Traducere din limba franceză

Traducere din limba franceză

Consiliul Europei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Secţia întâi

Cauza VLASIA GRIGORE VASILESCU împotriva ROMÂNIEI

(cererea nr. 60868/00)

Hotărâre

Strasbourg

8 iunie 2006

Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile definite la articolul 44 § 2 al Convenţiei. Poate suferi modificări de formă.

În cauza Vlasia Grigore Vasilescu împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia întâi), reunită în camera formată din:

Domnii C.L. ROZAKIS, preşedinte,

L. LOUCAIDES,

C. BIRSAN,

Doamna N. VAJIC,

Domnii A. KOVLER,

D. SPIELMANN

S.E. JEBENS, judecători

şi Domnul M. S. NIELSEN, grefierul secţiei,

După ce a deliberat în camera de consiliu din 18 mai 2006,

Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 60868/00) îndreptată împotriva României prin care un cetăţean al acestui stat, Domnul Vlasia Grigore Vasilescu (“reclamantul”), au sesizat Curtea la data de 21 aprilie 2000 în temeiul articolului 34 al Convenţiei de protecţie a Drepturilor Omului şi Libertăţilor fundamentale (“Convenţia”).

2. Guvernul român (“Guvernul”) este reprezentat de împuternicitul său, Domnul M. B. Aurescu, apoi de Doamna Beatrice Rămăşcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.

3. Reclamantul se plânge, din punct de vedere al articolului 6 § 1 al Convenţiei, de o atingere adusă dreptului său de acces la un tribunal din cauza respingerii unei acţiuni în revendicare a unui imobil. El a văzut în asta de asemenea şi o atingere adusă dreptului la respectarea bunurilor sale, din punct de vedere al articolului 1 al Protocolului nr. 1.

4. Cererea a fost repartizată secţiei a doua a Curţii (articolul 52 § 1 al regulamentului). În cadrul acesteia, camera însărcinată să examineze cauza (articolul 27 § 1 al Convenţiei) a fost constituită în conformitate cu articolul 26 § 1 al regulamentului.

5. La 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat componenţa secţiilor (articolul 25 § 1 al regulamentului). Prezenta cerere a fost repartizată primei secţii remaniată astfel (articolul 52 § 1).

6. Printr-o hotărâre din 26 mai 2005 camera a declarat cererea parţial admisibilă.

7. Guvernul a depus observaţii scrise suplimentare (articolul 59 § 1 al regulamentului), dar reclamantul nu.

DE FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI

8. Reclamantul este cetăţean român, născut în 1938 şi domiciliat în Bucureşti.

9. Printr-un contract încheiat în 1940, părinţii reclamantului au cumpărat un bun imobiliar format dintr-o clădire şi un teren de 15.000 m², situaţi în perimetrul comunei Voluntari. Imobilul a fost ocupat în 1945 de armata sovietică. După plecarea trupelor sovietice, în 1958, imobilul a fost preluat de autorităţile locale.

A. Acţiunea în revendicare a proprietăţii

10. După schimbarea regimului politic român în 1989, reclamantul a întreprins mai multe demersuri pe lângă autorităţile locale pentru a obţine restituirea bunului imobiliar mai sus menţionat. El a cerut Primăriei Voluntari precizări asupra regimului juridic al bunului şi asupra titlului de proprietate a statului.

11. Printr-o scrisoare din 24 februarie 1994, Primăria Voluntari l-a informat că între 1958 şi 1965 imobilul s-a aflat în posesia Ministerului Apărării, apoi a şcolii comunei. Ea a menţionat de asemenea că “la 31 decembrie 1966, în temeiul unui proces-verbal înregistrat sub nr. 6002, clădirea şi un teren de 1.500 m² au devenit, prin aplicarea decretelor nr. 218/1960 şi 712/1966, proprietate a Primăriei”. În orice caz, Primăria a estimat că devenise proprietara bunului prin prescripţie achizitivă din cauza unei posesii de peste patruzeci de ani.

