Umberto Eco n



Yüklə 1,4 Mb.
səhifə9/28
tarix27.10.2017
ölçüsü1,4 Mb.
#16381
1   ...   5   6   7   8   9   10   11   12   ...   28

77

lucru numi şi să scoată un sunet ori altul,/ Şi să nu crezi că şi alţii puteau tot atuncea s-o facă ?/[...] Dar, în sfîrşit, ce ar fi într-atît uimitor în părerea/ ; Că omenirea avînd o puternică voce şi limbă,/ După simţiri a-nsemnat fiecare din lucruri c-o vorbă?/ [...] Dacă simu'ri osebite silesc animalele toate,/ Ele ce nu pot vorbi, să aibă şi voci diferite,/ Cît e cu mult mai firesc ca şi omul de-asemeni să poată,/ După cum lucrul e altul, cu alte numiri să-l însemne" ' (Lucreţiu, Poemul naturii, Minerva, Bucureşti, 1981, pp. 214-216 [n.t.]).

La o formă de poligenetism (desigur, nu de inspiraţie libertină) se poate înscrie şi Giambattista Vico. De bună seamă, Vico răstoarnă într-un fel discursul propriei sale epoci. El nu porneşte în căutarea unei origini cronologice, ci trasează contururile unei istorii ideale eterne; în acest sens, printr-un salt în afara istoriei, el se situează în mod paradoxal printre inspiratorii istorismului modern. Ceea ce urmăreşte el să descrie nu reprezintă - cel puţin nu în exclusivitate, în pofida Tabelului Cronologic pe care îl plasează la începutul lucrării sale Scienza nuova seconda (1744, II, 2.4)1 - o evoluţie istorică, ci condiţiile mereu recurente ale unei naşteri şi ale unei evoluţii a limbajului în orice epocă şi în orice ţară. El schiţează un soi de succesiune genetică a limbajului, de la limba zeilor la aceea a eroilor şi, în sfîrşit, la aceea a oamenilor, potrivit căreia prima limbă trebuie că fusese hieroglifică, „sau sacră, sau divină", cea de-a doua simbolică, prin semne sau prin fapte eroice", iar cea de-a treia epistolară, „servind celor aflaţi departe unii de alţii spre a-şi comunica între ei ceea ce le trebuia viaţa de fiecare zi" (432).

Vico susţine că, la originile sale (ideale), limbajul este motivat, aderent în mod metaforic chiar la experienţa pe care o are omul despre natură, şi abia în continuare se organizează în forme mai convenţionale, dar afirmă şi că „aşa cum, la aceeaşi dată, au început să existe zeii, eroii şi oamenii (căci tot oameni erau aceia care i-au închipuit cu închipuirea lor pe zei şi care credeau că natura lor eroică este un amestec între natura zeilor şi aceea a oamenilor), tot astfel au început să existe la aceeaşi dată cele trei limbi" (446). Ca atare (mai mult decît să se reia discuţia din secolul al XVII-lea dacă o fază naturală a lăsat locul unei faze de construcţie convenţională şi arbitrară), se pune întrebarea de ce există tot atîtea limbi diferite cîte popoare sînt. El nu poate răspunde decît afirmînd „acest mare adevăr", şi anume că „popoarele, dată fiind diversitatea climatelor, s-au diversificat între ele ca fire, iar de aici a provenit întreaga diversitate a moravurilor; tot aşa, din firea şi moravurile diferite ale popoarelor, s-au născut tot atîtea limbi" (445).

Cît despre vorbăria legată de primordialitatea ebraicei, aceasta este lichidată printr-o serie de observaţii ce urmăresc să demonstreze că literele alfabetului le-au parvenit evreilor de la greci, şi nu invers. Vico nu mai crede nici în fanteziile hermetice ale Renaşterii, potrivit cărora întreaga înţelepciune provine de la egipteni. Din descrierea sa reiese un

1. Fragmentele din opera lui Vico sînt preluate din traducerea Ninei Facon, din volumul Giambattista Vico, Principiile unei ştiinţe noi cu privire la natura comună a lucrurilor. Univers, Bucureşti, 1972 (n.t.).



78

ÎN CĂUTAREA LIMBII PERFECTE

complex trafic de influenţe, atît culturale cît şi comerciale, prin care fenicienii - împinşi de necesităţi mercantile - îşi aduseseră caracterele proprii în Egipt şi în Grecia, în timp ce tot ei împrumutaseră caracterele hieroglifice de la caldeeni, caractere pe care mai apoi le răspîndiseră în bazinul Mediteranei, adaptîndu-le la necesităţile numărării mărfurilor lor (44l-443).

Limba pre-ebraică
Dar, în paralel cu aceste discuţii filosofice, deşi consideră înfrîngerea ebraicei un fapt împlinit, alţi cercetători preocupaţi de originea limbilor bat alte căi. în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, exploratorii şi misionarii descoperă că existau civilizaţii mult mai vechi, avînd alte tradiţii culturale şi lingvistice decît cea ebraică. în 1669, John Webb (An historical essay endeavouring the probability that the language of the empire of China is the primitive language) avansează ideea că, după Potop, Noe ar fi tras la ţărm şi s-ar fi stabilit în China, de unde primordialitatea limbii chineze. Chinezii nu ar fi participat la construirea turnului Babel şi ca atare ar fi rămas neatinşi de amestecul limbilor, urmînd ca, în plus, să trăiască vreme de secole la adăpost de năvălirile străine, păstrîndu-şi astfel patrimoniul lingvistic originar.

Istorisirea noastră înaintează prin numeroase şi ciudate anacronisme, în secolul al XVIII-lea, tocmai cînd metoda comparatistă era pe cale de a se naşte în afara oricărei ipoteze monogenetice, se întreprind cele mai mari eforturi de regăsire a unei limbi primitive. în 1765, Charles de Brosses scrie un Trăite de laformation mechanique des langues, unde susţine o ipoteză naturalistă (articularea vorbirii este determinată de natura lucrurilor, iar pentru a desemna un lucru moale se alege întot­deauna un sunet moale) şi în mod esenţial materialistă (reducerea limbajului la nişte operaţiuni fizice şi atribuirea creării înseşi a unor făpturi supranaturale jocurilor lingvistice, cf. Droixhe 1978), nerenun-ţînd însă la ipoteza unei limbi primitive, „organică, fizică şi necesară, comună întregii specii omeneşti, pe care nici un popor din lume nu o cunoaşte şi nu o practică în simplitatea ei de odinioară şi pe care, cu toate acestea, toţi oamenii o vorbesc şi care constituie cel dintîi strat al limbii oricărei ţări" (Discours preliminaire, XIV-XV).

Lingvistul trebuie să analizeze mecanismele diferitelor limbi, să găsească partea din ele care provine dintr-o necesitate naturală şi, ;

1

IPOTEZA MONOGENETICĂ ŞI LIMBILE-MAMĂ

79

printr-o inferenţă naturală, nu va putea decît să ajungă, de la oricare limbă cunoscută, la această matrice originară necunoscută. Este vorba numai de identificarea unui număr redus de rădăcini primitive care ne-ar putea oferi nomenclatura universală a tuturor limbilor europene şi orientale.



încercare comparatistă, întemeiată pe un cratilism sau un mimo-logism radical (cf. Genette 1976 : 85-l18), lucrarea lui de Brosses vede în vocale materia primă a continuumului sonor, pe care consoanele decupează intonaţii sau cezuri, mai perceptibile pentru vedere decît pentru auz (se menţine indistincţia dintre sunet şi litera alfabetică), însă, în definitiv, munca comparatistă se întemeiază pe identităţile consonantice.

