerută de un creditor care îşi are domiciliul, reşedinţa obişnuită sau sediul social în statul membru pe al cărui teritoriu se află sediul respectiv, sau a cărui creanţă a luat naştere din exploatarea acelui sediu.”

Regulile de competenţă arătate se limitează la competenţa internaţională desemnând statele membre ale căror jurisdicţii pot deschide o procedură de insolvenţă. Competenţa teritorială în cadrul acelui stat se determină conform legii naţionale a acelui stat.

În România, prin art. 6 din Legea nr. 85/2006 se prevede că toate procedurile prevăzute de această lege, cu excepţia recursului sunt de competenţa tribunalului în a cărui rază teritorială îşi are sediul debitorul, astfel cum figurează acesta în registrul comerţului, respectiv în registrul societăţilor agricole sau în registrul asociaţiilor şi fundaţiilor.

Este de precizat şi un alt aspect, procedurile de insolvenţă nu implică neapărat intervenţia unei autorităţi judiciare. Noţiunea de jurisdicţie utilizată de acest regulament nu trebuie înţeleasă în sens restrictiv ci ca persoana, organul abilitate de dreptul naţional să deschidă procedura de insolvenţa, să ia măsurile necesare in cadrul acesteia (art. 2 lit. d).

Deci, procedura principală de insolvenţă se deschide în statul membru în care se află centrul intereselor principale ale debitorului. Determinarea „centrului principalelor interese ale debitorului” poate şi ea întâmpina dificultăţi faţă de criteriile diverse ale legislaţiilor fiecărui stat membru. Se prezumă pentru persoane juridice şi societăţi că acest centru este la locul în care acestea au declarat sediul statutar¹⁸.

Potrivit Regulamentului, alin. 13 din Preambul, centrul intereselor principale (COMI¹⁹) „trebuie să corespundă locului în care debitorul îşi conduce în mod obişnuit interesele şi poate, prin urmare, să fie verificat de către terţi.” Prezumţia în cazul unei societăţi sau persoane juridice este, conform art. 3 alin. 1, că acesta este locul unde se află sediul social. Se poate face proba contrarie. S-a arătat în doctrină²⁰ că de multe ori controlul economic nu este vizibil creditorilor şi nu poate fi uşor constatat sau pur şi simplu este ascuns acestora, deci proba acestuia este dificilă, se impune a se da eficienţă sediului înregistrat cunoscut terţilor.

Art. 3 din Legea nr. 637/2002 prevede la lit. d că: „centrul principalelor interese ale debitorului este, până la proba contrarie, după caz: sediul principal al persoanei juridice; domiciliul profesional al persoanei fizice care exercită o activitate economică sau o profesiune independentă; domiciliul persoanei fizice care nu exercită o activitate economică sau o profesiune independentă.”

Am subliniat că, Regulamentul precizează că COMI trebuie să corespundă locului în care debitorul îşi conduce în mod obişnuit interesele şi poate să fie verificat de către terţi, iar art. 2 lit. h defineşte sediul social ca „un loc de derulare de operaţiuni, unde debitorul execută în mod netranzitoriu o activitate economică cu mijloace umane şi bunuri.” Prezumţia e utilă, având în vedere principiul securităţii juridice şi faptul că sediul social este cunoscut de toţi cei interesaţi datorită publicităţii acestuia. Ea poate fi răsturnată doar prin invocarea unor factori obiectivi şi care pot fi verificaţi de către terţi.²¹

Prin decizia pronunţată în Cauza C-341/04, Eurofood IFSC Ltd, Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene a dat un exemplu de situaţie obiectivă care ar putea răsturna prezumţia, respectiv „cazul unei societăţi care nu a exercitat nicio activitate pe teritoriul statului membru unde este situat sediul său social”²².

În jurisprudenţă s-a arătat că²³, deşi societatea debitoare este o sucursală înfiinţată în România de către o societate comercială cu sediul social pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene, deoarece toată activitatea societăţii comerciale străine se desfăşoară în fapt în România în cadrul sucursalei, toţi creditorii societăţii sunt din România, toate bunurile societăţii se află în ţară şi de asemenea aproximativ 200 salariaţi lucrează aici, centrul principalelor interese ale companiei se află la sediul secundar. Reţinându-se că instanţa română este competentă să se pronunţe cu privire la cererea debitorului s-a dispus cu privire la declanşarea procedurii insolvenţei potrivit legii române.

