Universitatea „1 decembrie 1918” alba iulia facultatea de teologie ortodoxă Lector univ dr. Dumitru Vanca liturgică suport de curs pentru anul 2, semestrul I alba iulia 2005

B. Literatura Liturgică

Izvoarele Liturgicii

Ca mai toate disciplinele teologice care implică o latură istorică, Liturgica, foloseşte unele izvoare absolut necesare studiului aprofundat. Acestea pot fi împărţite în izvoare directe şi indirecte.

Izvoare directe:

- izvoarele directe sunt acele lucrări care au ca scop direct expunerea unor informaţii privitoare la rânduiala, istoria sau explicarea cultului.

- acestea pot fi:

- edite (care au fost publicate în diferite ediţii critice sau a făcut obiectul unor cercetări publicate sub formă de studii şi articole) sau

- inedite (care nu au mai făcut obiectul altor cercetări şi nici nu au fost tipărite).

• 
  Cărţile de slujbă atât cele noi cât mai ales cele vechi (publicate în colecţii şi ediţii critice mai ales în Apus) precum şi unele manuscrise (dinaintea apariţiei tiparului – sec. XV) sunt un preţios material pentru studierea evoluţiei slujbelor. Între cele mai importante cărţi de slujbă sunt:
  

- Molitfelnicul (Evhologhionul);

- Liturghierul (cele trei Liturghii ortodoxe şi Vecernia de sâmbătă seara);

- Mineiul (cuprinde părţile mobile din anul bisericesc; 12 volume corespunzând celor 12 luni);

- Triodul (cuprinde slujbele oficiate în perioada Postului Mare);

- Penticostarul (cuprinde slujbele oficiate între Paşti şi Cincizecime);

- Octoihul (cuprinde partea stabilă a slujbelor, conform ciclului celor opt glasuri, cuprins între luni după Cincizecime şi Duminica Vameşului şi fariseului).

• 
  Rânduielile bisericeşti sunt scrieri strict liturgice care vizează forma sau descrierea cultului în anumite epoci şi regiuni. Între cele mai cunoscute se numără:
  

- Rânduiala bisericească egipteană, identificată azi cu Tradiţia apostolică a lui Ipolit Romanul;

- Constituţiile Apostolice sau Aşezămintele Sf. Apostoli (în special cartea VIII) ¹⁰;

- Testamentum Domini nostri Jesu Christi.

- de asemenea, comentariile liturgice a unor slujbe pot contribui major la înţelegerea şi reconstrucţia rânduielilor liturgice în diverse perioade de timp.

- Comentariile cele mai cunoscute sunt:

1.) Mystagogia Sfântului Maxim Mărturisitorul († 663) ¹¹;

2.) Descriere a bisericii şi contemplaţia (θεωρια) mistică a Sfântului Gherman patriarhul Constantinopolului († 740);

3.) Explicarea Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite, de Sfântul Teodor Studitul († 826).

4.) Tâlcuirea sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii, a Sfântului. Nicolae Cabasila, etc.

- cea mai veche lucrare de acest gen este însă Despre ierarhia bisericească a Sfântului Dionisie Areopagitul ( ~ 400).¹²

- tot în această categorie sunt incluse rânduielile bisericeşti locale, aşa numitele Diataxe ale unor biserici sau a unor patriarhi.

- între diataxele mai cunoscute pomenim:

- Diataxa patriarhilor bizantini (sec. XI-XII) (păstrată la British Library)

- Diataxa patriarhului Filotei IV (sec. XIV).

• 
  Monumentele arheologice şi vechile obiecte bisericeşti pot furniza însemnate informaţii despre practicile liturgice, despre forma şi rolul unor locaşuri de cult sau religioase.
  

- între cele mai cunoscute sunt Catacombele romane, Spaţiile liturgice descoperite la Dura Europos (Siria); Bisericiile şi baptisteriile creştine şi ariane de la Ravena; Biserica Sfânta Sofia (Constantinopol), etc.

• 
  Practica veche a Bisericii, deşi enumerată în unele manuale ca izvor direct trebuie privită şi studiată cu mare atenţie.
  

- nefiind consemnate în cărţile de ritual, unele obiceiuri vechi au fost influenţate de practici noi, iar uneori nu reflectă concepţia unanimă sau curat ortodoxă a Bisericii.

- neavând un referent stabil (text scris, sau obiect arheologic) cercetarea acestor practici nu se poate baza decât pe izvoare indirecte şi pe supoziţii.

Izvoare indirecte:

- sunt toate acele scrieri şi informaţii care conţin referinţe întâmplătoare de interes liturgic, aluzii la unele practici cultuale, etc.

a. Sfânta Scriptură este un izvor atât pentru istoria şi formarea cultului creştin pe fundamentul ebraic (Pentateuh) cât mai ales pentru înţelegerea sa teologică.

- cultul creştin încă de la apariţia sa s-a bazat pe studierea şi cunoaşterea unor texte biblice atât din Vechiul Testament, cât şi din Noul Testament.

- cât priveşte istoria şi formarea cultului creştin, Sfânta Scriptură ne furnizează informaţii preţioase în cărţile Exod, Levitic, Deuteronom (fundamentul ebraic al cultului) precum şi în Evanghelii, Faptele Apostolilor, Epistola I Corinteni, Evrei.

b. Scrierile Sfinţilor Părinţi şi ale Scriitorilor Bisericeşti ¹³ care tratează în mod direct sau indirect anumite chestiuni privitoare la cult.

- între cele mai importante Apologia I a Sf. Justin Martirul; Didahia Apostolilor; Epistola I Corinteni a Sfântului Clement Romanul, ş.a.

c. Canoane ale Bisericii, norme liturgice şi rânduieli monahale

- unele sinoade ecumenice, locale sau endemice au emis canoane şi norme privitoare la anumite practici liturgice (în special Sinodul local din Laodiceea, Sinodul Quinisext (Trulan – 692) precum şi deciziile sinoadelor permanente (endemice) din Constantinopol sau ale altor Biserici locale, ori eparhii.

- între rânduielile monahale, cele mai cunoscute sunt cele ale Sf. Pahomie cel Mare şi ale Sf. Vasile cel Mare (Regulile Mari şi Regulile Mici), ale Sf. Casian şi ale Sf. Benedict de Nursia (ambii sunt consideraţi organizatorii monahismului apusean).