Universitatea «1 Decembrie 1918» Alba Iulia

Alexandru Vona. Ferestrele zidite – un nou model de discurs narativ

Asistent universitar doctorand Maria MUREŞAN

Universitatea «1 Decembrie 1918» Alba Iulia

Romanul „Ferestre zidite” al lui Alexandru Vona, recuperat şi oferit tiparului după o jumătate de secol (aşa cum arătam în capitolul precedent), este conform mărturisirilor autorului său „rezultatul unui impuls scriptural’’; ,,în mod aproape inexplicabil textul se scrie pe sine, forţează graniţele limbajului şi percepţiei şi îşi organizează propriile serii motrice şi viziunea înscriindu-se (deşi dificil de clasificat) între suprarealism şi critic’’ (I. Pop), ,, între viziunea romantică şi halucinoza modernistă, între existenţialism şi gotic’’ (I. Vartic).

Referinţe biografice
Alexandru Vona –cunoscut sub pseudonimul Alberto Enrique Samuel Bejor y Mayor-s-a născut la 3 martie 1922 în Bucureşti, fiind descendent al unei familii de evrei marrani, care s-a mutat în Spania la sfârşitul secolului al XVI-lea. A absolvit cursurile Şcolii Catolice ,,Sfântul Andrei’’şi ale Şcolii Mântuleasa din Bucureşti; de asemenea a absolvit şi Colegiul , ,Spiru Haret” tot din Bucureşti. După absolvirea liceului, în 1939, se înscrie la cursurile Institutului Politehnic Bucureşti, pentru ca mai apoi, respectiv în 1946, să devină licenţiat în hidrotehnică.

Debutul editorial îl realizează cu volumul „ Versuri” în 1936 şi semnează cu pseudonimul Vona, anagramă a numelui Navon – nume provenit dintr-o ramură românească a familiei scriitorului.

Debutul publicistic vine o dată cu apariţia unor versuri în Revista fundaţiilor regale în 1940. Alexandru Vona va colabora cu această revistă timp de şapte ani, respectiv până în anul 1947, publicând atât versuri, proze scurte (nuvela „Clopotul”) cât şi note critice. De asemenea va colabora cu „ Caietul de poezie” al Revistei Fundaţiilor Regale, publicând versuri, până în luna mai 1946. În anul 1947 este distins cu Premiul Fundaţiilor Regale acordat scriitorilor tineri pentru volumul de versuri „Vitralii”. Un ultim manuscris al acestui volum a ars împreună cu alte cărţi din biblioteca lui Mircea Eliade. În 1947 scrie romanul „Ferestrele zidite” după care în decembrie, acelaşi an, pleacă din ţară stabilindu-se la Paris, în Franţa. În 1948 Ion Caraion încearcă fără izbândă însă să organizeze o coletă în vederea publicării romanului lui Vona. O dată stabilit la Paris , Alexandru Vona încearcă să-şi publice în franceză romanul, oferind unei edituri câteva pagini traduse de Paul Celan. Traducerea integrală a romanului în limba franceză este făcută de Claude Sernet. Conform unei mărturisiri de-a autorului din „România literară” nr. 38/2001 aflăm că sub formă de manuscris n-au cunoscut romanul decât Monica Lovinescu şi Mircea Eliade, care s-au luptat din răsputeri să-l publice; din nefericire însă, romanul lui Vona a avut parte de o traducere destul de nereuşită astfel încât într-o primă fază, Editura franceză „Les Editions de Minuit” (una dintre cele mai importante edituri din Franţa) l-a refuzat; de abia mai târziu editura îl acceptă cu condiţia de a i se prezenta o nouă traducere. Însă în anul 1950 autorul trece printr-o criză morală, generată de moartea soţiei sale şi renunţă, după cum însuşi mărturiseşte la orice demers în ceea ce priveşte publicarea romanului

Monica Lovinescu în volumul „La apa Vavilonului”, ne relatează faptul că autorul ştia că traducătorul romanului său, adică Claude Sernet, „ tradusese doar pentru bani şi stalinist înrăit,

luase în derâdere, dând un simplu şi defectuos mot-à-mot, ca nu cumva un ins ce îndrăznise să părăsească raiul stalinist – socialist să poată fi publicat”.

În perioada de început a anilor ’50 Alexandru Vona trimite editurii Cartea Pribegiei un volum de nuvele, scris în limba română, însă acesta nu a mai apărut. Mircea Eliade îi scrie autorului în 1952 şi-i oferă o explicaţie în legătură cu acest fapt.

„În privinţa volumului d-tale de nuvele, acceptat deja în colecţia … încă nu ştiu ce aş putea să-ţi spun. Lina m-a derutat; este un text dificil, care mi-a fost accesibil de abia la a doua lectură, şi pe care am început să-l gust începând cu a treia. Dar mă gândesc la eventualii lectori ai : majoritatea păşunişti (în cel mai bun caz!), dacă nu agramaţi, patrioţi activişti sau români – americani care găsesc că< Ion> ar fi bun dacă ar fi mai uşor de înţeles. Asta e realitatea […] În pofida paşaportului, d-ta eşti şi rămâi scriitor român, şi trebuie să coexişti în C.P. alături de păşunişti, foşti şi ….legionari, detaşaţi activişti, existenţialişti şi toţi ceilalţi care (vai!) vor mai veni – căci aceasta este literatura românească în exil. (Alta –)’’¹¹.

În Franţa, Alexandru Voina se dedică profesiei de inginer; mai publică sporadic în revista „Caete de Dor” – versuri în limba română (1959).

După 1989, la insistenţele lui Ovidiu Constantinescu apare la Bucureşti în 1993 volumul „Ferestre zidite”, iar apoi este tradus în limba franceză – traducerea fiind una superbă, după spusele autorului. Romanul este receptat favorabil de critica literară din România; în 1995 i se decernează Premiul Internaţional al Uniunii Latine la Roma; în 1996 cartea este premiată în Olanda iar în 1997 în Germania. Despre romanul lui Vona vor scrie: Ioana Pârvulescu „ O carte excepţională cu un destin excepţional” în România literară nr. 1/1994, Myriam Anderson „Le genie de l’ingeneur” – articol tradus în Lupta în 1995, Gabriel Dimisianu „Frumuseţi Glaciale” în România literară nr. 38/2001 etc.

Opt proze scurte scrise de Alexandru Vona între 1941 şi 1997 au fost publicate la Cluj de Marta Petrescu şi Ion Vartic în 2001 sub titlul „Proze scurte! Misterioasa dispariţie a oraşului din câmpie”.

„Alexandru Vona – afirmă Marta Petrescu – este un prozator şi manifest; tema sa obsesivă este eul nesigur şi fragil, micşorându-l visător şi stângaci şi plin de spaime într-o lume fluidă, care conţine moartea”².

Ferestrele zidite – un nou model de discurs narativ
Romanul „Ferestre zidite” al lui Alexandru Vona, recuperat şi oferit tiparului după o jumătate de secol (aşa cum arătam în capitolul precedent), este conform mărturisirilor autorului său „rezultatul unui impuls scriptural’’; ,,în mod aproape inexplicabil textul se scrie pe sine, forţează graniţele limbajului şi percepţiei şi îşi organizează propriile serii motrice şi viziunea înscriindu-se (deşi dificil de clasificat) între suprarealism şi critic’’³ (I. Pop), ,, între viziunea romantică şi halucinoza modernistă, între existenţialism şi gotic’’⁴ (I. Vartic).

Povestirea se conturează oarecum difuz; naratorul, (textul este scris la persoana întâi) o figură cu o sensibilitate aproape maladivă, este un tânăr burghez care priveşte tot ce-l înconjoară în orăşelul mic de provincie în care se află, cu un ochi critic. Cunoaşte un străin într-o cafenea, îi arată oraşul, pe un pod se întâlneşte cu o necunoscută, fuge de proprietarul său şi de vecinul invadator, revine din timp în timp la o vagă logodnică, Kati, care de altfel este şi singurul personaj numit în carte – iată câteva fapte de viaţă interioare fără reper însă. O bună parte din relatarea epică se desfăşoară în teatrul unei case locuite de trei personaje incerte (mama, fratele şi sora, dar nu ştim cu adevărat dacă cei doi sunt cu adevărat fraţi), amintind aşa cum spune Mircea Zaciu de decorurile gotice şi romantice din literatura saxonă. Pe coordonatele unei „estetici a tainei”⁵ şi a misterului absolut de factură romantică textul lui Al. Vona are un traseu oscilant între o lume a adevărurilor obiective şi o irealitate imediată generată de „locul psihic” ^{6 6}al creierului autorului (Ion Vartic).

Analizând această dimensiune romantică de esenţă gotică a romanului lui Alexandru Vona, putem găsi cu uşurinţă câteva analogii cu proze scurte, în special povestiri aparţinând lui Edgar A. Poe. „Prăbuşirea Casei Usher” pare a fi cea mai elocvenţă din punctul nostru de vedere deoarece avem de-a face cu aceleaşi motive romantic – gotice: obsesia personajului principal Roderick Usher pentru casa învăluită în clar-obscur în care îşi petrece viaţa şi pe care nu a părăsit-o niciodată de la moartea părinţilor, teama personajului pentru pierderea vieţii, teroarea în care trăieşte alături de fantasma surorii sale, Madelaine, care nu ştim dacă este reală sau doar o proiecţie a minţii maladive a lui Roderick. Metafora casei înconjurate de ziduri înalte asemenea, cu ferestre înalte încadrate de grilaje metalice, cu camere întunecate încărcate de obiecte fără viaţă dar cu o valoare artistică (picturi, volume de cărţi, pianul, pianina etc) prefigurează oarecum alinarea personajului – Roderick Usher – care trăieşte într-o suprarealitate.

Aceeaşi atmosferă de coşmar, de balansare între real şi imaginar o reîntâlnim mai târziu în romanul gotic contemporan anglo – saxon, şi anume în operele lui Muriel Spark, Ian McEwan sau Martui Amis. Romanul „Grădina de piatră” al lui Ian McEwan tratează suprapunerea coşmarului şi a morţii cu un detaliu al vieţii cotidiene: naratorul romanului – adolescentul Jack – trăieşte în afara realului; este obsedat de vise stranii de amintiri ale mamei sale – pe care o vede mai tot timpul arsă în pivniţa din spatele grădinii casei sale. Planul fantastic, macabru se împleteşte şi în cazul adolescentului cu planul realului, astfel că într-o relatare – confesiune a sa, Jack ne mărturiseşte că împreună cu fratele şi sora sa chiar şi-au îngropat şi ars mama în acea pivniţă din grădina casei. De fapt această confesiune a personajului devine neverosimilă la un moment dat pentru că acesta va afirma mai târziu că nu-şi poate da foarte bine seama dacă a visat acest lucru sau a citit un titlu asemănător într-un ziar local. Conştiinţa personajului rătăceşte într-un spaţiu halucinant, suprarealist.Este şi cazul personajului- narator din textul lui Alexandru Vona. Însă analogia construcţiei fantasmatice în „Ferestrele zidite” este doar parţial asimilată dicteului automat de factură suprarealistă. Dacă notaţia suprarealiştilor viza o plonjare în zonele abisale ale fiinţei spre o redescoperire a sinelui, construcţiile fantastice din textul lui Vona pleacă de la „cărămizile realului” şi propun nu explicaţii ale fiinţei ci ale evenimentului. Ca spaţiu favorit al fiinţării, „locul psihic”⁷ dindărătul ochiului închis găzduieşte o realitate fulgurantă („ochiul închis afară ce înăuntru se deşteaptă”⁸) prin care eul scriptural configura scenarii mitice este înlocuită aici prin tehnici proustiene (Ion Vartic). Astfel se configurează nu un spaţiu de evaziune ci un spaţiu prim, natal. Ruperea din acest spaţiu originar echivalează cu trauma personajului din deschiderea volumului.

„Eram trist, dar nu ca în toate zilele, mai precis, ca în fiecare început de zi … umil mesager orb al vieţii”⁹.

Lanţul aventurilor de dincolo în care conştiinţa rătăceşte cu voluptatea creatorului de lumi într-un spaţiu virgin, al posibilităţilor absolute, desemnează o obsesie a călătoriei cultivată de Mateiu Caragiale în „Craii de Curtea Veche”. O subtilă alienare marchează existenţa personajului care resimte lumea ca pe o sumă de procese a căror esenţă intimă, o dată descoperită prin contemplare, trădează masca pragmatică şi dezvăluie o multitudine de stări în care fiinţa este definitiv cuprinsă. Se configurează astfel o suprarealitate (în chiar mijlocul realului) ce decurge dintr-un mod al „trăirii în esenţă” şi care conferă textului marca unui existenţialism teoretizat prin instrumente ce ţin de tehnici impresioniste: asociaţii diurne, încercarea personajului de a clarifica obiectele duce la destrămarea lui; „tăcerea mă aduce mereu peste o prăpastie … mă ţin cu mâinile crispate de frânghii”¹⁰, asemenea structuri ce susţin structura subiectivă a discursului narativ sunt dublate de un metaforism ce permite o alunecare între exterioritate şi interioritate, între corporalitate şi inefabil „tristeţea aceasta se retrage uşor ca apele refluxului pe plaja corpului, rămân numai uneori, ca în anumite crevase, ochiuri de fluid amar”¹¹.

Modelul ontologic prefigurat în textul lui Vona implică o modalitate involuntară de cunoaştere a lumii. Eul plonjează în analiză şi descrieri pe baza unor structuri asociative. Fluxul conştiinţei, asociaţiile libere „pun în ecuaţii un întreg bagaj semnificativ de cunoaştere prestabilită la care eul apelează prin procese anamnetice”¹². (Ion Vartic). Schema narativă a romanului propune două tipuri ale anamneziei. Ca o provocare la adresa lumii ce se cere descifrată, eul narativ apelează la anamneză selectivă, conştientă, costruită epic pe structura „îmi amintesc că … nu pot să-mi aduc aminte dacă într-adevăr cred sau nu că în odaia mamei se muta, când plecau părinţii din oraş, dracul… ştiu că în fiecare din acele seri, de când se întuneca, se umplea casa de nelinişte’’¹³. Această nelinişte îi generează personajului o anume tensiune „de a fi”, prin urmare eul evadează de sub presiunea limitei prin anamneza derapantă (a doua categorie narativă). Personajul se izolează astfel într-un topos mai confortabil, mai puţin surprinzător.

Universul narativ din „Ferestrele zidite” asociază cuvântul obiectului. Lumea obiectelor, realitatea reală obturează însă esenţele intime, energia subtilă a lucrurilor. Eul se simte trădat de cuvinte şi se refugiază în tăcere. Singurul cuvânt este cel interior, tăcerea reconfigurează lumea: „câteodată tăcerea coboară între noi de pe un plan al irealităţii, în care nimic nu mai are vreo semnificaţie şi eliberează lucrurile înfundate în restul timpului utilităţii lor’’¹⁴.

Metafora casei cu ferestrele zidite devine obsedată pentru personajul – narator. Dincolo de toposul citadin, provincial (străzi înguste, podul de beton, cafeneaua, lipsa trecătorilor) marcat de o apariţie ce favorizează călătoriile interioare, şi de „celula” personajului, casa romantic izolată în sălbăticie a bizarei familii fără nume, ce face obiectul de interes al personajului dezvăluie un spaţiu închis ce văzuse „multe generaţii stingându-se pe rând”¹⁵. Locaş al penumbrei, înanferat de o natură coresivă, casa reprezintă imaginea în oglindă, tăcută a grotei labirintia dintre vechi ruine de cetate în care naratorul, prietenul său şi femeia imaginară (soră ? amantă) traversează momente de maximă intensitate. Avem de-a face cu o scenografie aproape mistică în care peersonajele – fiinţe încarcerate se supun unei sentinţe a tăcerii, a „ne – cuvântului”.

Aceeaşi imagine de încarcerare a eului o regăsim în volumul lui Max Blecher „Întâmplări în realitatea imediată” (1936) – una dintre capodoperele romanului românesc (Ion Pop); iată câteva rânduri din paginile de început ale romanului:

„Când privesc mult timp un punct fix pe perete mi se întâmplă câteodată să nu mai ştiu nici cine sunt nici unde mă aflu. Simt atunci lipsa identităţii mele de departe ca şi cum aş fi devenit, o clipă, o persoană cu totul străină. Acest personaj abstract şi persoana mea beată îmi dispută convingerea cu forţe egale”¹⁶.

Senzaţia analizată în pasajul reprodus constă în lipirea în două a fiinţei: un personaj ciudat contemplă persoana reală a povestitorului. Dedublarea trezeşte în povestitor spaima de a nu se mai putea regăsi. Locurile – toposurile – prin care eul hoinăreşte, sunt spaţii închise, întocmai precum în textul lui Al. Vona: pivniţe, poduri, sala întunecată a cinematografului, odăi mici clar – obscure, adică locuri ale evaziunii eului dar nu din lume, ci din sine însuşi.

„Căutându-i-se vecinătăţi semnificative – spune Ion Pop – s-au făcut trimiteri la operele lui Sartre, Kafka, Max Blecher (în peisajul românesc autohton) sau Alain Rolbe Grillet (romanul „Labirintul”)’’¹⁷. Urmând filonul francez al „noului roman francez”, reprezentat în peisajul literar francez de A. Robbe Grillet, Nathalie Sarraute sau Michel Butor, ne-am putea permite să amintim şi câteva nume din literatura anglo – saxonă precum: Christine Brooke Rose (profesoară de engleză la Universitatea din Paris) care a şi tradus romanul lui Robbe Grillet „Labirintul”, Rayner Heppenstall, care în 1962 scrie romanul „Uşa de legătură” după modelul romanului mai – sus prezentat. Şi în cazul lui Heppenstall avem de-a face cu aceeaşi problematică a naratorului nenumit, a descrierilor meticuloase de obiecte fără viaţă, de personaje care par a trăi în perioade de timp diferite ,dar pe care personajul – narator le cunoaşte la un moment dat, a stărilor de angoasă şi de teamă ce pun stăpânire pe sufletul eroului etc.

Finalul romanului lui Heppenstall „The Connecting Door” este unul deschis interpretărilor lectorului, asemenea finalului romanului „Logodnica locotenentului francez” al lui John Fowles sau finalului romanului „Ferestrele zidite” al lui Alexandru Vona. În cazul lui Vona acest final deschis lasă sub semnul întrebării „realitatea reală” a întâmplării, devenind mai degrabă că textul este o halucinaţie întreţinută de un patologism psihic al eului scriptural, situaţie în care discursul românesc dezvăluie o structură oglindită de „vis în vis în vis…”.

În concluzie putem afirma că romanul lui Alexandru Vona propune o viziune fascinantă asupra interiorităţii eului creator. Atmosfera staturată de ambiguitate, halucinant, imaginar, tehnicile narative ale edificiului romanesc (fluxul conştiinţei, monologul interior, asociaţile libere de cuvinte, memoria involuntară, naraţiunea scrisă la persoana întâi, impersonalitatea) cu rădăcini adânci în discursurile narative ale lui Proust, Kafka, Joyce, Robbe Grillet, Ian McEwan, Martin Amis, desemnează textul lui Vona ca pe o necesară experienţă de lectură.

BIBLIOGRAFIE

Vona, Alexandru, Ferestrele zidite, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1993

Manolescu, Florin, Enciclopedia exilului literar românesc, 1945-1989, Ed. Compania, Bucureşti, 2000

Dicţionar analitic de opere literare româneşti, vol. II (E-1), coordonator I. Pop, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2000.

„România literară”, nr. 47/1993 (Ioana Pârvulescu), „România literară”, nr. 1/1994 (Alexandru George), „România literară”,nr. 1/1994 ( Myriam Anderson)

„Vatra”, nr.5/1997 (M. Zaciu)

„Apostrof”, nr.12/1997 (Ion Vartic, Marta Petreu)

Blecher, Max, Întâmplări în irealitatea imediată, Bucureşti, 1936

Stevenson, Randall, The British Novel Since the thirties, BT. Batsford Ltd-London, 1986.

Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe, Bucureşti, Ed. Grammar, 2001.

1. „România literară”, nr. 47/1993.

2. „Apostrof”, nr.12/1997 (Ion Vartic, Marta Petreu).

3. I. Pop în Dicţionar analitic de opere literare româneşti, vol. II (E-1), coordonator I. Pop, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2000,p.236.

4. „Apostrof”, nr.12/1997 (Ion Vartic).

5. „Vatra”, nr.5/1997 (M. Zaciu).

6 .„Apostrof”, nr.12/1997 (Ion Vartic).

7. Ibidem.

8. Alexandru Vona, Ferestrele zidite, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1993,p.34.

9 . Ibidem, p.43.

10. Ibidem, p.46.

11. Ibidem, p.48.

12. cf. Ion Vartic în „Apostrof”, nr.12/1997.

13. Alexandru Vona, Ferestrele zidite, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1993,p.54.

14 . Ibidem, p.57.

15. Ibidem, p.59.

16 .Ibidem, p.64.

17. Apud I. Pop în Dicţionar analitic de opere literare româneşti, vol. II (E-1), coordonator I. Pop, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2000,p.236.