La fel s-a procedat şi în situaţia în care debitorul şi-a transferat sediul social în Bucureşti după intervenirea „statutului de insovabilitate” în Italia unde societatea a funcţionat iniţial. S-a apreciat²⁴ de către tribunalul sesizat de către creditori că centrul principalelor interese ale debitorului este în Italia unde şi-a desfăşurat activitatea, unde are credite neachitate şi angajaţii săi sunt lipsiţi de salariu cuvenit.

Cu privire la situaţia specială când persoana juridică are sedii în mai multe state se impune determinarea sediului principal (real) al debitorului.²⁵

S-a pus şi problema datei în raport de care se stabileşte centrul principalelor interese ale debitorului. Astfel, s-au emis trei teorii în sensul că: se apreciază la data naşterii creanţei ce determină prin neplata ei la scadenţă deschiderea procedurii, la data formulării cererii de declanşarea procedurii şi respectiv la data pronunţării hotărârii privind insolvenţa debitorului. Am prezentat exemple din jurisprudenţă, în care instanţele au optat pentru analiza acestui punct de legătură la momentul apariţiei stării de insolvenţă. În practica engleză se dă prioritate ultimei teorii.²⁶

Procedura principală are o întindere universală şi include toate bunurile debitorului. Regulamentul permite deschiderea de proceduri secundare în statul membru în care debitorul are un sediu, dar în această situaţie procedura se limitează la bunurile situate în statul respectiv.

Jurisdicţia competentă să deschidă o procedură principală de insolvenţă, poate să ordone măsuri provizorii şi de conservare chiar din momentul depunerii cererii privind deschiderea procedurii. Atât procedurile principale, cât şi procedurile secundare trebuie să urmărească valorificarea eficientă a masei bunurilor şi îndestularea creditorilor.

2.4.2.Procedura secundară de insolvenţă

Dacă s-a deschis o procedură de insolvenţă în statul membru pe al cărui teritoriu se află sediul principal al debitorului, orice procedură de insolvenţă deschisă ulterior pe teritoriul altui stat membru unde debitorul are un alt sediu este o procedură secundară. Aceasta din urmă trebuie să fie o procedură de lichidare.

Deschiderea procedurii menţionate în art. 3 alin. (1) din Regulament de către o instanţă dintr-un stat membru şi care este recunoscută în alt stat membru (procedura principală) permite deschiderea în cel de-al doilea stat, de către o instanţă competentă în temeiul art. 3 alin. (2), a unei proceduri secundare de insolvenţă, fără ca insolvenţa debitorului să fie examinată în cel de-al doilea stat. Se instituie o prezumţie de insolvenţă.

Această procedură trebuie să fie una din procedurile menţionate în anexa B. Efectele ei se limitează la bunurile debitorului situate pe teritoriul celui de-al doilea stat membru.

Legea aplicabilă procedurii secundare este cea a statului membru pe teritoriul căruia se deschide procedura secundară.

Conform art. 29 deschiderea unei proceduri secundare poate fi solicitată de :

(a) de lichidatorul desemnat în cadrul procedurii principale;

(b) de orice altă persoană sau autoritate abilitată să solicite deschiderea unei proceduri de insolvenţă în virtutea legii statului membru pe al cărui teritoriu este solicitată deschiderea procedurii secundare.

Atingerea obiectivului propus, o procedură de insolvenţă eficientă şi efectivă poate fi realizată doar prin cooperarea şi comunicarea dintre lichidatorul din cadrul procedurii principale şi lichidatorii din cadrul procedurilor secundare. Art. 31 din Regulament instituie obligaţia de informare reciprocă. Aceştia trebuie să comunice imediat orice informaţie care poate fi utilă şi celorlalte proceduri. Informaţiile privesc stadiul depunerii cererilor de admitere a creanţelor şi de verificare a acestora. Toate măsurile care duc la încheierea procedurilor se impune de asemenea să fie aduse la cunoştinţa tuturor lichidatorilor atât din procedura principală cât şi din procedurile secundare. Textul normativ menţionat impune deci obligaţia de cooperare şi de schimb de experienţă între lichidatori, o dispoziţie similară lipseşte însă în privinţa instanţelor judecătoreşti, deşi s-ar impune.²⁷

Procedurile secundare sunt autonome, normele aplicabile fiecărei proceduri sunt diferite, cele ale statului în care s-a deschis procedura. Lichidatorul din cadrul procedurii principale şi lichidatorii din cadrul procedurilor secundare au obligaţia de cooperare reciprocă cu această rezervă.

Procedura falimentului este o procedură colectivă, concursuală. Pentru asigurarea unei valorificări optime a bunurilor debitorului aflat în insolvenţă s-a prevăzut ca lichidatorul din cadrul unei proceduri secundare să permită, în timp util, lichidatorului din cadrul procedurii principale să îşi prezinte propunerile referitoare la lichidarea sau utilizarea bunurilor din procedura secundară.

Deoarece creditorii pot să-şi înregistreze cererea de admitere a creanţei fie în cadrul procedurii principale, fie în cadrul oricărei proceduri secundare şi în acest domeniu lichidatorii din cadrul procedurii principale şi cei din procedurile secundare trebuie să coopereze şi să se informeze reciproc. Ei "vor înregistra în cadrul altor proceduri cererile de admitere a creanţelor care fuseseră deja înregistrate în cadrul procedurii pentru care au fost desemnaţi, cu condiţia ca prin aceasta să fie servite interesele creditorilor din cadrul acestor din urmă proceduri, sub rezerva dreptului creditorilor de a se opune acestui lucru sau de a retrage înregistrarea cererilor de admitere a creanţelor, în cazul în care legea aplicabilă prevede această posibilitate” (art. 32).

Lichidatorul din procedura principală sau din cea secundară poate să participe la adunarea creditorilor din cadrul altei proceduri.

La cererea lichidatorului din cadrul procedurii principale, instanţa care a deschis procedura secundară poate să suspende în tot sau în parte operaţiunile de lichidare şi să impună acestuia să ia toate măsurile corespunzătoare pentru a apăra interesele creditorilor din procedura secundară. Suspendarea lichidării poate fi dispusă pentru o perioadă de maxim trei luni.

Cererea lichidatorului din procedura principală de suspendare poate fi respinsă numai "dacă este în mod clar lipsită de interes pentru creditorii din procedura principală.”

O altă măsură de coordonare a procedurilor este posibilitatea lichidatorului din procedura principală de a propune un plan de reorganizare a activităţii debitorului în cadrul procedurii secundare. Această situaţie este reglementată de art. 34 din Regulament.

De asemenea, surplusul de bunuri din procedura secundară va fi transferat imediat către lichidatorul din procedura principală. Art. 35 instituie o condiţie pentru realizarea transferului, ca lichidarea bunurilor din procedura secundară să permită satisfacerea tuturor creanţelor admise în cadrul acestei proceduri.

2.4.3.Procedura particulară de insolvenţă

Înaintea declanşării sau chiar în lipsa unei proceduri principale de insolvenţă se poate deschide o procedură particulară într-un alt stat membru dacă debitorul are un sediu secundar în acel stat (susursală, agenţie, punct de lucru). Dacă centrul intereselor principale ale unui debitor este situat pe teritoriul unui stat membru, instanţele unui alt stat membru sunt competente să deschidă o procedură de insolvenţă împotriva acestui debitor numai dacă acesta are un sediu pe teritoriul acestui din urmă stat membru.

Efectele acestei proceduri se limitează la bunurile debitorului situate pe teritoriul celui de-al doilea stat membru.

Procedura teritorială de insolvenţă, menţionată anterior, poate fi deschisă înaintea deschiderii procedurii principale de insolvenţă, dacă:

(a) o procedură de insolvenţă nu poate fi deschisă în temeiul alin. (1) al art.3 din regulament datorită condiţiilor stabilite prin legea statului membru pe al cărui teritoriu se află centrul intereselor principale ale debitorului sau

(b) dacă deschiderea procedurii teritoriale de insolvenţă este cerută de un creditor care îşi are domiciliul, reşedinţa obişnuită sau sediul social în statul membru pe al cărui teritoriu se află sediul respectiv, sau a cărui creanţă a luat naştere din exploatarea acelui sediu.

Deci, o astfel de procedură particulară este permisă numai în cazurile arătate limitativ, respectiv când legislaţia statului membru unde debitorul îşi are sediul principal (centrul intereselor principale) împiedică declanşarea unei proceduri principale de insolvenţă sau când declanşarea procedurii este solicitată de un creditor care are domiciliul, reşedinţa sau sediul în statul în care se află sucursala respectivă sau creanţa face referire la sucursală.

Procedura particulară nu impune neapărat lichidarea patrimoniului debitorului. Dacă ulterior se deschide o procedură principală, procedura particulară va fi continuată ca procedură secundară, iar aceasta am arătat că trebuie să fie o procedură de lichidare.