Tudor vianu studii de literatura universala şi comparata

om T\ ^{tOate gusturile acum}>^{îşi zice el}- ° ^sa P^{ot trai ca un} d_Upâ ^{Ume şi} ° ^să-mi prindă bine mai tîrziu în carieră.» Şi ¹ spintecă pe amîndoi, îşi ia liniştit tălpăşiţa, avînd ' ^mamte să le pună amîndurora cîte o pernă sub cap.

4ti • ' ^{Un tînar erou}' decorat ^cu Crucea pentru Pe matv, ^Crec^intă, o asasinează ca un tîlhar de drumul mare ^ConiPlici' ^mant*antului şi protectorului său, asigurîndu-şi ^{a sa}"i determine să-l asiste, că victima îl iubeşte

«ca pe băiatul ei şi are o încredere oarbă în el, aşa că nici un fel de precauţii». Omul acesta, fireşte, este _oi. ^ai< dar, aşa cum se prezintă lucrurile în vremea de az' ^le îndrăzni să afirm că e vorba numai de un caz izolat Sîn * care, fără să comită nici un asasinat, gîndesc şi simt ca • criminali şi sînt tot aşa de mîrşavi în adîncul sufletul^ 1 ' Singuri, faţă-n faţă cu propria lor conştiinţă, poate ca întreabă în taină: «Ce înseamnă, în definitiv, să fii cinstii v cumva vărsarea de sînge este şi ea o prejudecată?» p_oaţ_e se vor găsi unii să protesteze, scandalizaţi de vorbele mele susţinînd că sînt un om bolnav, un neurastenic care vede totul în negru şi bate cîmpii, şi ale cărui aserţiuni nu sînt decît nişte calomnii monstruoase. O, Doamne, vă mărturisesc c-aş fi primul care s-ar bucura să ştie că într-adevăr aşa stau lucrurile! Vă rog să-mi daţi crezare, consideraţi-mă un om bolnav, dar luaţi aminte la ceea ce vă spun: chiar dacă n-as avea întru totul dreptate, chiar dacă numai a zecea sau a douăzecea parte din cuvintele mele ar fi adevărată, situaţia este totuşi îngrozitoare! Priviţi, domnilor, cu cîtă uşurinţa se sinucide tineretul nostru, fără să se mai întrebe ca Hamlet «Ce va fi dincolo?», fără nici cea mai mică umbra de nelinişte, ca şi cînd problema existenţei sufletului nostru, şi a ceea ce ne aşteaptă după moarte ar fi dispărut de mult, ar ti fost definitiv îngropată şi acoperită de uitare. Priviţi, in sfîrşit, desfrîul ce bîntuie pretutindeni, uitaţi-vâ în jur la ca care nu trăiesc decît pentru plăcerile simţurilor. în comparai cu mulţi dintre ei, Fiodor Pavlovici, nefericita victimă o"¹ procesul de azi, pare un prunc nevinovat. Şi doar l-am cun -cut cu toţii, «a trăit în mijlocul nostru»... Da, poate că oda odată psihologia crimei va ajunge să fie studiată cu toata

■ • • -o* „: î„ T3_lirriTV< dp oamenii cei mai^c0-

/or 5tC sup°^r

odată psihologia crimei vaojmi₆v „~ ~___

ozitatea, atît la noi, cît şi în Europa, de oamenii cei mai petenţi, pentru că merită cu adevărat să fie aprofunda studiul acesta nu va putea fi efectuat decît atunci cin avea răgazul necesar şi cînd confuzia tragică ce domn ziua de azi va fi destul de îndepărtată în timp pentru a suţ

___________________________569_

'"inai subtilă, mai imparţială decît aceea pe care aş """ f ce eu, de pildă. Deocamdată însă ne cutremurăm de p^utea* _ne prefacem numai înspâimîntaţi, cînd în realitate !?^OaZ _easta de lucruri constituie pentru noi un spectacol pe ^stare. _avuram din plin, ca nişte amatori de senzaţii tari şi gante, menite să scuture cinica noastră indolenţă sau, ⁶ • nu încercăm să alungăm cu mîna, ca nişte copii înfri-ţi cumplitele vedenii ce ne îngheaţă, ori ne vîrîm capul b pernă, sperînd că se vor risipi singure, ca după aceea, furaţi de plăcerile noastre, să nu ne mai gîndim deloc la ele. Odată şi odată însă trebuie să deschidem ochii, să ne gîndim bine ce facem, să privim cu atenţia cuvenită societatea în care trâim, să ne dăm seama cît mai lămurit de problemele noastre sociale sau cel puţin să ne străduim să le înţelegem. Un mare scriitor, unul dintre precursorii literaturii noastre actuale, în finalul celei mai impunătoare opere ale sale, asemuieşte Rusia cu o troică purtată în zbor de nişte focoşi telegari spre un ţel necunoscut: «Oh, troică, pasăre troică, cine oare te-a născocit»¹ exclamă el plin de entuziasm, ca să adauge apoi cu mîndrie că în faţa acestei troici, ce se avîntă cutezătoare tot înainte, popoarele se dau în lături cu respect. E adevărat, domnilor, popoarele se dau la o parte - cu respect sau nu, asta nu mai ştiu - dar, după umila mea părere, genialul scri­itor şi-a imaginat un asemenea final dintr-o dorinţă naivă, aş ^{Zlce chiar} copilăroasă, de idealizare, dacă nu cumva pur şi ^mplu de teama cenzurii. Fiindcă să presupunem c-am amat la această troică propriii lui eroi, bunăoară pe ^evici, pe Nozdriov, pe Cicikov; oricine ar fi vizitiul, cu ^ea telegari nu ştiu, zău, dacă ar putea să ajungă prea _nu ^e- Şi gîndiţi-vâ că sînt telegari de modă veche şi că nici compara cu bidiviii noştri de azi, care sînt şi mai

^Su*>lin" °^{mentlu ace}*^a procurorul fu întrerupt de aplauzele ce n h i- _saj_{e cuvmte} Liberalismul acestei com-

"^{ICa d}^săfTete moarte de Gogol.

paraţii avu darul să fie pe placul asistenţei. Ce-i drem ^~~~^ auziră decit vreo două-trei aclamaţii răzleţe, asa -preşedintele nici nu găsi de cuviinţă să-i ameninţe n ^C" bulenţi cu „evacuarea" sălii, mulţumindu-se sa arun ^r privire încruntată „galeriei". Ippolit Kirillovici însă pn_n curaj: în viaţa lui nu avusese niciodată parte de aplauze! A de zile nimeni nu voise să-i dea ascultare şi iată ca neaşteptate i se oferea posibilitatea sâ-şi exprime nestinghe părerile, ştiind că vor avea ecou în tot cuprinsul ţării!

„Şi acum, continuă el, să vedem ce este această familie Karamazov care de la o zi la alta a dobîndit o atît de trista celebritate în întreaga Rusie. Poate că exagerez, dar am impresia că în imaginea pe care ne-o înfăţişează acest mic nucleu familial se desluşesc destul de lămurit trăsăturile fun­damentale ale intelectualităţii noastre de azi - o, bineînţeles nu chiar toate şi în proporţii microscopice, aşa cum «soarele se oglindeşte într-o picătură de apă». O picătură în care totuşi se reflectă ceva, care ne ajută să sesizăm anumite lucruri. Sa ne gîndim, bunăoară, la acel nefericit «tată de familie», la acel bătrîn becisnic, libidinos şi depravat, care şi-a încheiat atît de lamentabil existenţa lui pămîntească! Boier de viţa. şi-a început cariera trăind pe spinarea altora ca un amarît pentru ca la un moment dat, printr-un joc al întîmplării, sa se căsătorească pe negîndite cu o fată cu zestre şi să pună asttei mîna pe un mic capital. Şarlatan de rînd şi bufon slugarnu deocamdată, omul nu este totuşi lipsit de inteligenţă, ba cW are o minte destul de ascuţită şi, mai presus de orice, este cămătar fără pereche. Cu trecerea anilor, adică pe măsura începe să prindă cheag, sporindu-şi capitalul, capătă tot multă încredere în sine. Umilinţa şi slugărnicia de mai in dispar fără urmă şi în locul lor apare un cinic plin de sar şi venin şi un desfrînat. Orice pîlpîire de spirituali^ stinge, în schimb pofta de viaţă se dezlănţuie peste m^a în cele din urmă, tot rostul existenţei ajunge să se re pentru el la plăcerile simţurilor. în aceeaşi concepţie îşi

571

Nu-şi recunoaşte nici un fel de îndatoriri morale ^ş' ^C°^ t' îşi ^^ate J^oc P^ur ^ simplu de orice obligaţii, P j i' odraslele de capul lor, să-şi facă veacul în odăile l^asm • _e fericit cînd poate să se descotorosească de ele. • 'car nu-şi mai aduce aminte că are trei fii. Toate prin-'■'■i lui morale se reduc la această unică deviză: «Apres le deluge!¹». Fiodor Pavlovici reprezintă perfect opusul t'unii de cetăţean, izolarea totală, ostilă, de societate: Piară toată lumea mistuită de flăcări, numai mie să-mi fie bine!» şi într-adevăr, bătrînul se simte cum nu se poate mai bine, huzureşte, totul îi merge din plin şi ar dori s-o mai ducă aşa încă vreo douăzeci-treizeci de ani. Nu se dă în lături să-l tragă pe sfoară chiar pe propriul său fiu, atunci cînd e obligat sa lichideze moştenirea rămasă de pe urma mamei acestuia şi, cu banii pe care şi i-a însuşit şi pe care nu vrea cu nici un chip sa i-i restituie, încearcă să-i sufle iubita. Nu, nu înţeleg să las exclusiv în seama eminentului avocat venit de la Petersburg sarcina apărării inculpatului! Vreau să arăt eu însumi lucrurile în adevărata lor lumină, fiindcă şi eu sînt în măsură să înţeleg revolta nestăvilită ce s-a strîns cu timpul în sufletul său faţa de faptele acestui părinte. Dar să ne oprim aici, cred că ajunge cît am vorbit despre bătrîn: nefericitul şi-a primit pedeapsa! Să nu uităm totuşi ca Fiodor Pavlovici era tată, şi ^mca ^ tată modern. înseamnă oare să jignesc societatea ⁿumindu-l aşa? Din păcate, vai, cunosc atîţia părinţi din zilele ^°astre care au aceleaşi concepţii de viaţă, numai că, spre de el, nu şi le exprimă cu atîta cinism, fiindcă sînt rescuţi şi mai cultivaţi! Sînt prea pesimist? Se

binec

ţi şi mai cultivaţi! Sînt prea pesimist? Se ■ Ne-am înţeles însă de la început că-mi veţi trece multe

^£rea ^

f^ . """"• *i mai e încă un lucru asupra căruia aş vrea să . '^{e e}?i: sa presupunem că vorbele mele nu vă inspiră ,._• încredere, chiar de-ar fi să vorbesc în zadar, vă nu mă credeţi daca nu vreţi. îngăduiţi-mi să spun

nici

^lv°iesa a tot

^Ce am de spus, fiindcă sînt convins totuşi că unele ^Up4"^^pul! _(Fr.)
dintre cuvintele mele vă vor râmîne întipărite în ■"""""""' acum să ne îndreptăm privirea spre vlăstarele acestu' ⁶ ^ familie, fiii bâtrînului Karamazov. Unul dintre ei se fi ^ de faţă, pe banca acuzaţilor; de el însă ne vom ocu ^ tîrziu. Iar despre ceilalţi doi voi pomeni numai în trea mai mare dintre ei este un tînăr modern, remarcabil prin lui cultură şi cu o inteligenţă destul de vie, dar care păcate, nu mai crede în nimic, care, la fel ca şi tatăl său a a să tăgăduiască multe, prea multe lucruri în viaţa, co derîndu-le pe veci înmormîntate. Am avut cu toţii de-am ori prilejul sâ-l ascultăm, fiind primit cu braţele deschise fa societatea noastră. Nu era el omul care să-şi ascund-gîndurile, dimpotrivă, o, da, dimpotrivă! Tocmai de aceea am curajul acum să vorbesc cu toată sinceritatea despre dînsul bineînţeles în măsura în care ne interesează nu ca individ in sine, ci ca membru al familiei Karamazov. Aseară, aici undeva, la marginea oraşului, s-a sinucis un biet nenorocii un arierat, care a fost în mare măsură amestecat în procesu ce se judecă azi, un anume Smerdiakov, fostul fecior de casa al lui Fiodor Pavlovici şi poate chiar fiul lui nelegitim. Aces¹ Smerdiakov mi-a povestit la anchetă, plîngînd isteric, câtînara Karamazov, Ivan Fiodorovici, îl îngrozise prin extravaganta părerilor lui: «Totul pe lume este permis! Şi de acum încolc nu trebuie să mai fie nici un lucru oprit, aşa zicea dum nealui». Cred că ideea aceasta în cele din urmă â reuşit sa-zăpâceascâ de tot minţile; bineînţeles, dezechilibrul sau mintal era în mare măsură efectul epilepsiei de care suferea $• în acelaşi timp o consecinţă a sîngeroasei nenorociri întîmp» la ei în casă. La un moment dat însă, arieratul acesta a avu ^ remarcă deosebit de interesantă, care ar fi făcut cinste c unui om cu o inteligenţa mai dezvoltata decît a lui, şi aici ^ mai intenţionam să ajung: Daca e să spunem - mi-a de _ el - care dintre fii seamănă cel mai mult la caracter cu r^ ^ Pavlovici, acesta sigur este Ivan Fiodorovici. «Leit ^ său!» Mă voi rezuma la aceste cîteva trăsături, p^e

ficient de semnificative pentru caracterizarea cons¹"*" p_{e a}itfel, ar fi poate o nedelicateţe din partea p_eIsonaj _uu_ q _nu vreau să trag nici un fel de concluzii ¹¹¹⁶³ ^ fu pesimist, prevestindu-i tînârului nostru un destin ⁵¹ ^ • 1 Am avut prilejul astăzi, în această incintă, să con-° a sufletul său juvenil reacţionează spontan şi riguros ^St devărului şi că sentimentele familiale n-au fost încă ¹⁰ h ite de ateismul său şi de cinismul opiniilor sale, pe care ^m nvingerea că le-a moştenit şi că nu sînt nicidecum ^ ltatul unei reale experienţe de viaţă. Cel mai mic dintre . _este jjjca tînăr, aproape un adolescent, cucernic şi cu frica lui Dumnezeu, spre deosebire de Ivan Karamazov, a cărui sumbră şi pernicioasă concepţie despre lume am văzut-o mai înainte; mezinul încearcă să se apropie de «energiile vitale ale poporului» - cum au fost ele denumite pompos de unele cercuri ale intelectualităţii noastre, gata să adopte în orice clipă cele mai diverse teorii. Aşadar, mezinul a luat calea mînăstirii, ba chiar, la un moment dat, s-a gîndit să îmbrace pentru toată viaţa rasa monahală. Impresia mea este ca în sufletul lui s-a încuibat pretimpuriu şi inconştient acea disperare neputincioasă pe care o resimt atîţia oameni înspâimîntaţi de cinismul şi destrăbălarea ce domnesc în sinul nefericitei noastre societăţi contemporane şi în acelaşi timp convinşi, în mod greşit, că toate aceste racile se datoresc culturii occidentale. Cei ca dînsul îşi pun toată nădejdea în «glia strămoşească» - ca să cităm propriile lor cuvinte -^cîndu-se în braţele materne ale pâmîntului natal, ca nişte ^C0Pu înfricoşaţi care se lipesc de sînul vlăguit al măicuţei lor, ^câ aşa cel puţin vor putea adormi liniştiţi. Şi ar fi în octr ^arma ° ^viaţâ întreagă, numai să nu dea iarăşi cu _p . ^{e ace}le vedenii îngrozitoare. Din partea mea îi doresc _JUv ^{me ac}estui tînâr de ispravă şi atît de dotat, şi sper ca seţ ^{sa na}zuinţă idealistă de a se apropia de popor să nu p_{e p}j ^{Orme ma}i tîrziu - fenomenul este destul de frecvent -^Oral, într-un misticism pîclos, iar pe plan politic,

574

^DOSTOIE\

într-un şovinism obtuz - cele două flageluri de care noastră este mult mai grav ameninţata decît de p_e timpurie a spiritului, produsă de cultura occidental' ^ înţeleasă şi superficial asimilata, aşa cum e cazul cu f ^ sau mai mare. ^c

Consideraţiile în legătură cu misticismul şi şovin' fură întîmpinate cu cîteva aplauze răzleţe. Ceea bineînţeles, avu darul să însufleţească şi mai mult verv '■ Ippolit Kirillovici. Toată această disertaţie însă nu părea aibă o legătură prea strînsâ cu obiectul procesului, pe iu, faptul că nu era nici prea clară, dar ftizicul şi înăcritul procuror ţinea cu orice preţ ca, măcar o singură dată în viaţa, să spună pînă la capăt tot ce gîndea. Mai apoi unii pretinsera că, schiţînd portretul lui Ivan Fiodorovici, procurorul fusese inspirat de un sentiment care nu-i făcea prea multă cinste şi că se folosise de ocazie ca să-şi ia revanşa asupra Im. deoarece de vreo două ori se angajase cu el în nişte discuţi din care Ippolit Kirillovici ieşise învins. Nu ştiu dacă părerea aceasta era adevărată sau nu. în orice caz, publicul nu ascul tase deocamdată decît introducerea; abia de aici înainte ora­torul se pregătea să atace fondul procesului.

„Şi acum să ne ocupăm şi de cel de-al treilea fecior al acestui părinte de modă nouă, continuă Ippolit Kirillovici Iatâ-l aici, pe banca acuzaţilor. Viaţa şi isprăvile lui stau înaintea ochilor noştri, aşa cum ni s-au înfăţişat; cunoaştem fiecare lucru pe care l-a făcut: a sosit, în fine, momentul ca totul să fie dat în vileag, să iasă la lumina zilei! Spre deose bire de «occidentalismul» şi «poporanismul» fraţilor sai, u¹ îşi află expresia spontaneitatea originară a Rusiei - o, n^u> a întregii Rusii, ferească Dumnezeu! Şi totuşi, o regăsim^ai şi pe ea, pe măicuţa noastră buna, o vedem, o simţim! rii domnia sa este o fire spontană, un amestec ciudat de bin de râu, e însetat de cultură, îl divinizează pe SchiU^er acelaşi timp umblă ca turbat prin localuri şi j^urn . bărbuţele beţivanilor cu care chefuieşte. Da, şi dorm¹

575

f e bun, admirabil chiar cîteodată, dar numai atunci P°^ate îi merg din plin şi cînd viaţa i se pare admirabilă! domniei sale clocoteşte - da, într-adevăr clocoteşte! -

^C

mai nobile idealuri, pe care înţelege să le cultive cu

f ii f di

• ■ ca totul să-i pice mură în gură, fără nici un efort din ⁰⁰¹¹⁰¹ dumisale şi în orice caz pe gratis, da, pe gratis, să fie

P o mi-l costă nimic! Deoarece domnia sa nu poate sigur ca nu i

f ' să plătească, în schimb de primit ar tot primi mereu cu ^S -ndouâ mîinile - aici este toată dificultatea. O, daţi-i cît de

lt daţi-i cu prisosinţă din toate bunurile vieţii (dar din toate, fără excepţie, altfel ar fi în stare să vă refuze!) şi lăsaţi-l sâ-şi facă mendrele fără să-i puneţi nici o stavilă în cale, şi atunci domnia sa o să vă arate ce bun, ce sublim chiar poate să fie! Nu este un om lacom din fire, hotărît că nu; totuşi, daţi-i bani cu grămada, umpleţi-i buzunarele cu bani, şi o să vedeţi cu ce mînă largă, cu cîtă indiferenţă dispreţuitoare va risipi infamii arginţi sunători într-o singură noapte, făcînd un chef monstru! Iar dacă n-o să-i daţi nici o lăscaie, o să vă arate că ştie şi singur să facă rost de parale dacă vrea. Dar despre asta vom avea prilejul să vorbim mai încolo; să procedam metodic. La început, avem în faţa noastră un biet copil oropsit, care «aleargă cu picioarele goale prin curtea din spatele casei», cum spunea adineauri mult-stimatul şi dis­tinsul nostru concetăţean, din păcate, de origine străină! încă ⁰ dată repet: nu înţeleg să las în seama altcuiva sarcina ^aPărârii acuzatului. Sînt acuzator public, dar pot fi în acelaşi

P Şi apărător. Da, sîntem oameni cu toţii şi ne dăm seama

^ce Măsură poate fi influenţat caracterul de primele impresii _c °P^uărie şi din casa părintească! între timp însă, copilul a mut ^U .^mare' * regăsim sub înfăţişarea unui tînăr ofiţer care ^1Scipl"^iar P^entru năzbîtiile lui, printre care şi o provo-duel, undeva, departe, într-un tîrguşor, la graniţa ina;„i. ^{1 noasu}"e Rusii. Acolo îşi are garnizoana şi, ca şi mai Quce numai în chefuri şi petreceri, trăind pe picior ^Cl de, obrazul subţire cu cheltuială se ţine! Mereu are

576

nevoie de bani, bani şi iar bani, înainte de toate după nesfîrşite pertractări, cade la învoială cu tatăl dum ^ înţelegîndu-se cu dînsul să-i trimită pentru ultima oar ' mii de ruble, pe care le primeşte imediat. Băgaţi de sea ^ vorba de un act autentic, purtînd semnătura lui - exi. ' scrisoare prin care domnia sa renunţă aproape la toate d ° turile pe care le-ar mai avea asupra moştenirii materne schimbul celor şase mii de ruble, punînd astfel can răfuielilor cu tatăl domniei sale. Tocmai atunci ins întîmplarea face să cunoască o tînărâ fată, cultivată, un suflet ales. N-aş vrea să mai repet o dată amănunte pe care le-au auzit adineauri: e vorba de onoare, de abnegaţie, şi de aceea prefer să nu mai revin asupra lor. Chipul tînărului fluşturatic şi dezmăţat, care înţelege totuşi sâ-şi plece capul în faţa veri­tabilei nobleţi sufleteşti, în faţa unei idei superioare, a devenit dintr-o dată extrem de simpatic. Pentru ca puţin mai apoi, toi aici, în incinta tribunalului, cînd nimeni nu se aştepta la o asemenea surpriză, să apară brusc şi reversul medaliei. Din nou ţin să vă spun că nu-mi permit să fac nici un fel de supoziţii şi nici nu voi încerca să analizez cauzele ce au determinat această schimbare. Din moment ce schimbarea s-a petrecut, înseamnă că există şi motive care au provocat-o Aceeaşi persoană, cu vocea înecată de lacrimi, dînd friu slo­bod indignării care de mult mocnea înăbuşită în inima sa, ne declară că dumnealui a fost primul care a găsit de cuviinţa s-o dispreţuiască pentru gestul său poate necontrolat ;■ impulsiv, totuşi sublim prin generozitate. El, logodnicul sat este primul om pe al cărui chip i-a fost dat să surpri

d

in

p p p

umbră de zîmbet ironic şi în acelaşi timp singurul din

căruia nu putea suporta o asemenea înfruntare.

iin ■

apoi, c-o înşelase (şi într-adevăr o înşelase, cu convinge ^ din momentul acela era obligată să suporte orice din P dumnealui, chiar şi trădarea), dînsa îi oferă în mod de trei mii de ruble, dîndu-i să înţeleagă lămurit, p^oate prea lămurit, câ-i pune la dispoziţie suma respectiva

KARAMAZOV

577

la mai departe - «Să vedem, ai sa primeşti sau nu? p°^atâ .. _{oare S}ă fii chiar atît de cinic?» îi spune fără cuvinte EP^oS1 • _mustrătoare, căutînd să-l încerce. El se uită la -■ i citeşte gîndurile în ochi, îşi da seama perfect ce

are (adineauri chiar a recunoscut în faţa dumnea-

dînsa şi-

^ulten_{tră c}._a înţeles de la început), şi totuşi, nu pregetă să-şi ască banii, pe care în două zile îi face praf, petrecînd cu a _sa iubită. Şi atunci, care din două e mai demnă de zare? Prima versiune, ce ni-l arată jertfindu-şi cu atîta obleţe şi mărinimie ultimii bani şi îngenunchind smerit în fata virtuţii sau reversul atît de odios al aceleiaşi medalii? De obicei, în viaţă adevărul trebuie căutat la mijloc, între cele două extreme diametral opuse. In împrejurarea de faţă ar însemna fără doar şi poate să greşim procedînd în felul acesta. Este foarte probabil ca, în prima ipostază, acuzatul să fi ascultat într-adevăr de un imbold pe cît de nobil, pe atît de sincer, iar în cea de-a doua de o pornire tot atît de sinceră, dar josnică. De ce? Pentru că domnia sa are o fire largă, karama-zoviană - aici am vrut să ajung - capabilă să cuprindă cele mai bizare contradicţii şi să contemple în egală măsură cele două abisuri: abisul de deasupra noastră, imensitatea spre care îşi iau zborul cele mai luminoase idealuri, şi abisul de ^sub noi, prăpastia fără fund, bîntuită de pestilenţialele miasme ale celei mai abjecte descompuneri morale! mintiţi-vă ideea formulată adineauri în chip atît de strălucit "*¹ °^bservator " ^{ma refer la} domnul Rakitin - care a

îndeaproape şi cu cea mai mare seriozitate întreaga ca ^e ^^aramazov: «Oamenii cu un temperament neînfrînat con - °^{r> impuls}i^vi §i depravaţi, au tot atîta nevoie de celej^m^ ^Pr°^p"^{ei lor} abjecţii morale, ca şi de sentimentul ^ ^not3ue, mai sublime elevaţii spirituale». Şi are per- ^amestecul acesta atît de bizar constituie o P^ermanentă, constantă pentru ei. Două abisuri, , jq ' ^0Ua abisuri care trebuie neapărat să existe simul-ⁿ omul nostru ar fi nefericit şi pururea nesatis-

FRATE

făcut, nu s-ar mai bucura de viaţă, ca şi cina ar lipseşte ceva. Deoarece dumnealui are un suflet n larg, un suflet vast ca nemărginitele plaiuri ale Ru_s- ^S ^' tre, capabil să cuprindă totul în egală măsura şi să se ari °^a la orice situaţie! Şi acum, domnilor juraţi, Ti\ni pomenit în treacăt adineauri de cele trei mii de ruble ^ daţi voie să anticipez puţin asupra faptelor. Gîndiţi-va d posibil ca domnia sa, cu caracterul pe care i-l cunoast ⁼ după ce a primit aceşti bani, şi încă în condiţiile ştiute, silit îndure o umilinţă atît de cumplită, să-şi terfelească onoar într-un hal fără de hal, să se înjosească în ultimul ţnt. gîndiţi-vă dacă se poate ca omul acesta să fie în stare să pun_d deoparte jumătate din bani şi să-i coasă într-o punguţă, ca c lună întreagă după aceea să aibă tăria de a-i purta zi de zii_a gît ca pe o amuletă, fără să se atingă de ei oricît de mare ai fi fost ispita şi oricît era de strîmtorat! Dar nu, în tot acest timp deşi bătea mereu localurile, nici în toiul unui chef, nici k beţie, nici chiar atunci cînd a trebuit să alerge într-un sufle undeva în împrejurimile oraşului ca să facă rost, Dumnezeu ştie de unde şi de la cine, de banii după care umbla cu dispe­rare ca să plece cu iubita lui din localitate - ferind-o de ade­menirile rivalului său, adică ale propriului său tata -niciodată n-a îndrăznit să se atingă de această amuletă! Dej firesc ar fi fost s-o smulgă de la gît, numai să nu-şi lase iute singură gata să cadă în mrejele bâtrînului, pe care era cump de gelos, şi să rămînâ mai departe s-o păzească, în aştept clipei cînd ea s-ar fi decis, în fine, să-i spună: «Sînt a ta».^;-s-o ia şi să zboare ca vîntul cu dînsa cît mai depa»^e mediul nefast de aici. Dar nu, dumnealui s-a strădui păstreze talismanul intact. Şi pentru care motiv? E>^uP^a am văzut, primul motiv invocat a fost că voia sa aibâ drum în cazul cînd dînsa avea să-i declare: «Sînt a ta, cu tine unde vrei!». Dar acest prim motiv, după p mărturisiri ale inculpatului, cade în faţa celui de-«Atîta timp cît port asupra mea aceşti bani, îşi ^zice

"—inu însă şi un pungaş», fiindcă oricînd se putea ¹ i logodnica sa, deşi o jignise şi, înminîndu-i jumătate ^{duC6 a} ne care şi-o însuşise, sâ-i spună: «Vezi, am irosit la din^s ^_n bani, dovadă că sînt un om slab de înger şi

^che ^ i chiar un ticălos (citez cuvintele inculpatului), dar, ^^aCa fi de ticălos, nu sînt totuşi un hoţ. Şi nu sînt, fiindcă, fi fost, nu ţi-aş fi adus restul acesta de bani, ci i-aş fi at ca şi pe ceilalţi». Explicaţia e oricum destul de ciu-\ ta! Acelaşi om cu sînge iute, dar slab din fire, care n-a nit să reziste tentaţiei de a primi cele trei mii de ruble, cu toata ruşinea ce ştia că-l aşteaptă, să fie dintr-o dată capabil de atîta stoicism, de o asemenea tărie sufletească, încît să poarte la gît o bună bucată de vreme mii de ruble, fără a îndrăzni să se atingă de ele? Se potriveşte, oare, cît de cît împrejurarea aceasta cu caracterul pe care l-am analizat mai adineauri? Bineînţeles că nu, şi, dacă-mi daţi voie, am să vă arăt cum ar fi procedat veritabilul Dmitri Karamazov dacă s-ar fi gîndit într-adevăr să-şi coasă banii într-o amuletă. La prima tentaţie, bunăoară dacă ar fi avut chef sâ-şi distreze noua iubită, cu care cheltuise pînă atunci jumătate din sumă, ar fi descusut imediat amuleta şi ar fi scos dinăuntru, să zicem, deocamdată, numai o sută de ruble, fiindcă, ar fi chibzuit el: «De ce trebuie neapărat să-i duc jumătate din bani, adică o mie cinci sute de ruble în cap? O sută de ruble nwi mult sau mai puţin nu-i cam acelaşi lucru, în fond? ^cum, aş avea dreptul să-i spun: Sînt un ticălos, recunosc, J insa şi _un hoţ, pentru că, vezi bine, am venit totuşi să-ţi oti¹^ ^mâCar ° ^{parte din bani}- ^{Un h}°t ⁿ"^{ar fl} pregetat sâ-i ^Ieasca P^e toU, nu ţi-ax mai fi adus nimic îndărăt». După ^e ar fi descusut iar amuleta, ca să mai scoată o sută, "uidcâ ^Una' °^a ^^{a s}fi^rsmil^{mnu sa} scoată şi penultima hîrtie, ^curatâ. * ^a?a' ^numai ^cu ° singură sută, tot ar fi ieşit basma ^cheltuit^{<< mt Un ticalos}' ^e adevărat, dar nu şi un hoţ. Am ^avut Sriis ^Petrecerue douăzeci şi nouă de sute, dar ultima am