Pentru colonelul Aureliano Buendía, acea zi fusese la fel ca toate celelalte din ultimii lui ani. La orele cinci îl deşteptară zgomotele broaştelor şi ale greierilor de cealaltă parte a zidului. Cădea o ploaie măruntă, fină, care dăinuia de sâmbăta trecută, dar, ca să ştie n-ar fi avut nevoie să-i audă şoaptele mărunte pe frunzele din grădină; oricum, tot ar fi simţit-o în frigul care-i pătrundea prin oase. Era înfofolit ca întotdeauna în pătura lui de lână şi-şi îmbrăcase acele lungi izmene de bumbac pe care continua să le poarte din comoditate, cu toate că din pricina anacronismului lor colbuit, el le numea "izmene conservatoare". Îşi trase pantalonii strâmţi fără să-şi lege şireturile, după cum nici la gulerul cămăşii nu-şi puse butonul de aur pe care-l purta întotdeauna, deoarece avea de gând să facă baie. Apoi îşi acoperi capul cu pătura, în chip de glugă, îşi netezi mustaţa sclivisită cu degetele şi se duse să urineze în grădină. Mai era atât de mult până să răsară soarele, încât José Arcadio Buendía mai dormea încă sub umbrarul lui din frunze de palmier putrezite de ploaie. Nu-l văzuse niciodată şi nu-l văzu nici de data aceasta, după cum nu auzi nici fraza de neînţeles pe care i-o adresă spectrul tatălui său, care se deşteptase tresărind din pricina jetului de urină aburindă care-i stropea ghetele. Amână baia pentru mai târziu, nu din pricina frigului şi a umezelii, ci din pricina acelei piele de octombrie care-l apăsa. Revenind în atelier, simţi mirosul de lumânare sleită al cuptoarelor pe care tocmai le aprinsese Santa Sofia de la Piedád, şi aşteptă în bucătărie până ce fierse cafeaua pentru a-şi lua ceaşca lui fără zahăr. Ca în toate dimineţile, Santa Sofia fie la Piedád îl întrebă în ce zi din săptămână se găseau, iar el îi răspunse că era marţi, unsprezece octombrie. La vederea acestei femei atât de curajoase, aurite de reflexele focului, care în clipa aceea, ca şi în toate clipele vieţii ei, nu părea că există în întregime, el îşi aminti deodată că într-o zi de unsprezece octombrie, în plin război, se trezise cu convingerea că femeia care se culcase cu el era moartă. Era într-adevăr moartă şi el nu putea uita această dată deoarece şi ea îl întrebase, cu o oră mai înainte, în ce zi erau. În ciuda acestei evocări, nu-şi dădu seama nici de data aceasta, cât de mult îl părăsiseră presimţirile şi în timp ce cafeaua fierbea, continuă, din simplă curiozitate, dar fără cel mai mic risc de nostalgie, să se gândească la femeia al cărei nume nu-l ştiuse niciodată şi al cărei chip nu-l văzuse niciodată în viaţă, deoarece ea se apropiase până la hamacul lui dibuind prin întuneric. Cu toate astea, în înfăţişarea atâtor femei care pătrunseseră în viaţa lui în chip asemănător, el nu-şi mai aminti că ea a fost aceea care, în delirul primei lor întîlniri, era să se înece în lacrimi, şi abia cu o oră înainte de a muri îi jurase că-l va iubi până la moarte. Nu se mai gândi la ea, şi nici la alta, după ce intră în atelier cu ceaşca aburindă şi aprinse lumina pentru a număra peştişorii de aur pe care-i păstra într-o strachină de tablă. Avea şaptesprezece. De când se hotărâse să nu-i mai vândă, continua să fabrice cîte doi pe zi şi când ajungea la cifra de douăzeci şi cinci, îi topea din nou în creuzet pentru a începe să-i fabrice din nou. Se adânci toată ziua în munca aceasta, fără să se gândească la nimic, fără să-şi dea seama că la orele zece ploua cu găleata, şi că cineva trecu prin faţa atelierului strigând să se închidă bine uşile, ca să nu fie inundată casa, şi fără să aibă cunoştinţă nici chiar de propria sa existenţă, până când Ursula îşi făcu intrarea, aducând dejunul şi stingând lumina.
— Straşnică ploaie! zise Ursula.
— Octombrie, răspunse el.
Pronunţă acest cuvânt fără să ridice privirile de pe primul peştişor al zilei căruia tocmai îi fixa ochii de rubin. Abia după ce-l termină şi-l aşeză împreună cu ceilalţi în strachină, începu să-şi soarbă supa. Apoi mâncă foarte încet bucata de carne din tocana garnisită cu ceapă, cu orez alb şi cu felii de banane fripte, servite toate pe aceeaşi farfurie. Pofta de mâncare nu i se altera nici în împrejurările cele mai bune, nici în cele mai rele. După dejun simţi neliniştea inactivităţii. Dintr-un fel de superstiţie ştiinţifică, lăsa totdeauna să treacă două ore pentru digestie fără să lucreze, nici să citească, nici să facă baie, nici să facă dragoste, şi această credinţă era atât de înrădăcinată în el încât i se întâmplase de mai multe ori să întârzie operaţiile militare pentru a nu-i expune pe oamenii săi la riscul unei congestii. Se culcă deci în hamacul său, ocupându-se cu scoaterea cerii din urechi cu ajutorul unui briceag şi după câteva minute adormi. Visă că intra într-o locuinţă goală, cu pereţii albi complet, şi că îl neliniştea impresia apăsătoare că este prima fiinţă omenească care a intrat acolo. Tot visul îşi aminti că visase acelaşi lucru în noaptea precedentă şi în cursul a numeroase nopţi din anii din urmă, şi ştiu că această imagine i se şterge din memorie în clipa deşteptării, deoarece visul acela recurent avea particularitatea că nu ţi-l puteai reaminti decât tot în vis. De fapt, după o clipă, când bărbierul bătu la uşa atelierului, colonelul Aureliano Buendía se trezi cu impresia că s-a lăsat furat de somn împotriva voinţei sale, timp de numai câteva secunde, şi că nu a avut timp să viseze nimic.
— Astăzi nu, îi zise bărbierului. Ne vedem vineri.
Avea o barbă de trei zile, plină cu scame albe, dar nu socotea că trebuie să se mai bărbierească dacă avea să-şi tundă părul vinerea viitoare şi să le rezolve astfel pe toate dintr-o dată. Sudoarea lipicioasă a acestei sieste nedorite îi trezi cicatricele abceselor de la subsuori.
Ploaia se oprise dar soarele nu se ivise încă. Colonelul Aureliano Buendía scoase o râgâială sonoră care-i aduse în gură aciditatea supei, şi care a fost pentru el ca un ordin al organismului de a-şi arunca pătura pe umeri şi de a se duce la closet. A stat acolo mai mult decât era nevoie, ghemuit deasupra fermentaţiei intense care se ridica din latrina de lemn, până când rutina îi arătă că a sosit vremea să-şi reia lucrul. Tot timpul cât a durat această aşteptare, îşi reaminti că era marţi şi că José Arcadio Segundo nu venise la atelier deoarece era zi de plata salariilor la compania de banane. Această amintire, ca şi toate celelalte din ultimii ani, îl făcu, fără să-şi dea seama, să se gândească la război. Îşi aminti că colonelul Gerineldo Márquez îi promisese într-o zi că-i va procura un cal cu stea albă în frunte, şi că pe urmă nu l-a mai auzit niciodată vorbindu-i despre asta. Apoi trecu de la un episod la altul, în ordine dispersată, mărginindu-se la evocarea lor fără a le judeca, deoarece neputându-şi fixa atenţia asupra altui lucru, învăţase să cugete la rece, pentru ca amintirile ineluctabile să nu-i mai afecteze sensibilitatea. Revenind în atelier, constată că atmosfera devenise mai uscată şi hotărî că e momentul să facă baie, însă Amaranta i-o luase înainte. Atunci începu al doilea peştişor al zilei. Tocmai îi monta coada când soarele izbucni cu atâta putere încât strălucirea lui pârâi ca un vas în furtună. Văzduhul scăldat de trei zile de ploaie se umplu de furnici zburătoare. Îşi dădu seama că simţea nevoia să urineze, dar hotărî să se abţină până când va termina cu montatul peştişorului. La orele patru şi zece se îndrepta spre grădină când auzi răsunând în depărtare alămurile, bătăile unei tobe mari şi strigătele vesele ale copiilor, şi pentru prima oară de la vârsta copilăriei sale se lăsă de bună voie să cadă în cursa pe care i-o întindea nostalgia, şi retrăi miraculoasa după amiază cu ţiganii, când tatăl său l-a dus să facă cunoştinţă cu gheaţa.
Santa Sofia de la Piedád îşi părăsi lucrul la bucătărie şi se precipită spre uşa de la intrare.
— Vine circul! strigă ea.
În loc să continue în direcţia castanului, colonelul Aureliano Buendía se îndreptă şi el către poarta dinspre uliţă şi se amestecă printre curioşii care priveau defilarea. Văzu o femeie costumată toată în aur, pe ceafa unui elefant. Văzu un dromader trist. Văzu un urs îmbrăcat în olandeză care marca ritmul fanfarei cu un polonic şi o tingire. Văzu clovni făcând piruete în coada coloanei, şi văzu din nou spectacolul mizerabil al singurătăţii sale, după ce trecuse tot şi nu mai era nimic de văzut decât golul luminos al străzii, aerul plin de furnici zburătoare şi câţiva curioşi întorşi către prăpastia incertitudinii. Se duse atunci sub castan, gândindu-se la circ, şi voi să continue să se gândească la el în timp ce urina, dar nu mai găsi nici o urmă din el în amintirile sale. Îşi vârî capul între umeri ca puii de găină şi rămase nemişcat, cu fruntea lipită de trunchiul castanului. Familia nu află decât a doua zi, când Santa Sofia de la Piedád, voind să meargă în fundul grădinii pentru a deşerta gunoiul, îşi simţi atenţia atrasă de zborul vulturilor care coborau.
ULTIMELE VACANŢE ALE LUI MEME au concis cu perioada de doliu care a urmat după moartea colonelului Aureliano Buendía. În casa închisă nu mai era loc pentru petreceri. Se vorbea în şoaptă, se mânca în tăcere, se recita rozariul de trei ori pe zi, iar în căldura siestei exerciţiile la clavecin aveau şi ele rezonanţe funebre. În ciuda ostilităţii ascunse pe care o nutrea faţă de colonel Fernanda, impresionată de solemnitatea cu care guvernul exaltase memoria inamicului său dispărut, a impus doliul cu toată rigoarea lui. Ca de obicei, Aureliano Segundo venise să doarmă acasă pe durata vacanţelor fiicei sale şi probabil că Fernanda fusese îndeajuns de activă pentru a-şi redobândi privilegiile ei de soţie legitimă, deoarece în anul următor, Meme găsi o surioară nou născută, pe care au botezat-o, împotriva dorinţei mamei ei, cu numele de Amaranta Ursula.
Meme îşi terminase studiile. Virtuozitatea cu care interpretă teme populare din secolul XVII, cu ocazia serbării organizate pentru celebra încununare a studiilor ei şi care a marcat sfârşitul perioadei de doliu, a dovedit că meritase diploma care o consacra clavecinului. Mai mult decât arta, dualitatea ei puţin comună a stârnit admiraţia invitaţilor. Caracterul ei frivol şi oarecum pueril nu părea că o predispune la vreo activitate serioasă, însă atunci când se aşeza la clavecin, se transforma într-un om cu totul diferit, căruia maturitatea neaşteptată îi conferea un aer de adult. Aşa a fost întotdeauna. De fapt, ea nu avea o vocaţie definită, dar reuşise să ia notele cele mai bune printr-o disciplină inflexibilă, ca să nu-şi contrarieze mama. Dacă i s-ar fi impus să înveţe oricare altă meserie, rezultatele ar fi fost aceleaşi. Din cea mai fragedă copilărie îndurase severitatea Fernandei, mania ei de a decide pentru alţii şi, decât să se izbească de intransigenţa ei, ar fi fost capabilă de sacrificii mult mai grele decât nişte simple lecţii de clavecin. În ziua serbării de sfârşit de an, avu impresia că diploma în litere gotice cu majusculele ei împodobite cu viniete, o elibera de un angajament la care consimţise mai mult din comoditate decât din supunere, şi-şi închipui că nici chiar încăpăţînata Fernanda nu se va mai interesa de-acum înainte de acest instrument pe care călugăriţele însele îl considerau ca o fosilă de muzeu. În primii ani crezu că socotelile ei erau greşite, deoarece după ce adormise mai bine de jumătate din oraş cu recitalurile date nu numai în salon, dar şi la toate seratele de binefacere, la matineele şcolare şi comemorările patriotice care se organizau la Macondo, mama ei nu capitulă, ci continuă să-i invite pe toţi noii veniţi pe care-i socotea capabili să preţuiască talentul fiicei ei. Abia după moartea Amarantei, când familia se închise într-o nouă perioadă de doliu, a putut Meme să închidă din nou clavecinul şi să rătăcească cheia într-un dulap, fără ca Fernanda să-şi dea osteneala să verifice când şi din vina cui se pierduse. Meme suportă aceste exhibiţii cu acelaşi stoicism cu care se dedicase uceniciei. Era preţul libertăţii. Fernanda era atât de mulţumită de docilitatea fiicei sale şi atât de mândră de admiraţia pe care o stârnea arta ei, încât nu se opuse niciodată să aibă casa invadată de prietene, sau să-şi petreacă după-amiaza la plantaţii sau să meargă la cinematograf cu Aureliano Segundo sau cu diverse doamne de încredere, cu condiţia ca filmul să fie autorizat de părintele Antonio Isabel. În aceste clipe de distracţie veselă se descopereau adevăratele pustiiri ale lui Meme. Fericirea ei se găsea la extrema opusă a disciplinei, în petrecerile zgomotoase, în confidenţele amoroase. În întrunirile secrete prelungite cu prietenele ei, unde învăţau să fumeze şi unde vorbeau despre chestiuni privitoare la bărbaţi, şi unde li s-a întâmplat o dată să întreacă măsura, înghiţind trei sticle de rom şi sfârşind prin a rămâne în pielea goală, pentru a-şi măsura şi compara toate părţile trupurilor. Meme nu avea să uite niciodată seara aceea, când reveni acasă mestecând lemn dulce şi, fără să-i observe nimeni buimăceala, luă loc la masa unde Fernanda şi Amaranta cinau fără să-şi adreseze vreun cuvânt. Îşi petrecuse în odaia unei prietene, două ceasuri groaznice, plângând de râs cât şi de teamă, şi în urma acestei crize descoperi acel curaj atât de preţios care-i lipsise ca să fugă din pension şi să-i spună mamei ei, cu aceste cuvinte sau cu altele asemănătoare, că simţea nevoia să se cureţe de clavecin printr-o clismă. Şezând în capul mesei, sorbind o supă de pasăre care-i pică în stomac ca un elixir învietor, Meme descoperi atunci pe Fernanda şi pe Amaranta înconjurate de nimbul acuzator al realităţii. A trebuit să facă un mare efort pentru a nu le azvârli în obraz tot ceea ce la ele nu era decât afectare, sărăcie spirituală, delir de grandomanie. Ea ştia încă din vacanţa a doua că tatăl ei nu locuia acasă decât pentru a salva aparenţele şi, cunoscând-o pe Fernanda aşa cum o cunoştea, şi aranjându-se apoi pentru a face cunoştinţă cu Petra Cotes, îi dădu dreptate tatălui ei. Şi ea ar fi preferat să fie fiica concubinei. Ameţită puţin sub efectul alcoolului, Meme se gândea cu voluptate la scandalul pe care l-ar fi provocat exprimând cu voce tare ceea ce-i trecea atunci prin minte, şi această năzdrăvănie îi produse o satisfacţie atât de intensă încât Fernanda nu putu să nu o remarce.
— Ce ţi s-a întâmplat? o întrebă ea.
— Nimic, răspunse Meme. Nimic, decât că abia acum îmi dau seama cât de mult vă iubesc.
Toată povara urii cuprinsă vădit în această declaraţie o înfioră pe Amaranta. Însă Fernanda se simţi atât de emoţionată încât atunci când Meme se trezi la miezul nopţii, cu capul gata să-i plesnească de durere, vomând şuvoaie de fiere care o făceau să se înăbuşe, crezu că înnebuneşte. Îi administră o fiolă de ulei de castor, îi puse cataplasme pe pântece şi pungi de gheaţă la cap, şi îi impuse un regim şi o izolare completă de cinci zile, prescrise de noul şi extravagantul medic francez care, după ce o examinase timp de peste două ore, ajunsese la concluzia nebuloasă că e atinsă de o boală de femei. Curajul o părăsi pe Meme când, într-o stare jalnică de demoralizare, simţi că n-are încotro decât să îndure totul cu răbdare. Ursula, acum cu totul oarbă dar încă activă şi lucidă, a fost singura care a intuit diagnosticul exact. "După mine, îşi zise ea, asta seamănă în toate privinţele cu ceea ce li se întâmplă beţivanilor." Totuşi, îşi alungă acest gând din cap şi ajunse chiar să-şi reproşeze că a nutrit idei atât de uşuratice. Aureliano Segundo avu mustrări de conştiinţă atunci când o văzu pe Meme atât de abătută şi se jură că se va ocupa mai mult de ea în viitor. În felul acesta se născură între tată şi fiică legături de camaraderie sinceră şi voioasă care aveau să-l elibereze pe el, pentru o vreme, de singurătatea amară a petrecerilor sale şi s-o elibereze pe ea de sub tutela Fernandei, fără să trebuiască să provoace acea criză familială care părea inevitabilă. Aureliano Segundo îşi amână pe atunci toate angajamentele pentru a rămâne cu Meme, s-o ducă la cinematograf sau la circ, şi-i consacra cea mai mare parte a timpului său liber. În vremea din urmă, jena provocată de obezitatea monstruoasă care îl stânjenea şi la legatul şireturilor de la pantofi ca şi la satisfacerea abuzivă a tuturor poftelor începuse să-i acrească fierea. Descoperirea propriei sale fiice îi redase vechea jovialitate, şi plăcerea pe care o simţea de a se găsi în compania ei îl îndepărtă treptat de la dezmăţ. Meme atinsese vârsta în care fetele înfloresc. Nu era frumoasă, după cum n-a fost niciodată frumoasă nici Amaranta, în schimb atrăgea simpatie, era directă şi producea imediat o impresie plăcută. Avea o manieră de spirit modernă care contrasta cu rezerva învechită a Fernandei şi cu inima avară pe care şi-o ascundea cu greu, dar care găsea în schimb un apărător în Aureliano Segundo. El a fost acela care a hotărât ca ea să părăsească dormitorul pe care-l ocupase din copilărie, şi unde ochii temători ai statuilor sfinţilor continuau să-i alimenteze groaza de adolescentă, şi mobilă pentru ea o cameră prevăzută cu un pat de regină, cu o toaletă mare şi cu draperii din catifea, fără să-şi dea seama că nu făcea decât să confecţioneze o a doua versiune a camerei Petrei Cotes. Se arăta atât de risipitor faţă de Meme încât nici nu mai ştia câţi bani îi dădea, din simplul motiv că ea însăşi îi mai lua din buzunar, şi o ţinea la curent cu toate produsele şi accesoriile de cosmetică sosite în depozitele companiei bananiere. Camera lui Meme se umpluse cu bucăţi de piatră ponce pentru şlefuirea unghiilor, cu fiare de frezat, cu paste pentru a avea dinţi strălucitori, cu coliruri pentru a face privirea mai languroasă, cu atâtea cosmetice şi machiaje noi, încât ori de câte ori intra în cameră, Fernanda se scandaliza la gândul că toaleta fiicei ei trebuie să fi fost, în toate privinţele, identică cu aceea a matroanelor franţuzoaice. Dar în vremea aceea, Fernanda îşi împărţea timpul între micuţa Amaranta Ursula, capricioasă şi bolnăvicioasă, şi schimburile ei palpitante de corespondenţă cu medicii nevăzuţi. Astfel încât atunci când observă complicitatea dintre tată şi fiică, singura promisiune pe care a putut să i-o smulgă lui Aureliano Segundo a fost ca el să nu o ducă niciodată la Petra Cotes. Această prevenire nu avea de altfel nici un sens, deoarece concubina era atât de indispusă din pricina camaraderiei care se stabilise între amantul ei şi fiica acestuia, încât nu mai voia să audă vorbindu-se despre fată. O teamă până atunci necunoscută o chinuia, ca şi cum instinctul ei ar fi lăsat-o să înţeleagă că Meme n-avea decât să-şi ridice degetul mic pentru a obţine ceea ce nu izbutise niciodată Fernanda: s-o lipsească de o iubire pe care o socotise sigură atât timp cât va trăi. Pentru prima oară a trebuit să îndure Aureliano Segundo mutrele îndărătnice ale concubinei sale şi să-i suporte ironiile înveninate, şi chiar s-a temut că valizele lui, transportate de atâtea ori de la un domiciliu la altul, ar putea face cale-ntoarsă spre casa soţiei legitime. Nu s-a întâmplat aşa ceva. Nimeni nu cunoştea mai bine un bărbat decât Petra Cotes pe amantul ei, şi ştia că valizele vor rămâne definitiv acolo unde vor fi duse, din pricină că Aureliano Segundo nu detesta nimic mai mult decât să-şi complice viaţa cu rectificări şi mutări. Valizele au rămas deci acolo unde erau şi Petra Cotes se strădui să-şi recucerească bărbatul ascuţindu-şi singurele arme de care fiica nu se putea folosi pentru a i-l disputa. Eforturi zadarnice însă, căci Meme nu a avut niciodată intenţia de a interveni în treburile tatălui ei, şi dacă s-ar fi amestecat, ar fi fost în favoarea concubinei. Ea nu avea timp nici măcar să plictisească pe careva. Îşi mătura singură odaia şi-şi făcea patul, aşa cum o învăţaseră călugăriţele. În cursul dimineţii îşi îngrijea îmbrăcămintea, brodind în verandă sau cosând la vechea maşină cu manivelă a Amarantei. În timp ce ceilalţi îşi făceau siesta, ea exersa două ore la clavecin, ştiind că, datorită acestui sacrificiu zilnic, Fernanda va fi liniştită. Din acelaşi motiv, continua să dea recitaluri cu ocazia vânzărilor bisericeşti şi a seratelor şcolare, cu toate că solicitările deveniseră din ce în ce mai rare. Către seară se aranja, îmbrăca o toaletă din cele mai simple, încălţa ghetele aspre şi în caz că n-o reţinea nimic lângă tatăl ei, se ducea la prietene, unde rămânea până la ora cinei. Rar se întâmpla ca Aureliano să nu vină atunci să o ia pentru a o duce la cinematograf.
Printre prietenele lui Meme erau trei americance care rupseseră barajul electrificat al rezervei lor ca să lege prietenie cu fetele din Macondo. Una dintre acestea era Patricia Brown. Recunoscător faţă de ospitalitatea pe care i-o oferise Aureliano Segundo, Mr. Brown îi deschisese lui Meme uşile casei sale şi o invită la balurile de sâmbăta care erau singurele la care veneticii acceptau să se amestece cu băştinaşii. Când află Fernanda, uită pentru o clipă de Amaranta Ursula ca şi de medicii nevăzuţi, şi făcu o melodramă întreagă: "Închipuieşte-ţi numai ce va crede colonelul în mormântul lui", îi zise lui Meme. Bineînţeles că, în felul acesta, căuta sprijin la Ursula. Însă bătrâna oarbă, spre deosebire de ceea ce aştepta toată lumea, consideră că nu era nimic de condamnat în faptul că Meme se ducea la aceste baluri şi că păstra legături de prietenie cu americancele de vârsta ei, cu condiţia de a-şi păstra fermitatea judecăţii şi de a nu se lăsa convertită la religia protestantă. Meme pricepu foarte bine gândurile străbunicii ei şi a doua zi după fiecare bal se scula mai devreme ca de obicei ca să se ducă la liturghie. Împotrivirea Fernandei stărui până în ziua când Meme o dezarmă informând-o că americancele doreau să o asculte cântând la clavecin. Au trebuit să scoată încă o dată instrumentul din casă şi să-l ducă până la Mr. Brown, unde într-adevăr tânăra interpretă primi cele mai sincere aplauze şi felicitările cele mai entuziaste. De atunci o invitară nu numai la baluri, ci să se şi scalde duminica în piscină şi să dejuneze la ei o dată pe săptămână. Meme învăţă să înoate ca o campioană, să joace tenis şi să mănânce şuncă de Virginia cu felii de ananas. Cu balurile, piscina şi partidele de tenis începu deodată să se descurce şi pe englezeşte. Aureliano Segundo a fost atât de încântat de progresele fiicei sale încât cumpără de la un negustor ambulant o enciclopedie engleză în şase volume, cuprinzând numeroase planşe în culori, pe care Meme începu să o citească în timpul liber. Lectura îi mobiliză toată atenţia pe care o dedica până atunci, împreună cu prietenele ei, confidenţelor amoroase sau experienţelor în cerc restrâns, nu pentru că şi-o impusese ca disciplină, ci centru că-şi pierduse tot interesul pentru a dezbate astfel de mistere ajunse de domeniul public. Îşi amintea de scena cu beţia lor ca de o aventură copilărească şi i se păru atât de nostimă încât i-o povesti lui Aureliano Segundo, care păru că se amuză chiar mai mult decât ea. "Dacă ar şti mama ta!", zise el izbucnind în râs, aşa cum îi spunea ori de câte ori ea îi făcea vreo confidenţă. O făcuse să-i promită că-l va ţine la curent cu primul flirt, cu aceeaşi încredere, şi Meme îi povesti că-l simpatizează pe un american roşcovan care venise să-şi petreacă vacanţele la părinţi. "Ce oroare! zise Aureliano Segundo râzând. Dacă ar şti mama ta!" Însă Meme îi mărturisi că tânărul s-a întors în ţara lui şi că n-a mai dat nici un semn de viaţă. Maturitatea judecăţii ei garanta pacea în casă. Aureliano Segundo începu să-i consacre mai mult timp Petrei Cotes şi, deşi nu mai avea nici trupul nici sufletul destul de tari pentru a se deda la petreceri ca cele de altădată, nu pierdea nici o ocazie de a le organiza şi de a-şi scoate din cutie acordeonul la care unele clape erau deja prinse cu ajutorul unor şireturi de ghete. Acasă, Amaranta continua să-şi brodeze linţoliul interminabil, iar Ursula se lăsa târâtă de decrepitudine spre adâncul tenebrelor în care nu mai era nimic de văzut pentru ea decât umbra lui José Arcadio Buendía sub castanul său. Fernanda îşi întări autoritatea. Scrisorile lunare către fiul ei José Arcadio nu mai conteneau nici un rând cu minciuni şi singurul lucru pe care i-l ascundea era corespondenţa ei cu medicii nevăzuţi care-i diagnosticaseră o tumoare benignă la intestinul gros şi se străduiau să o pregătească pentru a opera asupra ei o intervenţie prin telepatie.
S-ar fi putut spune că în locuinţa încercată a familiei Buendía domnea acum, pentru multă vreme, o pace şi o fericire statornică, însă moartea subită a Amarantei provocă un nou scandal.
Dostları ilə paylaş: |