Adoptînd o idee pe care o întîlnim şi la Vico, de Brosses consideră că inventarea sunetelor articulate a evoluat în paralel cu inventarea scrierii şi, aşa cum bine sintetizează Fano (1962 : 231):

.. .de Brosses pare să-şi imagineze acest lucru în felul următor: asemenea unui bun dascăl care ia în mînă creta pentru a întări eficienţa didactică a lecţiei sale, şi omul cavernelor îşi împăna discursurile cu figurine explicative. Dacă, de pildă, avea de spus : „Un corb a zburat şi s-a aşezat în vîrful unui copac", el imita mai întîi croncănitul păsării, exprima zborul printr-un „frr! frr! ", iar apoi lua un cărbune şi desena un copac cu o pasăre în vîrf.

Un efort ciclopic în direcţia mimologică va întreprinde Antoine Court de Gebelin, care, între anii 1773 şi 1782, publică nouă volume in quarto, totalizînd mai bine de cinci mii de pagini, dînd acestei lucrări eterogene şi dezlînate, însă nu lipsite de observaţii interesante, numele Le monde primitif analyse et compare avec le monde moderne (cf. Genette 1976: 119-l48).

Court de Gebelin e la curent cu cercetările comparatiste precedente. El ştie că facultatea lingvistică este exercitată de om prin intermediul unui aparat fonator specific,'căruia îi cunoaşte anatomia şi legile fiziologice, împărtăşeşte opiniile fiziocraţilor vremii şi caută în primul rînd să cerceteze originea limbajului printr-o reinterpretare a miturilor antice, în care vede o expresie alegorică a raporturilor omului agricultor cu pămîntul (voi. I), drept pentru care scrierea însăşi, chiar dacă iniţial a apărut prin separarea popoarelor, s-a dezvoltat în statele agricole, ce aveau nevoie de ea pentru controlarea proprietăţii de pămînturi şi pentru dezvoltarea comerţului şi a legilor (voi. III, p. XI). Dar prin acest procedeu el urmăreşte să regăsească limba originară a unei lumi primitive, sorginte şi temei al unei gramatici universale, din care decurg Şi prin care se dezvoltă toate limbile existente.

80

ÎN CĂUTAREA LIMBII PERFECTE



în discursul preliminar la volumul al III-lea, dedicat „istoriei naturale a cuvîntului", altfel spus originii limbajului, el afirmă că aceste cuvinte nu s-au născut întîmplător, că „fiecare cuvînt îşi are propria sa raţiune, iar această raţiune derivă de la Natură" (p. IX). Elaborează o teorie strict motivaţionistă a limbajului, însoţită de o teorie ideografică a scrierii, potrivit căreia nici chiar scrierea alfabetică nu este altceva decît o Scriere Hieroglifică Primitivă limitată la un mic grup de caractere radicale sau „chei" (III, p. XII).

Cu siguranţă, limbajul ca facultate întemeiată pe o anumită structură anatomică e un dar divin, însă elaborarea limbii primitive e un fapt istoric omenesc, aşa încît, dacă Dumnezeu i-a vorbit omului la început, trebuie că a făcut-o în limbajul pe care omul deja îl înţelegea întrucît şi-l construise (III, p. 69).

Pentru a regăsi limba primitivă, autorul se angajează într-o impre­sionantă analiză etimologică a limbii greceşti, a latinei şi francezei, neuitînd să cerceteze blazoane, monede, jocuri, călătoriile fenicienilor în jurul lumii, limbile unor indieni din America, medalii, istoria civilă şi religioasă din calendare şi almanahuri. însă, ca bază a acestei limbi primordiale, el reconstituie o Gramatică Universală întemeiată pe prin­cipii necesare, proprii oricărei vremi şi oricărui loc, astfel încît, atunci cînd sînt identificate ca fiind imanente unei limbi naturale date, ele rămîn valabile pentru toate celelalte limbi.

La urma urmelor, Court pare prea ambiţios ; el vrea în acelaşi timp gramatica universală, redescoperirea limbii-mamă, demonstrarea origi­nilor biologice şi sociale ale limbajului, amestecîndu-le, aşa cum observă Yaguello (1984 : 19), pe toate la aceeaşi rubrică. Şi, colac peste pupăză, deşi cu o întîrziere considerabilă, nu rezistă nici în faţa farmecelor ipotezei naţionalist-celtice, despre care se va vorbi în paragraful următor: celtica este limba pe care au vorbit-o primii locuitori ai Europei, „aceeaşi în originea sa cu aceea a orientalilor", din ea derivînd greaca, latina, etrusca, traca, germana, cantabrica vechilor spanioli şi runica ţărilor nordice (voi. V).



Ipotezele naţionaliste

într-adevăr, unii autori nu negau că ebraica reprezenta limba primitivă, dar susţineau că, după Babel, ea ar fi dat naştere altor limbi, care preluaseră întîietatea perfecţiunii. Cea dintîi sursă care încurajează

IPOTEZA MONOGENETICĂ ŞI LIMBILE-MAMĂ

81

aceste teorii „naţionaliste" o constituie Commentaria super diversorum auctorum de antiquitatibus loquentium (1498) ale lui Giovanni Nanni, sau Annius, unde se povesteşte cum Etruria ar fi fost colonizată, înaintea grecilor, de Noe şi de urmaşii acestuia. Se meditează asupra faptului că între capitolele 10 şi 11 (cel despre amestecul limbilor) din Facere pare să existe o contradicţie. într-adevăr, descriindu-i pe urmaşii lui Noe, la 10, 5 se spune că „aceştia au fost fiii lui Iafet pe tărîmurile lor, fiecare după limba sa" (cf. Stephens 1989, 3).



Ideea provenienţei toscanei din etruscă şi a acesteia din aramaica noaică este dezvoltată la Florenţa de Giovan Battista Gelli (Despre originea Florenţei, 1542-l544) şi de Pier Francesco Giambullari (Ilgello, 1546). Teza, anti-umanistă în esenţa ei, acceptă ideea că naturala înmulţire a limbilor ar fi precedat evenimentul babelic (conectîndu-se astfel la cea expiisă odinioară de Dante în Paradisul XXVI).

Ideea îl pasionează pe Guillaume Postel, care susţinuse deja prove­nienţa noaică a celţilor. în De Etruriae regionis (1551), el acceptă poziţia lui Gelli şi a lui Giambullari cu privire la raportul dintre Noe şi etrusci, cu excepţia faptului de a susţine că ebraica adamică ar fi rămas necoruptă de-a lungul veacurilor, cel puţin ca limbă hieratică.

Mai moderat apare mediul renascentist spaniol, unde se susţine provenienţa limbii castiliene de la Tubal, fiul lui Iafet, admiţînd însă că ea ar reprezenta numai una din cele 72 de limbi post-babelice. Moderaţie aparentă, întrucît, ca o consecinţă, calificarea de „limbă babelică" devine în Spania un blazon de vechime şi nobleţe (pentru dezbaterea din Italia şi Spania cf. Tavoni 1990).

Dar una e să demonstrezi că propria limbă naţională posedă certificate de nobleţe întrucît se trage dintr-o limbă originară, fie ea adamică sau noaică, şi alta e să susţii că, tocmai din aceste motive, ea se prezintă ca fiind singura limbă perfectă. Pînă la acea vreme, pînă-ntr-acolo ajun­seseră doar gramaticii irlandezi citaţi în primul capitol, iar Dante însuşi - care mai aspira şi la perfecţiunea propriei limbi populare poetice - îi lua în derîdere (în De vulgari eloquentia I, VI) pe cei ce-şi considerau propria limbă mai presus de toate celelalte, identificînd-o în consecinţă cu cea a lui Adam. Şi totuşi, secolul al XVII-lea ne oferă exemple savuroase de naţionalisme lingviştive de acest soi.

Goropius Becanus (Jan van Gorp) susţine, în Origines Antwerpianae (1569), toate tezele curente legate de inspiraţia divină a limbii primordiale, de raportul motivat dintre cuvinte şi lucruri din cadrul ei, găsind că acest raport este exemplificat în mod strălucit în olandeză, mai precis în dialectul din Anvers. Cimbrii, strămoşii locuitorilor din Anvers, se trag

82

ÎN CĂUTAREA LIMBII PERFECTE

IPOTEZA MONOGENETICĂ ŞI LIMBILE-MAMĂ

83

direct din fiii lui Iafet, care nu s-au aflat sub zidurile Turnului Babel şi ca atare au scăpat de acea confusio linguarum. Astfel, ei au păstrat limba adamică, lucru dovedit de o serie de etimologii clare (metoda etimologică a lui Becanus a prilejuit apariţia unor termeni precum „becanism" sau „goropism", care desemnează nişte etimologii la fel de hazardate precum cele ale lui Isidor sau Guichard) şi de faptul că olandeza conţine cel mai mare număr de cuvinte monosilabice, întrece toate celelalte limbi în bogăţia de sunete şi oferă excepţionale posibilităţi de generare a cuvintelor compuse.

Mai tîrziu, această temă va fi reluată de Abraham Mylius (Lingua belgica, 1612) şi de Adrian Schrickius (Adversariorum libri III, 1620), care urmăreşte să demonstreze „că limba ebraică este divină şi cea dintîi creată" şi „că limba teutonică vine imediat după aceea", unde prin „teutonică" se înţelege tot olandeza, în forma sa cea mai cunoscută pe atunci, a dialectului din Anvers (urmează dovezi etimologice nu foarte diferite de ale lui van Gorp).

Aşa-numita teză flamandă pare să prezinte o rezistenţă deosebită, cîtă vreme, alimentată de polemici naţionaliste, se prelungeşte pînă în secolul al XlX-lea. într-o lucrare intitulată La province de Liege... Le flamand langue primordiale, mere de îoutes Ies autres langues, din 1868, baronul De Ryckholt va susţine în continuare că „flamanda este singura limbă vorbită în leagănul umanităţii" şi că „numai ea este o limbă, pe cînd toate celelalte, moarte sau vii, nu sînt decît nişte dialecte sau nişte jargoane mai mult sau mai puţin mascate" (cf. Droixhe 1990 şi, în general, pentru mania lingvistică a grandorii, Poliakov 1990).

Alături de teza olandeză-flamandă, nu lipseşte teza „suedeză", reprezentată de Georg Stiernhielm (De linguarum origine praefatio, 1671) şi - dar ne aflăm deja în domeniul parodiei - de Andreas Kempe (Die Sprachen des Paradises, 1688), care închipuie o Evă sedusă de un şarpe francofon, în timp ce Dumnezeu vorbeşte în suedeză, iar Adam în daneză (cf. Borst 1957-l963, III, 1: 1338 şi Olender 1989, 1993). Să nu uităm că ne aflăm într-o epocă în care Suedia acţionează ca o mare putere pe eşichierul european. în lucrarea sa Atlantica sive Manheim vera Japheti posterorum sedes ac patria (1675), Olaf Rudbeck demon­strează că Suedia fusese reşedinţa lui Iafet şi a urmaşilor săi şi că din acel străbun rasial şi lingvistic se născuseră toate graiurile gotice. î fapt, Rudbeck identifică Suedia cu Atlantida mitică, zugrăvind-o fiind ţara ideală, tărîmul Hesperidelor, de unde civilizaţia se răspîndeş în lumea întreagă.

Pe de altă parte, chiar la Isidor (Etymologiarum, IX, II, 26-27) apărea ideea că goţii se trăgeau din Magog, fiul lui Iafet. Pe marginea acestor pretenţii ironizează Vico (Scienza nuova seconda, 1744, II, 2.4, 430):

Vom prezenta numai o mostră din numeroasele păreri care s-au emis în această privinţă, unele nesigure sau uşuratice, grosolane, îngîmfate sau ridicole, şi care, fiind atîtea şi de asemenea natură, nu este cazul să fie menţionate aici. Mostra la care ne referim este următoarea: în epoca barbariei reîntoarse, trufia naţiunilor a făcut ca Scandinavia, sau Scanţia, să fie numită vagina gentium, fiind socotită mama tuturor celorlalte naţiuni din lume; trufia învăţaţilor a făcut ca Ioan şi Olaf Magnus să susţină părerea că goţii ar fi păstrat de la începutul lumii literele pe care Adam le-a descoperit; închipuirea aceasta i-a făcut să rîdă pe toţi învăţaţii. Ceea ce nu l-a împiedicat pe Johann Goropius Becanus să fie de aceeaşi părere şi chiar să o ducă mai departe; el crede că limba lui, limba cimbrică, apropiată de saxonă, şi-ar avea începuturile în paradisul terestru şi ar fi mama tuturor celorlalte limbi [•••]• Şi aceeaşi trufie a crescut şi mai mult pînă ce a izbucnit din plin în aceea a lui Olaf Rudbeck, în opera sa intitulată Atlantica, în care se pretinde că literele greceşti ar proveni din rune, acestea din urmă fiind ele însele literele feniciene întoarse pe dos, pe care Cadmus le-ar fi făcut să semene cu cele ebraice şi ca formă, şi ca sunet, iar grecii în sfirşit le-ar fi făcut drepte şi le-ar fi şlefuit cu rigla şi compasul; întrucît desco­peritorul literelor este numit „Mercurouman", Rudbeck susţine că acest Mercur, care le-ar fi dat egiptenilor literele, ar fi fost un got.

Cît despre germană, diferite şi repetate indicii în legătură cu dreptul ei de primogenitură sînt vînturate în lumea germanică începînd cu secolul al XlV-lea, apoi în gîndirea lui Luther (potrivit căruia germana este limba care, dintre toate, apropie cel mai mult de Dumnezeu), pe cînd în 1533 Konrad Pelicanus (Commentaria bibliorum) înfăţişează evidentele analogii dintre germană şi ebraică, fără să se pronunţe care dintre ele este cu adevărat acea Ursprache (cf. Borst 1957-l963, III/1, 2). în epoca barocă, Georg Philipp Harsdorffer (Frauenzimmer Gesprăchspiele, 1641, retip. Niemeyer, Tubingen, 1968, p. 335) afirmă că limba germană

.. .vorbeşte prin limbile naturii, exprimînd într-un mod foarte perceptibil toate sunetele [...]. Ea tună cu cerul, pîlpîie cu norii repezi, răpăie cu grindina, vîjîie cu vînturile, se înspumează cu valurile, scîrţîie cu zăvoarele, vîjîie cu aerul, bubuie cu tunurile, rage ca leul, mugeşte ca boul, mîrîie ca ursul, boncăne precum cerbul, behăie ca oaia, grohăie ca porcul, latră precum cîinele, nechează precum calul, şuieră ca şarpele, miaună ca pisica, gîgîie ca gîsea, măcăie ca raţa, zumzăie ca bondarul, cotcodăceşte ca găina, clămpăneşte ca barza, croncăne precum corbul, ciripeşte ca rîndunica, gîngureşte ca vrăbiuţa [...]. Natura vorbeşte, în toate lucrurile care dau un

84 ÎN CĂUTAREA LIMBII PERFECTE

sunet al lor, în limba noastră germană, şi de aceea mulţi au voit să afirme că primul om, Adam, nu a putut să numească păsările şi toate vieţuitoarele pămîntului altfel decît prin cuvintele noastre, întrucît el exprima potrivit naturii oricare însuşire înnăscută şi sonoră prin sine; şi de aceea nu-i lucru de mirare că toate rădăcinile cuvintelor noastre coincid în mare parte cu limbajul sacru.

Germana rămăsese perfectă pentru că Germania nu fusese niciodată supusă vreunei puteri străine, pe cînd învinşii (cum era de părere şi Kircher) adoptă obiceiurile şi limba învingătorului, aşa cum s-a întîmplat în cazul francezei, care s-a amestecat cu celtica, greaca şi latina. Germana e mai bogată în termeni decît ebraica, mai docilă decît greaca, mai puternică decît latina, mai magnifică în pronunţie decît spaniola, mai graţioasă decît franceza şi mai corectă decît italiana.

Idei asemănătoare apar la Schottel (Teutsche Sprachkunst, 1641), unde limba germană este celebrată ca fiind cea mai apropiată, prin puritatea ei, de limba adamică (aici este introdusă ideea de limbă exprimînd geniul unui popor). Pentru alţii, nici mai mult, nici mai puţin, ebraica se trăgea din germană. Mai apare şi ideea (care, în funcţie de autor, se modifică numai în privinţa localităţii) că Iafet se deplasase în Germania, iar nepotul său Aşchenaz locuia în principatul Anhalt încă dinainte de amestecul limbilor de la Babel, din el trăgîndu-se Arminius şi Carol cel Mare.

Aceste teze apar şi datorită faptului că, în lumea protestantă germană, limba germană trebuie apărată ca fiind limba în care a fost tradusă Biblia lui Luther şi că „revendicările de genul acesta trebuie văzute în contextul fragmentării politice din urma Războiului de treizeci de ani. Cîtă vreme Jimba germană reprezenta una dintre cele mai mari forţe în măsură a uni naţiunea, valoarea ei trebuia subliniată, iar limba însăşi trebuia eliberată de influenţele străine" (Faust 1981: 366).

Leibniz ironiza pe seama acestor pretenţii şi a altora asemenea, iar într-o scrisoare din 7 aprilie 1699 (cit. în Gensini 1991: 113) îi lua în derîdere pe aceia care pretindeau că totul se trage din limba proprie -Becanus, Rudbeck, un Ostroski care deriva totul din limba maghiară, un abate Francois care ajungea la bretonă, Praetorius, adept al polonezei -, conchizînd că, dacă într-o bună zi turcii şi tătarii ar fi devenit la fel de cunoscători ca europenii, ar fi găsit cu uşurinţă modalitatea de a-şi promova propriile graiuri la rangul de limbi-mamă ale întregii omeniri.

Totuşi, nici Leibniz nu izbuteşte să rămînă imun la ispita naţionalistă, în Nouveaux essais, el face o aluzie binevoitoare la Goropius Becanus,

IPOTEZA MONOGENETICĂ ŞI LIMBILE-MAMĂ

85

folosind expresia goropiser, referitoare la etimologiile eronate, însă admite că n-ar fi greşit atunci cînd recunoştea în cimbrică, şi prin urmare în germanică, o limbă mai primitivă chiar decît ebraica. De fapt, Leibniz a împărtăşit „ipoteza celto-scitică" (avansată încă din Renaştere, cf. Borst 1957-l963, III/l, 4.2; Droixhe 1978). în munca sa decenală de culegere de material lingvistic, se convinsese că la originea întregului trunchi iapetic se găsea o limbă celtică, comună atît germanilor, cît şi galilor, şi că „se poate presupune că aceasta provine din originea comună a tuturor acestor popoare coborîte din sciţi, care, veniţi de la Marea Neagră, au traversat Dunărea şi Vistula şi din care o parte ar fi putut merge în Grecia, iar o altă parte ar fi acoperit Germania şi Galiile" {Nouveaux essais III, 2). Şi asta nu-i tot. El relevă analogii chiar şi între limbile celto-scitice şi acelea pe care astăzi le numim semitice, analogii datorate migraţiilor succesive; consideră că „nu există nimic care să combată sau să susţină cu precumpănire sentimentul originii comune a tuturor naţiunilor şi al unei limbi primitive" ; admite că araba şi ebraica se apropie de aceasta mai mult decît altele, în pofida numeroaselor alterări, însă, în cele din urmă, concluzionează că „se pare că teutona a păstrat într-o mai mare măsură un aspect natural şi (pentru a vorbi ca Jacques Bohm [sic]) adamic". Iar după ce examinează diferite onomatopee germane, conchide că limba germanică poate apărea ca fiind cea mai primitivă.



Schiţînd ramificarea ulterioară a acestui trunchi lingvistic în lumea mediteraneană şi distingînd un grup de limbi meridionale sau aramaice, Leibniz avea în vedere un atlas lingvistic în mare parte eronat, însă nu chiar lipsit de intuiţii lucide, în lumina a ceea ce urma să descopere comparatismul de mai tîrziu (cf. Gensini [coord.] 1990: 41).

De bună seamă, în mediile britanice susţinerea limbii celtice va căpăta alte conotaţii, de opoziţie în raport cu tradiţia germanică. Astfel, în secolul următor, Rowland Jones va susţine că limba primordială fusese celtica şi că „nici o limbă, cu excepţia englezei, nu se arată atît de apropiată de primul limbaj universal şi de naturala sa precizie şi corespondenţă între cuvinte şi lucruri, în forma şi în modul în care l-am prezentat ca limbă universală". Limba engleză

...este mama tuturor dialectelor occidentale şi a limbii greceşti, sora mai mare a limbilor orientale şi, în forma ei concretă, limba vie a atlanticilor şi a aborigenilor din Italia, din Galii şi din Britania, care le-a oferit romanilor multe din vocabulele lor ce nu sînt de origine greacă, şi numele lor gramaticale, ca şi multe din numele principale din multe părţi ale

86 ÎN CĂUTAREA LIMBII PERFECTE

globului [...]. Dialectele şi ştiinţa celtică provin din cercurile Trismegistului, Hermes, Mercur sau Gomer, [...iar] limba engleză îşi păstrează în modul cel mai specific provenienţele din aceasta, care este cel mai pur dintre izvoarele limbajului („Remarks on the circles of Gomer", în The circles of Gomer, II, Crowder, London, 1771, p. 31).

Urmează probe etimologice.

Ipotezele naţionaliste sînt tipice pentru secole precum al XVII-lea şi al XVIII-lea, cînd marile state europene îşi capătă forma definitivă, punîndu-se problema unei supremaţii pe continent. Aceste afirmaţii viguroase de primordialitate nu mai decurg dintr-o aspiraţie de con­cordie religioasă, ci dintr-o cu mult mai concretă raţiune de stat - fie că autorii lor îşi dau seama sau nu.

Totuşi, în pofida acestor motivaţii naţionaliste, din ceva ce Hegel ar fi numit o „şiretenie a raţiunii", căutarea neobosită a unor etimologii care să dovedească descendenţa comună a tuturor limbilor vii duce către o muncă din ce în ce mai asiduă de comparaţie lingvistică. Prin această muncă, fantasma unei limbi originare se dizolvă încet-încet, rămînînd cel mult o simplă ipoteză regulatoare. în schimb, apare nece­sitatea unei tipologii a trunchiurilor lingvistice fundamentale. Căutarea limbii-mamă provoacă o căutare a originii, care însă îşi schimbă semnul în mod radical. Pentru a documenta limba începuturilor, s-au făcut paşi importanţi atît în identificarea şi delimitarea unor familii lingvistice (precum cea semitică sau cea germanică) şi în elaborarea unui model potrivit căruia limba putea fi „mamă" a altor limbi sau dialecte, care păstrau unele trăsături în comun cu ea, cît şi în construcţia embrionară a unei metode de comparaţie, prefigurată în producerea unor dicţionare sinoptice (Sjmone 1990: 331).

IPOTEZA MONOGENETICĂ ŞI LIMBILE-MAMĂ


Yüklə 1,4 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   5   6   7   8   9   10   11   12   ...   28




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin