Un veac de singurătate



Yüklə 2,15 Mb.
səhifə29/33
tarix28.10.2017
ölçüsü2,15 Mb.
#19203
1   ...   25   26   27   28   29   30   31   32   33

AURELIANO NU PĂRĂSI MULTĂ VREME odaia lui Melchiade. Învăţă pe de rost legendele fantastice din cartea cu foile volante, sinteza tratamentelor lui Hermann, paraliticul, însemnările despre ştiinţa demono­logică, cheile pentru piatra filozofală, Centuriile lui Nostradamus şi cercetările lui despre ciumă, în aşa fel încât ajunse la adolescenţă fără să cunoască nimic despre epoca sa, dar înzestrat cu cultura de bază a unui om din evul me­diu. La orice oră ar fi intrat în odaia lui, Santa Sofia de la Piedád îl găsea cufundat în lectură. În zorii zilei îi adu­cea o ceaşcă mare de cafea fără zahăr, iar la amiază o farfurie cu orez garnisit cu felii de banane fripte, care era mâncarea unică servită în casă de la moartea lui Aureliano Segundo. Ea se îngrijea să-i taie părul, să-l cureţe de lindini, să croiască pe măsura lui hainele vechi pe care le găsea în cuferele uitate, iar când începu să aibă o umbră de mustaţă, îi aduse briciul şi castronaşul pentru clăbuc care aparţinuseră colonelului Aureliano Buendía. Nici unul dintre fiii acestuia din urmă, nici chiar Aureliano José, nu-i semănase într-atât, mai ales prin pomeţii proeminenţi şi linia hotărâtă şi puţin ne­miloasă a buzelor. Aşa cum i se întâmplase şi Ursulei cu Aureliano Segundo, pe vremea când acesta studia în odaie, Santa Sofia de la Piedád credea că Aureliano vor­beşte singur. De fapt, el conversa cu Melchiade. Într-o amiază fierbinte, puţin după moartea gemenilor, el vă­zu cum se desprinde din reverberaţia ferestrei moşnea­gul lugubru cu pălăria lui în chip de aripi de corb, ca o materializare a unei amintiri sădite în memoria lui cu multă vreme înainte de a se naşte. Aureliano terminase cu clasificarea alfabetului pergamentelor. Astfel că, atunci când Melchiade îl întrebă dacă a descoperit în ce limbă erau redactate, îi răspunse fără nici o şovăială:

— În sanscrită.

Melchiade îi dezvălui că posibilităţile sale de a re­veni în odaia aceasta era numărate. Însă pleca liniştit spre întinsele preerii ale morţii definitive, căci Aureliano avea timp să înveţe sanscrita în cursul anilor care mai lipseau încă pentru ca manuscrisele să împlinească un secol şi să poată fi descifrate. Tot el îi semnală că în mica ulicioară care duce la râu şi unde pe vremea com­paniei bananiere se ghicea viitorul şi se tălmăceau vi­sele, un înţelept catalan ţinea o prăvălie cu cărţi unde se găseşte un Sanskrit Primer, care va fi mistuit de molii peste şase ani, dacă el nu se grăbeşte să-l cumpere. Pentru prima oară în existenţa ei îndelungată, Santa Sofia de la Piedád lăsă să se întrevadă un sentiment, şi acesta era unul de stupoare, atunci când Aureliano îi ceru să-i aducă cartea pe care avea să o găsească între Ierusalimul eliberat şi poemele lui Milton, la extremita­tea din dreapta de pe rândul al doilea al etajerei. Întrucât ea nu ştia să citească, reţinu pe de rost această for­mulă, şi procură banii necesari vânzând unul din cei şaptesprezece peştişori de aur care rămăseseră în ate­lier şi a căror ascunzătoare, din noaptea în care soldaţii percheziţionaseră casa, nu o cunoşteau decât ea şi Au­reliano.

Aureliano progresa în studiul sanscritei, în timp ce Melchiade se făcea de fiecare dată mai puţin asiduu şi mai îndepărtat, estompându-se în lumina strălucitoare a amiezii. Ultima oară când Aureliano îl simţi, abia dacă mai era o prezenţă invizibilă, care murmura: "Am mu­rit de friguri în nisipurile din Singapor". Odaia deveni atunci dintr-o dată vulnerabilă faţă de praf, faţă de căldură, de termite, de furnicile roşii, de moliile care aveau să prefacă în rumeguş toată ştiinţa cărţilor şi a pergamentelor.

Nu lipsea mâncarea în casă. A doua zi după moar­tea lui Aureliano Segundo, unul dintre prietenii lui ca­re aduseseră cununa cu inscripţia ei ireverenţioasă, se oferi să restituie Fernandei câţiva bani cu care-i rămă­sese dator soţului ei. Din ziua aceea, venea în fiecare miercuri un comisionar, aducând un coş cu alimente ca­re ajungea din plin pe o săptămână. Nimeni n-a ştiut vreodată că acele alimente le trimitea Petra Cotes: pen­tru ea, a continua să dea de pomană aceleia care o umi­lise era un mod de a umili la rândul ei. Cu toate aces­tea, ranchiuna ei se risipi mai curând decât ar fi cre­zut, şi atunci continuă să le trimită de mâncare, din or­goliu, iar până la urmă, din compasiune. În câteva rânduri, când nu mai avu curajul să-şi vândă bileţelele şi când interesul oamenilor pentru loteriile ei dispăru, ră­mase ea fără să mănânce pentru ca Fernanda să poată mânca, şi până ce nu văzu trecând înmormântarea ei, nu-şi călcă deloc această promisiune.



Santa Sofia de la Piedád avea să găsească în scă­derea numărului locuitorilor casei odihna pe care o me­rita după mai bine de o jumătate de veac de muncă. Ni­ciodată nu se auzise vreo plângere din partea acestei femei tăcute, de nepătruns, care însămânţase familia cu germenii îngereşti ai frumoasei Remedios şi cu solem­nitatea misterioasă a lui José Arcadio Segundo, care-şi consacrase o viaţă întreagă de singurătate şi tăcere creş­terii unor copii care abia îşi mai aminteau că sunt co­piii şi nepoţii ei, şi care se ocupase de Aureliano ca şi cum s-ar fi născut din pântecele ei, fără să ştie măcar că-i era străbunică. Oriunde în afară de casa aceasta s-ar fi socotit de necrezut ca ea să doarmă întotdeauna pe o rogojină de trestie împletită pe care şi-o întindea pe jos, în hambar, în mijlocul hărmălaiei nocturne a şoarecilor, fără să cuteze să-i mărturisească cuiva că a fost trezită, într-o noapte, de senzaţia înspăimântătoare că cineva o priveşte în beznă şi că era o viperă care i se târa pe pântece. Ea ştia că, dacă i-ar fi povestit Ursulei acest fapt, aceasta ar fi împărţit patul cu ea, dar era în vremea când nimeni nu-şi dădea seama de nimic dacă nu strigai în gura mare ce te doare, căci munca istovi­toare de la brutărie, necazurile războiului, grija copiilor nu-ţi lăsau răgazul de a te gândi la fericirea altora. Pe­tra Cotes, pe care n-a văzut-o niciodată, a fost singura care şi-a amintit de ea. Se îngrijea să aibă o pereche bună de pantofi pentru ieşit, să nu-i lipsească îmbrăcă­mintea, chiar şi în epoca în care trebuiau să facă mi­nuni cu puţinii bani de la tombolă. Când Fernanda veni în casă, avu toate motivele să creadă că era vorba de o servitoare eternizată aici, şi cu toate că auzi de mai multe ori spunându-se că era mama soţului ei, lucrul i se părea atât de necrezut încât îi trebui mai mult timp ca să-l priceapă decât după aceea, ca să-l uite. Santa Sofia de la Piedád n-a părut niciodată să se formalizeze de această condiţie de subalternă. Dimpotrivă lăsa im­presia că-i place să umble de colo până colo prin toate ungherele, fără să se odihnească deloc sau să se plângă, veghind asupra ordinii şi curăţeniei casei imense unde a trăit din adolescenţă şi care, mai ales în epoca com­paniei bananiere, părea mai degrabă o cazarmă decât un cămin. Cu toate acestea, când muri Ursula, zeul supra­omenesc al Santei Sofia de la Piedád, capacitatea ei ex­traordinară de muncă începură să slăbească. Nu numai că îmbătrânise şi ajunsese la capătul puterilor, dar, de pe o zi pe alta, toată casa căzuse într-o criză de senilitate.. Un muşchi fin începu să se caţere pe ziduri. Când nu mai era nici un loc liber în curţi, buruienile făcură să plesnească pe dedesubt cimentul din verandă, îl fărâmiţară ca pe un cristal şi se văzu cum răsar din crăpă­turi aceleaşi floricele galbene pe care le găsise Ursula, cu aproape un secol mai înainte, în paharul cu dantura lui Melchiade. Neavând nici timpul, nici mijloacele pen­tru a împiedica revărsarea naturii, Santa Sofia de la Piedád îşi petrecea ziua prin odăi, speriind şopârlele ca­re aveau să intre din nou o dată cu lăsarea nopţii. În­tr-o dimineaţă văzu cum furnicile roşii părăsesc teme­liile surpate, trec prin parterul cu flori, urcă de-a lun­gul balustradei, unde begoniile luaseră o culoare pământie, şi intră în adâncurile casei. Încercă mai întâi să le omoare cu mătura, apoi cu insecticide şi în cele din urmă cu var, dar a doua zi le regăsi în acelaşi loc, neîncetând de a se strecura, tenace şi invincibile. Fernanda, scriind copiilor scrisoare după scrisoare, nu-şi dădea seama de ofensiva nestăvilită a distrugerii. Santa Sofia continuă singură să se lupte cu buruienile ca să nu nă­pădească bucătăria, să smulgă de pe pereţi ciucurii uriaşi ai pânzelor de păianjeni care creşteau din nou în câteva ceasuri, să răzuie galeriile termitelor. Dar când văzu că şi odaia lui Melchiade, chiar dacă o curăţa şi mătura de trei ori pe zi, era plină de praf şi de pânze de păianjen şi că, în ciuda freneziei ei de gospodină, era ameninţată de dărâmături şi de acel aer de profundă mizerie pe care numai colonelul Aureliano Buendía şi tânărul ofi­ţer însărcinat cu percheziţia o prevăzuseră, înţelese că a fost înfrântă. Îşi îmbrăcă atunci hainele uzate de du­minică, îşi încălţă nişte pantofi vechi care aparţinuseră Ursulei, îşi trase o pereche de ciorapi de bumbac pe care-i făcuse cadou Amaranta Ursula şi făcu o boccelu­ţă cu cele două sau trei schimburi care-i mai rămăse­seră:

— Mă predau, îi zise ea lui Aureliano. Este prea multă muncă în casa asta pentru bietele mele oase.



Aureliano o întrebă unde avea de gând să plece şi ea făcu un gest vag, ca şi cum n-ar fi avut nici cea mai mică idee despre viitor. Se sili totuşi să precizeze că are de gând să-şi petreacă ultimii ani ai vieţii la o verişoară primară care locuia la Riohacha. Această ex­plicaţie nu era verosimilă. După moartea părinţilor ei nu mai avusese legături cu nimeni în sat, nu primise nici scrisori, nici veşti şi niciodată nu fusese auzită vor­bind despre rude. Aureliano îi dădu patrusprezece peş­tişori de aur, căci ea era gata să plece doar cu averea ei, care se ridica la un peso şi douăzeci şi cinci de cen­time. O văzu de la fereastra odăii cum traversa curtea cu bocceluţa cu haine, târându-şi picioarele, gârbovită de ani, şi mai văzu cum îşi trecea o mână printr-o gaură din poartă pentru a trage zăvorul după ce a ieşit. Nu s-a mai aflat niciodată nimic despre ea.

Când află despre această dezertare, Fernanda voci­feră alandala o zi întreagă, cercetând cuferele, scrinu­rile şi dulapurile unul după altul, pentru a se încredinţa că Santa Sofia de la Piedád n-a furat nimic. Îşi arse degetele voind să aprindă un cuptor pentru prima oară în viaţa ei şi trebui să-l roage pe Aureliano să o înveţe cum se prepară cafeaua. Cu timpul, începu să se ocupe el de bucătărie. Când se scula, Fernanda găsea micul de­jun servit, şi apoi nu-şi mai părăsea camera decât pen­tru a-şi lua mâncarea pe care Aureliano i-o lăsa acope­rită în spuză, şi pe care ea o ducea pe masă, pentru a o mânca pe şervete de in, între candelabre, şezând sin­gură în capul mesei, în faţa celor cincisprezece scaune goale. Nici chiar în aceste împrejurări, Aureliano şi Fer­nanda nu-şi împărţeau singurătatea, ci fiecare continua să şi-o trăiască singur, făcându-şi menajul fiecare în came­ra lui, în timp ce pânzele de păianjen continuau să înzăpezească trandafirii, să acopere grinzile şi să căptuşeas­că pereţii. Cam prin epoca aceasta avu Fernanda impresia că duhurile năpădiseră casa. S-ar fi spus că obiec­tele, mai ales cele mai de folos, dobândiseră putinţa de a-şi schimba locul prin propriile lor mijloace. Fernanda îşi pierdea vremea căutând foarfecele de care era sigură că le pusese pe patul ei, şi după ce răsturna cerul şi pământul, le descoperea pe o etajeră în bucătăria unde era convinsă că n-a pus piciorul de patru zile. Dintr-o dată nu mai era nici o furculiţă în sertarul cu tacâmuri şi găsea, în schimb, şase pe altar şi alte trei la lavoar. Aceas­tă nesiguranţă a lucrurilor era şi mai exasperantă atunci când se aşeza să scrie. Călimara pe care o punea la dreapta ei apărea dintr-o dată la stânga, tamponul-sugativ se fă­cea nevăzut şi după două zile îl descoperea sub pernă, iar paginile adresate lui José Arcadio se amestecau cu cele destinate Amarantei Ursula, astfel că avea mereu spaima de a nu fi băgat scrisorile în plicurile inversate, aşa cum se şi întâmplase, de altminteri, de vreo câteva ori. Într-o zi, îşi pierdu pana. I-o restitui, după două săptămâni, factorul poştal care o descoperise în geanta lui şi care umbla din casă în casă întrebând cui îi apar­ţine. La început, ea crezu că toate acestea sunt opera medicilor nevăzuţi, aşa cum fusese şi dispariţia banda­jelor, şi începu chiar să le scrie o scrisoare, implorându-i să o lase în pace, dar trebui să se întrerupă, ca să facă altceva şi, când reveni în odaie, nu numai că nu mai găsi scrisoarea începută, dar uită chiar şi de intenţia de a o scrie. Câtva timp crezu că e Aureliano. Se apucă să-l supravegheze, să aşeze anumite obiecte în drumul lui pentru a încerca să-l surprindă în clipa în care le va deplasa, dar foarte curând trebui să se convingă că Au­reliano nu părăsea odaia lui Melchiade decât ca să mear­gă la bucătărie sau la latrină, şi că nu era omul care să facă farse. Astfel, ajunse să creadă că sunt feste de-ale spiriduşilor şi se decise să prindă fiecare lucru de lo­cul în care socotea că se va servi de el. Legă foarfe­cele de capul patului cu ajutorul unei corzi lungi. Legă pana şi tamponul sugativ de piciorul mesei şi fixă căli­mara cu clei în dreapta locului unde avea obiceiul să scrie. Problemele nu se rezolvară însă cu una cu două, căci după câteva ceasuri de cusut, coarda foarfecelor nu mai permitea să te foloseşti de ele la tăiat, de parcă spi­riduşii nu încetau să o scurteze. Acelaşi lucru se întâmpla cu sfoara care ţinea pana, şi chiar cu braţul ei, care după câteva clipe de scris, nu mai ajungea până la că­limară. Nici Amaranta Ursula la Bruxelles, şi nici José Arcadio la Roma n-au aflat niciodată nimic despre aces­te păţanii. Fernanda le povestea că e fericită şi de fapt chiar şi era, tocmai pentru că se simţea dezlegată de orice obligaţie, ca şi cum viaţa ar fi purtat-o din nou în lumea părinţilor ei, unde nu erai afectat de proble­mele cotidiene, deoarece acestea erau dinainte rezolvate în imaginaţie. Acea corespondenţă interminabilă o făcu să-şi piardă noţiunea timpului, mai ales după plecarea Santei Sofia de la Piedád. Se obişnuise să socotească zilele, lunile şi anii luând ca puncte de reper datele pre­văzute pentru întoarcerea copiilor. Dar atunci când aceş­tia începură să modifice termenele, o dată şi încă o dată, ea ajunse să confunde datele, să se încurce în so­roace, şi zilele semănau atât de mult între ele încât nu mai simţea cum trec. În loc să-şi piardă răbdarea, ea se bucura în fond de această întârziere. Nu se neliniştea din pricină că, la mulţi ani după ce o anunţase că era pe cale să depună jurământul veşnic, José Arcadio con­tinua să spună că aşteaptă să-şi termine studiile de înaltă teologie pentru a le începe pe cele de diplomaţie, deoarece ea înţelegea că treptele care duceau la înal­tul scaun al Sf. Petru erau multe şi pavate cu obsta­cole. În schimb, sufletul ei se exalta când primea veşti care pentru alţii ar fi părute lipsite de interes, ca aceea că fiul ei îl zărise pe Papa. Resimţi o bucurie asemănă­toare atunci când Amaranta Ursula o preveni că stu­diile ei se vor prelungi peste durata prevăzută, deoarece calificările ei excelente îi creaseră unele privilegii pe care tatăl ei nu le luase în considerare atunci când fă­cuse socotelile.

Când Aureliano izbuti să traducă primul pergament, se scurseseră peste trei ani de când Santa Sofia de la Piedád îi adusese lucrarea de gramatică. N-a fost o mun­că inutilă, însă nu reprezenta decât abia primul pas pe un drum a cărui lungime era imposibil de prevăzut, deoarece textul în spaniolă nu însemna nimic: era vor­ba de versuri cifrate. Lui Aureliano îl lipseau elemen­tele pentru a stabili codul care i-ar fi permis să le smulgă secretul, însă de vreme ce Melchiade îi spusese că prăvălia bătrânului savant catalan conţinea cărţile de care avea nevoie pentru a descoperi sensul profund al manuscriselor, se hotărî să-i ceară Fernandei îngăduinţa de a merge să le caute. În odaia năpădită de resturi şi moloz, a căror proliferare de nestăpânit izbutise să do­boare totul, chibzuia asupra modului celui mai adecvat de a-şi formula cererea, prevedea toate împrejurările, calcula ocazia cea mai potrivită, dar când o întâlnea pe Fernanda venind să-şi ia mâncarea din spuza cuptoru­lui, acesta fiind de fapt singurul moment când putea să-i vorbească, rugămintea lui atât de trudnic pregătită i se oprea în gât şi nu reuşea să rostească o vorbă. A fost singura dată când o spionă. Ascultă cu sufletul la gură paşii din camera ei. O auzea cum se îndreaptă spre uşă pentru a primi scrisorile copiilor şi pentru a le preda factorului pe ale ei, şi trăgea cu urechea, noaptea târziu, la zgomotul dur şi pătimaş al penei pe hârtie, înainte de a auzi pocnetul întrerupătorului şi mormăitul rugă­ciunilor pe întuneric. Abia atunci adormea, cu speranţa că a doua zi se va ivi ocazia mult aşteptată. Se legănă atât în iluzia că permisiunea nu-i va fi refuzată, încât în­tr-o bună dimineaţă îşi tăie părul care-i atârna până la umeri, îşi rase barba stufoasă, îmbrăcă nişte pantaloni strâmţi şi o cămaşă cu guler fals pe care nu mai ştia de la cine le moştenise, şi aşteptă în bucătărie ca Fer­nanda să vină să ia micul dejun. Nu mai era femeia de toate zilele care venise, cea cu fruntea trufaşă şi cu mersul statuar, ci o bătrână de o frumuseţe suprana­turală, cu o capă de hermină îngălbenită, o coroană de carton aurit şi alura lâncedă a celei care a plâns mult în taină. Într-adevăr, de când îl găsise în cuferele lui Aureliano Segundo, Fernanda îşi îmbrăcase adesea cos­tumul de suverană, mâncat de molii. Oricine ar fi vă­zut-o în faţa oglinzii, extaziată de propriile ei maniere de monarhă, ar fi putut-o socoti nebună. Totuşi, nu era. Transformase, pur şi simplu, aceste semne exterioare ale regalităţii într-o maşină de amintit. Când le îmbrăcă pentru prima oară, un nod i se puse fără voia ei, în ini­mă, şi ochii i se umplură de lacrimi, deoarece simţi din nou, în clipa aceea, mirosul de lac al cizmelor militarului care venise să o peţească pentru a o face regină, şi su­fletul i se închegă cu nostalgia visurilor pierdute. Se simţi atât de bătrână, atât de sfârşită, atât de îndepărtată de cele mai frumoase clipe ale vieţii ei, încât le regretă chiar şi pe cele care-i rămăseseră în amintire drept cele mai urâte, şi abia atunci descoperi cât de mult îi lipseau acele adieri de origan din verandă, mireasma trandafirilor la căderea serii şi chiar temperamentul bes­tial al străinilor care veneau în casă. Inima ei de ce­nuşă, care rezistase, fără să se sfărâme, la loviturile ce­le mai bine ţintite ale realităţii cotidiene, se nărui la primele asalturi ale nostalgiei. Nevoia de a se simţi me­lancolică se transforma în viciu pe măsură ce o răvă­şeau anii. Singurătatea o făcu mai umană. Cu toate acestea, în dimineaţa în care intră în bucătărie şi se po­meni cu o ceaşcă de cafea pe care i-o oferea un adoles­cent osos şi palid, cu o lucire halucinantă în ochi, se simţi brutal sfâşiată de ridicol. Nu numai că-i refuză permisiunea, dar de atunci păstră la ea cheile casei în buzunarul în care-şi păstra bandajele, nefolosite încă. Era o precauţie inutilă, căci dacă ar fi vrut, Aureliano s-ar fi putut furişa şi chiar întoarce în casă fără să fie observat. Însă captivitatea prelungită, necunoaşterea lu­mii şi deprinderea de a asculta, secătuiseră în inima lui germenii răzvrătirii. Astfel că se întoarse în ascunzişul său, citind şi recitind pergamentele şi auzind până noap­tea târziu suspinele Fernandei în dormitor. Într-o dimi­neaţă veni ca de obicei să aprindă focul şi găsi în spu­za stinsă mâncarea pe care o lăsase în ajun pentru ea. Se duse atunci şi-şi băgă capul pe uşa dormitorului şi o văzu întinsă pe pat, acoperită cu capa de hermină, mai frumoasă ca oricând, cu pielea preschimbată într-o crustă de ivoriu. Când sosi José Arcadio, după patru luni, o găsi intactă.

Era imposibil să-ţi închipui un bărbat care să se­mene mai bine cu mama lui. Purta un costum de tafta funebră, o cămaşă cu guler rotund şi tare şi o pangli­că îngustă de mătase pe care o înnodase în lipsă de cravată. Avea tenul livid, aerul lânced, o privire inex­presivă, buzele subţiri. Părul lui negru, întins şi lucios, împărţit la mijloc printr-o cărare dreaptă şi palidă, pă­rea că este fals ca şi acela al statuilor sfinţilor. Umbra de barbă îndepărtată cu grijă de pe obrazul lui de pa­rafină părea o umbră a conştiinţei sale. Avea mâinile palide, irigate de nervuri verzi, cu degete parazitare, iar la arătătorul stâng un inel din aur masiv, pe care era montat un opal de formă rotundă. Când îi deschise poar­ta de la stradă, Aureliano nu trebui să se întrebe cine era pentru a ghici că venea de foarte departe. La tre­cerea lui, casa se impregnă de mirosul de apă parfu­mată pe care Ursula i-o punea pe cap, când era copil, ca să-l poată găsi în întuneric. Într-un mod imposibil de precizat, José Arcadio rămăsese, după atâţia ani de absenţă, un copil tomnatic, grozav de trist şi de soli­tar. Se îndreptă direct spre camera mamei sale, unde Aureliano evaporase mercur timp de patru luni cu aju­torul atanorului care aparţinuse bunicului său, pen­tru conservarea corpului după formula lui Melchiade. José Arcadio nu-i puse nici o întrebare. Sărută cada­vrul pe frunte, scoase din micul buzunar ascuns dede­subtul rochiei cele trei bandaje rămase nefolosite, ca şi cheia de la garderob. Făcu toate acestea cu gesturi pre­cise şi hotărâte, care contrastau cu aerul său lânced. Scoa­se din dulap un sipet îmbrăcat în damasc, purtând bla­zonul familial şi găsi, în interiorul cu mireasmă de san­tal, voluminoasa misivă prin care Fernanda îşi uşura inima de nenumăratele adevăruri pe care i le ascun­sese. O citi fără să se aşeze, cu aviditate dar fără nici o emoţie, iar la pagina a treia se opri şi-l examină pe Aureliano cu un ochi atent, de parcă abia atunci i-ar fi aflat adevărata identitate.

— Va să zică, îi spuse el cu un glas care avea ceva de brici, tu eşti bastardul.

— Sunt Aureliano Buendía.

— Du-te în odaia ta, spuse José Arcadio.

Aureliano nu ieşi nici măcar din curiozitate, când auzi zgomotul funeraliilor solitare. Uneori, îl observa din bucătărie pe José Arcadio care umbla prin casă cu respiraţia gâfâindă, iar după miezul nopţii, continua să-i asculte paşii prin dormitoarele părăginite. Timp de lu­ni întregi nu-i auzi sunetul glasului, nu numai pentru că José Arcadio nu-i adresa niciodată un cuvânt, ci şi pentru că nici el însuşi nu avea nici o dorinţă s-o facă şi nici vreme să se gândească la altceva decât la pergamente. La moartea Fernandei, scosese ultimul din­tre peştişorii de aur şi se dusese la prăvălia înţeleptului catalan să caute cărţile de care avea nevoie. Nu-l in­teresă nimic din cele ce văzu pe drum, poate pentru că n-avea amintiri ca să le facă interesante, iar străzile goale şi casele pustii erau întocmai cum şi le închipuise într-o vreme în care şi-ar fi vândut sufletul pentru a le vedea. Îşi luase singur permisiunea pe care i-o re­fuzase Fernanda, dar numai o singură dată, cu un unic scop şi pentru un minimum de timp indispensabil, ast­fel că parcurse fără oprire cele unsprezece loturi de ca­se care o despărţeau pe a lui de ulicioara unde odinioa­ră se tălmăceau visele şi intră pe nerăsuflate în prăvă­lia jalnică şi întunecoasă unde abia aveai loc să te mişti. Mai mult decât o librărie, aceasta părea o ladă de gu­noi pentru cărţile răpănoase, zvârlite de-a valma pe eta­jerele mâncate de termite, în colţurile îmbâcsite de pânze de păianjen, ba chiar şi în locurile care ar fi trebuit să rămână libere pentru circulat. Pe o masă lungă, încăr­cată şi ea cu volume enorme, stăpânul localului redac­ta o proză neobosită într-o caligrafie violetă, cam deli­rantă, pe nişte foi scoase dintr-un caiet de şcoală. Avea un păr frumos argintat care-i cădea pe frunte ca pa­naşul unui papagal şi ochii albaştri, vioi şi înguşti, dez­văluiau blândeţea omului care a citit toate cărţile. Era în chiloţi, plin de sudoare şi nu-şi abandonă scrisul pentru a se uita cine a intrat. Aureliano nu întâmpină nici o greutate în a descoperi în această dezordine fa­buloasă cele cinci cărţi pe care le căuta, deoarece se a­flau exact pe locul pe care i-l indicase Melchiade. Fără să spună un cuvânt, i le întinse împreună cu peştişorul de aur înţeleptului catalan, care le examină încordându-şi pleoapele ca valvele unei moluşti.



— Pesemne că eşti nebun, zise el pe limba lui, ridicând din umeri, şi-i înapoie lui Aureliano cele cinci cărţi şi peştişorul de aur: Ia-le, zise el în spaniolă. Ultimul care le-a citit a fost, dacă nu mă înşel, Isac Orbul, aşa că ar trebui să chibzuieşti bine ce faci.

Yüklə 2,15 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   25   26   27   28   29   30   31   32   33




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin