Tudor vianu studii de literatura universala şi comparata

e^c „ ,-.3r n s

" ■ fiind beat, inculpatul a aşternut pe hîrtie un plan ¹¹ ^_cep_USe mai înainte cu mintea limpede. Dacă nu _t j_{a e}j din vreme, cînd era treaz, nu l-ar fi dat în

^

_s__{a urcat} băutura la cap. Bine, ar putea

^

unii dintre dumneavoastră, dar ce rost avea să strige l ? C i

⁵² ^ mare ceea ce pusese la cale? Cine premeditează o - a asta caută pe cît posibil să păstreze secretul. E a arat dar acuzatul şi-a trîmbiţat intenţiile atunci cînd erau ^a â în germene, cînd abia mijeau în sufletul lui ca o vagă fjnta- în momentul acela nu-şi făcuse încă nici un plan, nu premeditase nimic. Mai tîrziu însă e mai puţin guraliv. în seara cînd a scris respectiva misivă în local, la «Stolicinîi eorod», era beat criţă, a stat tot timpul tăcut şi retras, n-a meat biliard şi n-a schimbat cu nimeni nici un cuvînt, mulţumindu-se doar să-l bruftuiască pe un vînzător de maga­zin, care se aşezase la masa lui; asta însă aproape inconştient, în virtutea obişnuinţei, fiindcă de cîte ori intra într-o circiumă, trebuia să se ia la harţă cu cineva. Presupun de asemenea că în clipa cînd s-a hotărît cu tot dinadinsul să acţioneze, şi-a adus aminte probabil cît de zgomotos îşi dezvăluise intenţiile în auzul tuturor şi s-a gîndit că din pri­cina asta ar putea fi descoperit după săvîrşirea crimei. Dar nu mai avea încotro. Publicitatea fusese făcută şi nu-şi putea lua ^v°rba înapoi, şi pe urmă, de atîtea ori în viaţă avusese noroc, ^e ce deci n-ar fi avut şi de astă dată? Credea în steaua """sale, domnilor! Trebuie să recunosc însă că s-a zbătut ^{u l} ca să ocolească un deznodămînt atît de crîncen, că a lup-"i^ răsputeri ca să evite o vărsare de sînge. «Am să mă

ruhl ^{Une Sâ Cer} ^^e ^^{a t0}^ '^3an^' P^îna ° ^{să încr0}P^{esc tre}i ^mii de ' ^sP^Une dînsul în limbajul său original, şi dacă nimeni

_CQ ^{a sâ}"^mi dea, atunci o sâ curgă sînge.» Şi iarăşi putem af_Ost ^{că tot ce}ea ce aşternuse pe hîrtie în stare de ebrietate sa-i c îndeplinire punct cu punct mai tîrziu, cînd avea

^mintea limpede!"

586

Ippolit Kirillovici descrise cu lux de depuse de Mitea pentru a face rost de bani, ca sa nu ^Ul^ crimă. Povesti scena cu Samsonov, apoi goana pe m-,». ^ Copoiu, căutînd să prezinte faptele aşa cum se p_et_r ⁶ '^Ul „Istovit, batjocorit, flamînd, ros de gelozie la gîndni ^ lăsase iubita fara supraveghere, temîndu-se ca-n lm_sa ] ^s' se ducă la Fiodor Pavlovici, se înapoiază, în sftrşit \_n ^%i după ce îşi vînduse pînă şi ceasul ca să poată pleca la h ⁵ (şi asta avînd — zice-se, o, numai zice-se! - o mie cinci de ruble asupra lui). Slavă Domnului, iubita lui nu fu$_es Fiodor Pavlovici! Iese apoi cu dînsa s-o conducă la prote torul ei Samsonov. (Curios: nu simte nici un grăunte d gelozie faţă de Samsonov, ceea ce constituie iarăşi o particu laritate deosebit de interesantă în cazul de faţa!) După care aleargă într-un suflet la postul lui de observaţie din spatele casei părinteşti; ajungînd acolo, află că Smerdiakov are o criză de epilepsie şi că cealaltă slugă, Grigori, zace şi el bol nav în pat, deci are cîmp liber de acţiune; «semnalele» sîntk discreţia lui - ce tentaţie! încearcă totuşi să se împotrivească ispitei şi, fără să mai stea pe gînduri, se hotărăşte sa apeleze la o persoana stabilita temporar la noi în oraş, multstimac doamnă Hohlakova, care urmărea de mult cu toată compasi unea frămîntârile lui. Doamna Hohlakova îi dă un sfat cit ^ poate de înţelept şi anume: să părăsească o dată pentru tot deauna viaţa de petreceri, să renunţe la o iubire nefasta, san. mai bată zi şi noapte localurile, irosindu-şi zadarnic toa-puterea tinereţii, şi să plece în Siberia, să lucreze într-o iW^r-de aur. «Acolo energia dumitale clocotitoare, firea duiM¹³'¹ romantică, aventuroasa au să-şi găsească un rost.» relată sfîrşitul întrevederii cu doamna Hohlakova şi scena cînd inculpatul descoperă pe neaşteptate ca Gruş ^ n-a fost la Samsonov şi furia năprasnica de care bie chinuit de gelozie şi cu nervii măcinaţi, e cuprins la g¹ în momentul acela dînsa se află la Fiodor Pavlovici. P

587

atenţia juraţilor asupra rolului fatal pe care ^""""a jucat în aceasta împrejurare: „Dacă servitoarea ar W^^a _â_j _spuna că iubita lui e plecata la Mokroe împre-fi ^aP f_ostul» dumneaei, care avea drepturi «netăgăduite»

^mi ° nrobabil că nu s-ar fi întîmplat nimic. Năucită de _asupra sa, v _ _ _ _

- ă f^{ata s}"^a J^{urat ca naoar n}"^are unde poate să fie, şi ^tnC'¹ Scuipatul n-a ucis-o pe loc, e numai pentru că a rupt-o decît la fugă, ca un nebun, pe urmele trădătoarei, p ţineţi un amănunt: deşi părea că-şi ieşise din minţi, n-a totuşi să ia cu sine pisălogul de aramă! De ce tocmai pisălogul, şi nu alt obiect, de care se putea servi ca de o armă? Atunci însă cînd o lună întreagă te gîndeşti zi de zi la o anumită eventualitate şi te pregăteşti în vederea ei, e de ajuns sa-ţi cadă privirile pe un obiect care să ia în ochii tăi aparenţa unei arme ca să şi pui mîna pe el, folosindu-l ca atare. Trebuie să ţinem seama că domnia sa o lună de zile s-a gîndit la un lucru pe care să-l aibă la îndemînă în momentul critic! De aceea, chiar în clipa cînd i-au picat ochii pe el, şi-a dat seama că pisălogul este exact ceea ce-i trebuia. Şi, deci, nu inconştient şi nici involuntar a înşfăcat de pe masă bleste­matul de pisălog! Iată-l, în sfîrşit, în grădina părintească, terenul este liber, martori nu există, e o noapte fără lună, peste tot numai beznă şi în sufletul său gelozia! Bănuiala că dînsa ar putea fi în casă, cu rivalul lui, poate în braţele aces­ta, ba poate chiar rîzînd de dînsul, îi taie răsuflarea. Şi nu «te vorba numai de o simpla bănuială, nicidecum, ci de o certitudine, nu mai încape nici un dubiu ca-l înşala: este °> w odaia cu fereastra luminată, trebuie să fie după para-■ efericitul se apropie tiptil de fereastra, se uita intimidat

Şi» Potolindu-se ca prin minune, ca un copil cuminte, sav" ^S^ P^^ece prudent, cît mai e vreme, ca să nu

nele • . ^{Câ Un} Păcat, să nu facă vreun gest nesăbuit, o ^s°ane >/ ~ ^^{& V}°^{r ce}^ P^u*^{m sa ne} demonstreze unele per-

^{01 însa}- cunoscîndu-i atît de bine caracterul, avem

588______________________________________^OST,

destule elemente la îndemîna să ne putem da seama _u. ^ lui de spirit din momentul acela, şi mai ales ştim ca dun^ deţinea semnalele care i-ar fi deschis numaidecît _Uş_{a Case} dîndu-i posibilitatea să pătrundă înăuntru!" Ippolit Kiriii_Ov* părăsi deocamdată principalul obiectiv al rechizitoriului _Pe^ tru a se ocupa de „semnale" şi de Smerdiakov, ca sa lichidez. definitiv acest incident, spulberînd o dată pentru totdeau^ suspiciunea ce plana asupra lui Smerdiakov, bănuit c_a % putea fi autorul crimei. Treabă pe care o îndeplini cît se p_Oa[e de conştiincios, în aşa fel, încît toată lumea îşi dădu seanu că, în ciuda dispreţului pe care-l afişa faţă de aceasta ipoteza procurorul îi acorda totuşi o importanţă deosebită.

VIII DISERTAŢIE ASUPRA LUI SMERDIAKOV

„în primul rînd, începu Ippolit Kirillovici, să vedem care este originea acestei suspiciuni? Primul care a declarat ca ucigaşul nu poate fi decît Smerdiakov a fost chiar inculpatul în momentul arestării sale; totuşi, de cînd a făcut aceasta declaraţie şi pînă în ziua de azi, n-a fost în stare să înfăţişeze nici o dovadă în sprijinul acuzaţiei sale, şi poate că dovada ar fi prea mult spus, dar nici măcar n-a putut să invoce un fapt concret, cît de cît verosimil. Aceeaşi învinuire o ridica alte trei persoane: cei doi fraţi ai inculpatului şi doamna Svetlou Cel mai mare dintre ei însă şi-a formulat acuzaţia, după cuff am auzit astăzi, într-un acces de febră cerebrala, prezent»¹ simptome neîndoielnice de alienaţie mintală, iar noi ştim P^r cis că în ultimele două luni Ivan Fiodorovici a împ^" întru totul părerea unanimă în legătură cu vinovăţia »^a său, părere pe care nici măcar n-a încercat s-o com Asupra acestui lucru vom reveni însă mai încolo. L^a , său, mezinul ne-a mărturisit adineauri că nu poseda

589

pro¹

sa certifice aserţiunea sa că Smerdiakov ar fi 1 si că nu face decît să repete spusele inculpatului, ' pe «expresia figurii lui» - argument destul de

are fratele acuzatului l-a repetat de două ori. Şi mai bizar. F ^ modul în care se exprimă doamna Svetlova:

^ . _s.i credeţi pe cuvînt, spune dînsa despre inculpat, i a ta nu e în stare să mintă». Acestea sînt efectiv ele-°^m _e care se bazează acuzaţia ridicată împotriva lui

nteⁱ H .

ri'akov de cele trei persoane care, ne dăm seama, sint

It orea interesate de soarta inculpatului. Cu toate acestea, • oteza emisă în legătură cu vinovăţia lui Smerdiakov a circulat intens, a cîştigat tot mai mult teren şi mai circulă încă în ziua de azi. Putem, oare, să-i acordăm vreun credit, putem admite că el ar fi vinovatul?"

Aici Ippolit Kirillovici găsi de cuviinţă să schiţeze în linii generale caracterul răposatului Smerdiakov, „care şi-a pus capăt zilelor într-un acces de nebunie", înfăţişîndu-l ca pe un om sărac cu duhul, un sfertodoct, zăpăcit de diferite idei filosofice care depăşeau putinţa lui de înţelegere, îngrozit de unele concepte moderne despre datorie şi despre obligaţii morale, pe care - practic, i le-a demonstrat viaţa destrăbălată a lui Fiodor Pavlovici, fostul său stâpîn şi totodată poate pro­priul lui tată; iar teoretic - o serie de discuţii filosofice destul de ciudate pe care le-a avut cu fiul cel mijlociu al boierului. &a un mic divertisment, pe care Ivan Fiodorovici şi-l per-^{mitea cu} un fel de voluptate, din plictiseală probabil sau P°«e din plăcerea de a rîde pe socoteala cuiva, negăsind la

^emînă un obiectiv mai potrivit. „Smerdiakov mi-a descris

gur starea lui de spirit din ultimele zile petrecute în casa

imului său, explică Ippolit Kirillovici. Mărturisirile lui

ac_e ^{te însa} Şi ^de al^te persoane: inculpatul, fratele

l-au ^^§1 °'¹^^ar k^atrînul servitor Grigori, adică toţi cei care

a_Ce ^0SCut îndeaproape, spun acelaşi lucru. în afară de

' "lerdiakov, care suferea de o depresiune nervoasă

590

din pricina epilepsiei, era «fricos ca o găina». «s_e picioarele mele şi-mi săruta cizmele», ne-a destainu r patul într-un moment cînd nu-şi dădea seama încă de ciul pe care i l-ar putea pricinui aceasta declaraţie - «₀ ^v epileptică», cum îl caracterizează el pe Smerdiakov în) jul lui atît de colorat. Acesta este omul pe care, aşa cu văzut, inculpatul (lucru pe care îl confirmă şi domnia sa") face confident, terorizîndu-l în aşa hal, încît nefenc acceptă, în cele din urmă, să devină iscoada lui şi informeze de tot ce se întîmpla acasă. Ca atare, Smerdiakn nu pregetă să-şi trădeze boierul şi-i dezvăluie inculpatul existenţa plicului cu bani, comunicîndu-i totodată şi se_m. nalele cu ajutorul cărora se poate pătrunde în casă. Spuneţi şi dumneavoastră, ce putea să facă bietul om? «M-ar fi ucis vedeam bine că m-ar fi ucis», ne-a declarat la ancheta, înfiorîndu-se de groază şi tremurînd ca vai de el, deşi călăul său era arestat şi nu avea cum să-l muştruluiască. «Tot timpul mă bănuia că-l mint, şi atunci, ca să-l potolesc, dîrdîind de frică, nu mai aşteptam să mă întrebe, şi-i spuneam singur tot ce ştiam, ca să se încredinţeze că nu-i ascund nimic şi să-rai cruţe viaţa.» Reproduc textual destăinuirile lui Smerdiakov, pe care le-am reţinut şi le-am notat cuvînt cu cuvînt. «Numai ce se răstea o dată la mine, şi-i cădeam în genunchi!» Vid \ extrem de cinstit din fire şi bucurîndu-se de toată încredere! boierului (care ţinuse să-l răsplătească pentru onestitatea w odată, cînd îi înapoiase nişte bani pierduţi), îmi închipui se va fi chinuit bietul Smerdiakov la gîndul ca-şi id stapînul de care era grozav de ataşat, considerîndu-l ^b făcătorul său. Bolnavii de epilepsie, după mărturia celor renumiţi psihiatri, sînt îndeobşte înclinaţi sa-şi facă pro de conştiinţă; bineînţeles, este vorba de o înclinaţie mor Tot timpul sînt obsedaţi de pretinsa lor «vinovăţie*- ^ remuşcâri cumplite şi se macină sufleteşte, de cele m⁸¹ ori fără nici un temei, exagerîndu-şi greşelile sau

_icaRamazov

591