12. În urma acestei scrisori, reclamantul a contestat existenţa procesului-verbal nr. 6002/1966 şi a depus la Parchet o plângere împotriva secretarului Primăriei pentru fals şi abuz. În cursul anchetei, Parchetul a pronunţat trei ordonanţe de neîncepere a urmăririi penale care au fost apoi anulate de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie în urma plângerilor reclamantului.

13. Printr-o scrisoare din 8 ianuarie 1997, Primăria Voluntari a informat reclamantul că se nu afla în posesia nici-unui document care să ateste modalitatea de transfer a bunului în litigiu în patrimoniul statului.

14. Prevalându-se de legea nr.112/1995 asupra situaţiei juridice a anumitor bunuri imobiliare folosite drept locuinţă, reclamantul a cerut restituirea imobilului. Printr-o decizie din 18 iunie 1997 comisia pentru aplicarea acestei legi a respins cererea sa pe motiv că bunul devenise proprietate a statului fără titlu valabil şi că, prin urmare, dispoziţiile legii citate anterior nu îi erau aplicabile.

15. În 1997 reclamantul şi mama sa au sesizat, în temeiul articolelor 480 şi următoarele ale codului civil, judecătoria Buftea cu o acţiune în revendicare împotriva Primăriei Voluntari, Consiliului judeţean Ilfov şi altor persoane care foloseau diferite parcele din terenul aflat în litigiu.

16. Printr-o sentinţă din 26 iunie 1998 tribunalul a considerat că statul a intrat în posesia bunului fără titlu şi a ordonat restituirea sa reclamantului şi mamei sale. Primăria Voluntari a făcut apel la această sentinţă, invocând că bunul devenise legal proprietate a statului în temeiul decretelor nr. 218/1960 şi 712/1966. Într-un memoriu în apărare reclamantul, invocând decizia din 13 iulie 1993 a Curţii Supreme de Justiţie de constatare a neconstituţionalităţii decretelor în cauză, a concluzionat că aceştia nu au efectuat un transfer de proprietate valabil.

17. Printr-o sentinţă din 8 februarie 1999, tribunalul Bucureşti a admis apelul. El a considerat că Primăria era proprietara bunului revendicat, considerând în special că:

“Din documentele administrate la dosar, precum şi din cererea de introducere a cererii că terenul şi construcţiile revendicate sunt administrate din 1965 de Primăria Voluntari, o parte fiind ocupată de sediul Primăriei şi altele de celelalte părţi pârâte, în temeiul contractelor de închiriere încheiate cu Primăria.

În conformitate cu articolul 36 al legii nr. 18/1991, terenurile aparţinând statului, situate în localităţi şi administrate de primării, au fost transferate în patrimoniul comunelor.

În privinţa acestei dispoziţii, sentinţa judecătoriei care concluzionează că Primăria deţine un imobil fără titlu valabil, este nefondată (...)

Un argument suplimentar este inspirat din articolul 3 § 4 al legii nr. 213/1998 în temeiul căruia (...) bunurile care sunt menţionate la punctul trei al listei anexă la lege, şi anume clădirile folosite drept sediu al consiliului local şi al Primăriei, precum şi terenurile aferente, fac parte din domeniul public al comunelor, oraşelor şi capitalelor de judeţe (...)”

18. Reclamantul şi mama sa au înaintat recurs împotriva acestei sentinţe. Ei au menţionat că tribunalul judeţean a pronunţat decizia sa bazându-se pe o singură dovadă, şi anume scrisoarea Primăriei Voluntari din 24 februarie 1994. Ori afirmaţiile conţinute în această scrisoare au fost infirmate de scrisoarea din 1997 a aceleaşi primării. Ei afirmă de asemenea că tribunalul judeţean a comis greşeli grave în aplicarea şi interpretarea celor două legi citate anterior: deşi articolul 36 § 1 al legii nr. 18/1991 atribuia comunei terenurile ce au aparţinut statului, paragraful 5 al aceluiaşi articol preciza că terenurile care deveniseră proprietatea statului în temeiul decretului nr. 712/1966, ceea ce era cazul conform Primăriei, trebuia să fie restituite vechilor proprietari. În privinţa legii nr. 213/1998 asupra domeniului public, ei subliniază că articolul său 6 dispunea că domeniul public nu includea decât imobilele care deveniseră proprietate a statului în temeiul unui titlu valabil şi că tribunalelor le revenea sarcina de a stabili valabilitatea titlului de stat, ceea ce tribunalul judeţean a omis să facă.

19. Printr-o hotărâre din 13 decembrie 1999, Curtea de apel Bucureşti a respins recursul şi a confirmat temeinicia deciziei tribunalului judeţean, în termenii următori:

“Trimiterile la dispoziţiile articolului 36 al legii nr.18/1991 şi la al treilea punct al listei anexă la legea nr. 213/1998 sunt corecte din moment ce tribunalul judeţean a considerat că bunurile aflate în litigiu fac parte din patrimoniul statului.

Tribunalul a examinat actele menţionate de reclamanţi în recursul lor, dar le-a respins pe bună dreptate deoarece o situaţie contrară rezulta din alte acte.

Faptele au fost stabilite corect de instanţa de apel, ţinând cont de scrisoarea din 24 februarie 1994 care atesta că între 1958 şi 1965 terenul se afla în posesia şcolii locale care îl primise de la Ministerul Apărării; printr-un proces-verbal din 26 aprilie 1965, imobilul a fost reluat de Consiliul local Voluntari şi, prin procesul-verbal nr. 6002 din 31 decembrie 1966, bunul format din construcţiile în suprafaţă de 588 m² şi din terenul de 1500 m² a fost transferat în patrimoniul consiliului local Voluntari, în temeiul articolului III al decretului nr. 218/1960 şi al decretului nr. 712/1966.

Faptul că prin scrisoarea din 8 ianuarie 1997 Primăria Voluntari afirma că nu se afla în posesia nici-unui document privind modalitatea transferului bunului în patrimoniul statului nu înseamnă că acest transfer nu a avut loc (...)

Fiind vorba despre decizia comisiei de aplicare a legii nr. 112/1995, (...) ea nu poate fi investită cu autoritatea de lucru judecat în privinţa regimului juridic al imobilului.”

20. La o dată neprecizată, bazându-se pe o scrisoare din 6 octombrie 2000 prin care parchetul local îl informa că procesul-verbal nr. 6002 din 31 decembrie 1966 nu exista, reclamantul a înaintat o acţiune în revizuire a hotărârii din 13 decembrie 1999. Acţiunea sa a fost respinsă de Curtea de apel Bucureşti, pe motiv că decizia parchetului era ulterioară hotărârii Curţii de apel Bucureşti din 31 decembrie 1999.

B. Acţiunea în restituire a proprietăţii bazată pe legea nr. 10/2001

21. La 10 august 2001 şi 20 ianuarie 2004 reclamantul şi mama sa au cerut restituirea bunului imobiliar aflat în litigiu comisiei locale de aplicare a legii nr. 10/2001 asupra situaţiei juridice a anumitor imobile naţionalizate abuziv.

22. La propunerea comisiei, printr-o decizie din 24 mai 2004, primarul comunei Voluntari a restituit reclamantului o parte din bun, adică un teren de 5425 m² şi construcţiile care se aflau pe el.

23. Printr-un contract din 10 martie 2005, reclamantul a vândut Primăriei Voluntari terenul şi construcţiile aferente la un preţ total de 488.913 euro.

24. Pentru restul terenului aflat în litigiu, şi anume diferenţa până la 15.000 m², o procedură administrativă de restituire este în curs.

II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE

A. Codul civil

Art. 480

“ Proprietatea este dreptul de a beneficia şi de a dispune de bunuri în modul cel mai absolut, cu condiţia să nu se facă uz de ele într-un mod interzis de legi sau de regulamente.”

Art. 481

“Nimeni nu poate fi constrâns să-şi cedeze proprietatea, decât din cauza unei utilităţi publice şi în schimbul unei despăgubiri juste şi prealabile”.

B. Decretul nr. 218/1960 asupra prescrierii extinctive

Articolul III

“Dreptul la restituirea unui bun intrat, înainte de publicarea prezentului decret, în posesia statului (...) în lipsa titlului (...) este prescris după o perioadă de doi ani începând de la data intrării în posesie (...)”

C. Decretul nr. 712/1966 asupra bunurilor prevăzute de articolul III al decretului 218/1960

“Bunurile care intră în categoria prevăzută de articolul III al decretului nr. 218/1960 (...) şi care se află în posesia unei organizaţii socialiste, sunt considerate drept proprietate a statului începând de la data intrării lor în posesia statului sau unei alte organizaţii socialiste (...)”

D. Legea nr. 18/1991 asupra terenurilor agricole

Articolul 36

“1. Terenurile proprietate ale statului, situate în localităţi şi care se află în momentul promulgării acestei legi sub administrarea primăriilor, devin proprietatea comunelor sau oraşelor (...)

5. Terenurile neconstruite (...) care se află sub administrarea primăriilor şi care sunt considerate proprietate a statului prin aplicarea dispoziţiilor decretului nr. 712/1966, vor fi restituite vechilor proprietari sau moştenitorilor lor, după caz, la cerere (...)”.

E. Legea nr. 213 din 24 noiembrie 1998 asupra domeniului public şi regimul său juridic

Articolul 3 § 4

“Bunurile menţionate la punctul trei al listei anexate la lege [terenurile şi clădirile care constituie sediul Consiliului local şi al Primăriei], precum şi cele declarate de uz sau de interes public de Consiliul local constituie domeniul public al comunelor, oraşelor şi capitalelor de judeţe.”

Articolul 6

“1. Fac de asemenea parte din domeniul public sau privat al statului sau al altor structuri administrative bunurile achiziţionate de stat între 6 martie 1945 şi 22 decembrie 1989, cu condiţia să fi intrat în patrimoniul statului în temeiul unui titlu, adică cu respectarea Constituţiei, tratatelor internaţionale la care România este parte şi legilor în vigoare la data la care bunurile respective au intrat în patrimoniul statului.

2. Cu excepţia cazului în care situaţia lor este reglementată de legi speciale de reparaţie, bunurile deţinute de stat fără titlu valabil, inclusiv cele care au fost achiziţionate în urma unui viciu de consimţământ, pot fi revendicare de foştii proprietari sau moştenitorii lor.

3. Tribunalele sunt competente să aprecieze valabilitatea titlului.”

F. Jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie

1. Hotărâri din 8 iunie şi 13 iulie 1993

25. În cauzele având drept obiect revendicarea imobilelor naţionalizate în timpul regimului comunist, Curtea Supremă trebuia să examineze recursurile în anulare înaintate de procurorul general împotriva deciziilor definitive care constatau ilegalitatea naţionalizării acestor imobile. Procurorul menţiona că imobilele aflate în litigiu intraseră în proprietatea statului în temeiul decretelor nr. 218/1960 şi 712/1966 şi că instanţele nu erau competente să soluţioneze acţiunile în revendicare.

26. Respingând recursurile procurorului, Curtea Supremă a constatat neconstituţionalitatea decretelor în cauză în funcţie de Constituţiile din 1952, 1965 şi 1991. În connsecinţă, ea a considerat că aceste decrete nu puteau transfera în mod valabil proprietatea privată în patrimoniul statului şi că, prin urmare, proprietarii imobilelor naţionalizate în temeiul acestor decrete nu pierduseră niciodată proprietatea lor. În privinţa imposibilităţii din partea instanţelor de a soluţiona acţiunile în revendicare, Curtea a considerat că un asemenea refuz constituia o denegare a justiţiei.

2. Hotărârea din 28 septembrie 1998

27. La 28 septembrie 1998 Curtea Supremă de Justiţie, hotărând cu toate camerele reunite, a decis în unanimitate că tribunalele erau competente să soluţioneze controversele privind atingerile aduse dreptului de proprietate comise între 1944 şi 1989.

3. Hotărârea din 10 noiembrie 1999

28. Într-o cauză având de asemenea drept obiect revendicarea unui imobil naţionalizat în timpul regimului comunist, Curtea Supremă de Justiţie a confirmat din nou jurisprudenţa sa în temeiul căreia statul nu se putea baza pe decretele nr. 218/1960 şi 712/1966 pentru a invoca un transfer de proprietate valabil al unui imobil în patrimoniul său.

DE DREPT

I. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII INVOCATE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENŢIEI

29. Reclamantul invocă faptul o nerespectare a dreptului său de acces la un tribunal din cauza respingerii acţiunii sale în revendicare fără ca tribunalele să analizeze valabilitatea titlului de proprietate de care statul de prevala. El invocă articolul 6 § 1 al Convenţiei, care prevede astfel:

“Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) de către un tribunal (...) care va decide (...) asupra contestaţiilor asupra drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)”.

A. Argumentele părţilor

30. Guvernul aminteşte cu uşurinţă jurisprudenţa constantă a Curţii conform căreia, atunci când verifică conformitatea unei proceduri interne cu articolul 6 § 1 al Convenţiei, Curtea nu este competentă să cunoască greşelile de fapt sau de drept comise pe nedrept de o jurisdicţie naţională.

31. În cazul în speţă consideră că procedura a oferit reclamantului ocazia de a-şi prezenta cauza în condiţiile care nu l-au pus într-o situaţie dezavantajoasă în raport cu celelalte părţi şi că instanţele interne au examinat toate problemele esenţiale pentru cauză, pronunţând soluţii în conformitate cu legea română aplicabilă.

32. În această privinţă, Guvernul subliniază că Curtea de apel a considerat că imobilul aflat în litigiu a devenit proprietate a statului prin intermediul legii, şi anume decretele nr. 218/1960 şi 712/1966.

33. Guvernul relevă că instanţele interne, examinând argumentele părţilor, au constatat că în urma celor două decrete menţionate anterior reclamantul şi-a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu şi în consecinţă i-au respins acţiunea.

34. În fine, fiind vorba despre caducitatea decretelor nr. 218/1960 şi 712/1966, Guvernul consideră că Tribunalul judeţean şi Curtea de apel Bucureşti nu erau obligate să urmeze jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie care a constatat neconstituţionalitatea acestor decrete din moment ce nu era opozabilă erga omnes.

35. Reclamantul subliniază că decretele nr. 218/1960 şi 712/1966 menţionate în scrisoarea din 1994 a Primăriei Voluntari drept bază legală a transferului bunului în patrimoniul statului, au fost declarate neconstituţionale prin hotărârea din 13 iulie 1993 a Curţii Supreme de Justiţie. În consecinţă, el consideră că respingând acţiunea sa, tribunalul judeţean şi Curtea de apel Bucureşti au încălcat în mod arbitrar această jurisprudenţă, precum şi alte acte din dosar care dovedeau lipsa titlului de proprietate valabil al statului.

36. Între altele, el invocă faptul că în mod greşit instanţele interne au considerat că titlul statului asupra imobilului în litigiu era confirmat de dispoziţiile legilor nr. 18/1991 şi 213/1998, prin urmare că paragraful 5 al articolului 36 al legii nr. 18/1991 şi articolul 6 al legii nr. 213/1998 prevăd restituirea bunurilor naţionalizate în temeiul decretului nr. 712/1966 şi respectiv competenţa tribunalelor interne pentru a verifica valabilitatea titlului de proprietate a statului.

B. Aprecierea Curţii

37. Curtea aminteşte că dacă nu intră în atribuţiile sale să cunoască greşelile de fapt sau de drept comise pe nedrept de instanţele naţionale, ea trebuie să se asigure că interpretarea lor în privinţa legislaţiei interne şi a probelor nu este atinsă de arbitrar, ceea ce ar fi de natură să aducă atingere echităţii procedurii (a se vedea, între altele, Tejedor Garcia împotriva Spaniei, hotărârea din 16 decembrie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-VIII, pag. 2796, § 31; Brualla Gómez de la Torre împotriva Spaniei, hotărârea din 19 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, pag. 2796, §§ 31 şi 32; Prinţul Hans-Adam II de Liechtenstein împotriva Germaniei [GC], nr. 42527/98, §§ 49 şi 50, CEDO 2001-VIII).

38. De altfel, deşi articolul 6 § 1 al Convenţiei nu reglementează admisibilitatea şi forţa probantă a mijloacelor, argumentelor şi ofertelor de probe ale părţilor, el instituie în sarcina tribunalelor o obligaţie de a efectua examinarea lor efectivă, fără a-i aprecia pertinenţa (Van de Hurk împotriva Olandei, hotărârea din 19 aprilie 1994, seria A nr. 288, pag.19, § 59).

39. Fără a cere un răspuns detaliat fiecărui argument al reclamantului, această obligaţie presupune, totuşi, ca partea vătămată să se poată aştepta la un răspuns specific şi explicit la mijloacele decisive pentru soluţionarea procedurii în cauză (a se vedea, Ruiz Torija şi Hiro Balani împotriva Spaniei, hotărâri din 9 decembrie 1994, seria A nr. 303-A şi 303-B, pag.12, §§ 29 şi 30 şi pag. 29 şi 30, §§ 27 şi 28).

40. În cazul în speţă Curtea constată că reclamantul a opus argumentului Primăriei Voluntari, care invoca decretele nr. 218/1960 şi 712/1966 pentru a justifica valabilitatea titlului său de proprietate, mijlocul inspirat din neconstituţionalitatea acestor decrete, constatată de Curtea Supremă de Justiţie într-o hotărâre din 1993. În această privinţă, Curtea relevă că conform jurisprudenţei constante a Curţii Supreme de Justiţie, statul nu putea invoca decretele nr. 218/1960 şi 712/1966 pentru a valida un transfer de proprietate.

41. Totuşi, tribunalul judeţean şi Curtea de apel au admis teza primarului şi, fără a se pronunţa asupra neconstituţionalităţii decretelor citate anterior, au considerat că după confiscarea bunului în 1945 statul a devenit proprietarul acestuia în temeiul acestor decrete şi că dispoziţiile legilor nr. 18/1991 şi 213/1998 confirmau titlul său de proprietate.

42. Curtea relevă că nu intră în atribuţiile sale să examineze temeinicia unui mijloc inspirat din neconstituţionalitatea decretelor nr. 218/1960 şi 712/1966, o asemenea sarcină revenind instanţelor naţionale. Cu toate acestea, ea remarcă faptul că o asemenea examinare era decisivă pentru soluţionarea procedurii. Într-adevăr, dacă tribunalul judeţean sau Curtea de apel au considerat acest mijloc întemeiat, ei ar fi trebuit neapărat să constate lipsa unui transfer de proprietate valabil şi să condamne statul la restituirea către reclamant a bunului în litigiu.

43. Examinarea acestui mijloc era cu atât mai justificată cu cât articolul 36 § 5 al legii nr. 18/1991 dispune restituirea bunurilor naţionalizate în temeiul decretului nr. 712/1996. În plus, articolul 6 al legii nr. 213/1998 cere un control judiciar al constituţionalităţii transferurilor bunurilor în patrimoniul statului intervenite între 6 martie 1945 şi 22 decembrie 1989. Ori trebuie constatat că un asemenea control nu s-a efectuat în cazul în speţă.

44. Ţinând cont de incidenţa decisivă a mijlocului inspirat din neconstituţionalitatea decretelor nr. 218/1960 şi 712/1966, Curtea consideră că se impunea din partea tribunalului judeţean şi a Curţii de apel un răspuns specific şi explicit. În lipsa acestuia din urmă, este imposibil să se ştie dacă aceste instanţe l-au neglijat pur şi simplu sau dacă au vrut să-l respingă şi în această ultimă ipoteză, din ce motive (a se vedea, mutatis mutandis, Ruiz Torija şi Hiro Balani, citaţi anterior, pag. 12, § 30 şi pag. 30, § 28).

45. În lumina celor de mai sus, Curtea concluzionează că această cauză a reclamantului în procedura de revendicare nu a fost studiată în mod echitabil.

46. Prin urmare, a fost încălcat articolul 6 § 1 al Convenţiei.

II. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII INVOCATE DE ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLULUI NR.1.

47. Reclamantul se consideră victima unei încălcări continue a dreptului său de proprietate din 1945, data ocupării ilegale de către stat a imobilului aparţinând părinţilor săi. El invocă articolul 1 al Protocolului nr. 1, care este astfel enunţat:

“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din cauza unei utilităţi publice şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale ale dreptului internaţional.”

48. Guvernul menţionează că articolul 1 al protocolului nr. 1 nu este aplicabil în cazul în speţă, reclamantul neavând nici-un “bun actual”, nici “o speranţă legitimă”, în sensul jurisprudenţei constante a organelor Convenţiei, de a obţine restituirea bunului.

49. Reclamantul susţine că nu şi-a pierdut niciodată dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu deoarece statul a exercitat o posesie bazată pe violenţă.

50. Curtea relevă că această plângere este direct legată de plângerea examinară din punctul de vedere al articolului 6 § 1 al Convenţiei. Având în vedere concluziile sale asupra terenului acestui ultim articol, Curtea nu ar putea specula asupra a ceea ce ar fi fost soluţia acţiunii în revendicare dacă cerinţele dreptului la un proces echitabil ar fi fost respectate în faţa tribunalelor interne.

51. În consecinţă, ea consideră că nu s-a putut hotărî nici asupra existenţei unui “bun” în sensul articolului 1 al protocolului nr 1, nici asupra temeiniciei plângerii inspirată din acest articol (a se vedea, mutatis mutandis, între altele, Glod împotriva României, nr. 41134/98, § 46, 16 septembrie 2003 şi Albina împotriva României, nr. 57808/00, § 42, 28 aprilie 2005).

III. ASUPRA APLICĂRII ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI

52. În temeiul articolului 41 al Convenţiei,

“Dacă Curtea declară că a existat încălcarea Convenţiei sau Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite să se şteargă decât incomplet consecinţele acestei încălcări, Curtea acordă părţii vătămate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.

53. Reclamantul nu a prezentat, după decizia asupra admisibilităţii, nici-o cerere de reparaţie echitabilă în termenul acordat deşi, prin două scrisori din 31 mai şi 7 septembrie 2005 atenţia sa a fost atrasă asupra articolului 60 al regulamentului Curţii care dispune că orice cerere de reparaţie echitabilă în temeiul articolului 41 al Convenţiei trebuie să fie expusă în observaţiile scrise în fond.

54. Prin urmare, dată fiind lipsa de răspuns în termenele stabilite, Curtea consideră că nu se poate acorda vreo sumă conform articolului 41 al Convenţiei.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1. Decide că s-a încălcat articolul 6 § 1 al Convenţiei;

2. Decide că nu se poate examina dacă s-a încălcat articolul 1 al Protocolului nr.1;

3. Decide că nu se poate acorda vreo sumă conform articolului 41 al Convenţiei.

Redactată în franceză, apoi comunicată în scris la data de 8 iunie 2006 cu aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 al regulamentului.

Søren Nielsen Christos Rozakis

Grefier Preşedinte