Universitatea Spiru Haret Facultatea Sociologie-Psihologie Catedra antropologie culturală Şi socială Analiza Miturilor. Aplicaţii în mitologia românească
Yüklə 1,26 Mb.
|
O explicaţie la Principiul Antropic (“Lumea există, pentru că eu exist, atâta timp cât eu exist, şi este aşa cum sunt.”) – din perspectiva Tradiţiei (proiecţia şi rezorbţia lumii relative) (v. fig. în „Sursa mit fig 01.jpg”) În “jurul” Miezului de Divinitate (Dumnezeire) al fiinţei mele (Sinele, Eu-l Real, Atman): Apare o luciditate profundă (conştienţă, ce stă la baza conştiinţei; atenţie la prezenţa a ceva, deşi încă nu există nimic relativ; capacitate de a înţelege – inteligenţă): “Apoi” apare starea de ego, ego-ul central (nu eu din buletin, ci “starea de eu”), ca instrument în mâna lui Dumnezeu: În “jurul” cărora apar structurile mentale şi energetice (corpurile de energie, psihismul, personalitatea etc): În “jurul” cărora apare corpul fizic (ca o coajă de fruct): În “jurul” cărora apare lumea “externă”: Aceasta se întâmplă la orice “trezire” din somn. La orice adormire (ca şi la moarte, comă sau accident), procesul se derulează în sens invers (rezorbţia lumii relative), straturile superficiale se rezorb în cele profunde:
Lumea are natura visului (lumea cotidiană este un vis ridicat la suprafaţă, iar visul este lumea cotidiană, de “veghe” scufundată la diverse adâncimi). Toate religiile/tradiţiile vorbesc despre somn, vis, iluzie. Materia şi mintea au o natură comună, se influenţează reciproc şi provin din Aceeaşi Sursă Unică/Una. Chiar dacă iluzorii, două iluzii aflate pe acelaşi plan (de acelaşi grad) au grad de realitate între ele! (De aceea în povestea fiului filozof, palma – deşi iluzorie a tatălui, doare real pe obrazul – iluzoriu al fiului ş.a.m.d.) Întâlnirea cu Lumina (Hristos) din stadiul V al morţii este întâlnirea cu Miezul.., De fapt nu există mai multe straturi, ci Unitate-Unu.
Inima-Minte Universală (a lui Dumnezeu): nu n suflete în n corpuri, ci n corpuri/fiinţe într-Un Singur Suflet. Dincolo (de lume=Dumnezeu Manifestat, sub forma lumii, Care ia forma lumii, devenind lumea; “În Cer de-a dreapta Tatălui, cu tâlharul în Rai, cu Trupul în mormânt ca un muritor, cu Sufletul în iad, cu morţii cei din veacuri -simultan- toate le cuprinzi Doamne Iisuse Hristoase, Care eşti necuprins.” Iisus era şi Ceea Ce oamenii vedeau ca Iisus, şi tâlharul, şi Iuda, şi Irod, şi sfinţii, şi piatra, şi cerul, şi marea, şi pomii, şi animalele, şi stelele, şi toate, “Tot-tot în toate, dar nu toate”, partea şi Întregul etc), este Dumnezeu Nemanifestat. Toţi Îl privim permanent, dar nu-L vedem, ci vedem doar lumea (partea, nu Întregul). (v. fig. în „Sursa mit fig 02.jpg”). A se vedea şi ilustraţiile: „Sursa mit fig 03.doc”, „Prantropic 01-09.jpg” şi „Supliment fizica 01,02.jpg”.
Majoritatea teoriilor despre natura conştiinţei par să fie variaţii ale uneia din cele două viziuni opuse care, cu toate acestea, pot fi complementare şi reconciliabile în cadrul abordării sistemice. Una din aceste viziuni poate fi denumită viziunea ştiinţifică occidentală. Această viziune consideră materia ca fiind elementul primar şi conştiinţa ca fiind o proprietate a modelelor materiale complexe care iau naştere într-o anumită etapă a evoluţiei biologice. Cealaltă viziune asupra conştiinţei poate fi denumită viziunea mistică, deoarece este susţinută în special de tradiţiile mistice. Conform acestei viziuni, conştiinţa în cea mai pură formă a sa este imaterială, lipsită de formă şi fără conţinut; ea este adeseori descrisă drept „conştiinţă pură”, „realitate ultimă”, „suchness-ainseité”, „Tat”, „Çela”, „Aceasta” şi în alte moduri similare. Această manifestare a conştiinţei pure este asociată cu Divinitatea în numeroase tradiţii spirituale. Se consideră că ea este esenţa universului şi se manifestă în toate lucrurile; toate formele materiei şi toate fiinţele vii sunt considerate ca modele-ţesături ale Conştiinţei Divine. Viziunea mistică asupra conştiinţei se bazează pe experimentarea aspectelor realităţii în moduri neobişnuite de conştientizare, care sunt atinse de obicei prin meditaţie, dar se pot produce şi spontan în creaţia artistică şi în alte contexte. Fiziologii moderni au denumit experienţele de acest fel „transpersonale” deoarece acestea par să permită raţiunilor individuale să intre în contact cu modele mentale colective şi chiar cosmice. În conformitate cu numeroase mărturii, experienţele transpersonale implică o relaţie puternică, personală şi conştientă cu realitatea, relaţie care depăşeşte cu mult cadrul ştiinţific actual. Prin urmare, nu trebuie să ne aşteptăm ca ştiinţa, în stadiul său actual, să confirme sau să contrazică viziunea mistică asupra conştiinţei. Cu toate aceste, viziunea sistemică asupra acesteia pare perfect compatibilă cu ambele perspective şi ca atare pare să ofere cadrul ideal pentru unificarea celor două teorii. Viziunea sistemică este de acord cu viziunea ştiinţifică convenţională referitoare la conştiinţă ca manifestare a modelelor materiale complexe. Pentru a fi mai exacţi, este o manifestare a sistemelor vii de o anumită complexitate. Pe de altă parte, structurile biologice ale acestor sisteme sunt expresii ale proceselor aflate la baza lor, procese care reprezintă autoorganizarea sistemului şi, prin urmare, raţiunea acestuia. În acest înţeles, structurile materiale nu mai sunt considerate ca reprezentând realitatea primară. Extinderea acestui mod de concepere a universului ca întreg nu este departe de presupunerea că toate structurile universului – de la particulele subatomice, la galaxii, şi de la bacterii la oameni – sunt manifestări ale dinamicii autoorganizatoare a universului, pe care am identificat-o cu Conştiinţa Cosmică. Dar aceasta este practic viziunea mistică, singura diferenţă constând în faptul că misticii pun accentul pe experimentarea directă a Conştiinţei Cosmice, care depăşeşte limitele abordării ştiinţifice. Cu toate acestea, cele două abordări par să fie compatibile. Cel puţin, viziunea sistemică asupra naturii pare să ofere un cadru ştiinţific semnificativ pentru abordarea problemelor vechi de secole ale naturii vieţii, raţiunii, conştiinţei şi materiei. Pentru a înţelege natura umană, studiem nu numai dimensiunile sale psihice şi psihologice, dar şi manifestările sale sociale şi culturale. Oamenii au evoluat ca animale sociale şi nu pot face faţă, fizic sau mintal, dacă nu rămân în contact cu alţi oameni. Mai mult decât alte specii sociale, noi oamenii ne angajăm în procese de gândire colectivă şi procedând astfel creăm o lume de cultură şi valori care devin parte integrantă a mediului nostru natural. Astfel, caracteristicile biologice şi culturale ale naturii umane nu pot fi separate. Umanitatea s-a dezvoltat chiar prin intermediul procesului creator de cultură şi are nevoie de această cultură pentru propria sa supravieţuire şi evoluţie viitoare. Astfel, evoluţia umană progresează printr-o interacţiune dintre lumile interioare şi cele exterioare, dintre indivizi şi societăţi, dintre natură şi cultură. Toate aceste domenii sunt sisteme vii aflate în interacţiune reciprocă, sisteme care prezintă modele similare de autoorganizare. Instituţiile sociale evoluează către o complexitate şi diferenţiere în continuă creştere, similar structurilor organice, iar modelele mentale manifestă creativitatea şi impulsionează autotranscendenţa care este caracteristică întregii lumi vii. „Stă în natura minţii să fie creatoare”, remarcă pictorul Gordon Onslow-Ford. „Cu cât sondăm mai profund adâncimile minţii, cu atât mai abundentă este producţia obţinută.” În conformitate cu constatările antropologice general acceptate, evoluţia anatomică a naturii umane a fost practic finalizată cu aproximativ 50 000 de ani în urmă. De atunci, corpul şi creierul uman au rămas fundamental aceleaşi în ceea ce priveşte structura şi mărimea. Pe de altă parte, condiţiile de viaţă s-au schimbat profund în acest timp şi continuă să se schimbe într-un ritm rapid. Pentru a se adapta acestor schimbări, specia umană utilizează facultăţile sale de conştiinţă, gândire conceptuală şi limbaj simbolic pentru a realiza trecerea de la evoluţia genetică la evoluţia socială, care are loc mult mai rapid şi prezintă o mult mai mare diversitate. Cu toate acestea, acest nou tip de adaptare nu a fost câtuşi de puţin perfect. Noi purtăm încă echipamente biologice din stadiile incipiente ale evoluţiei noastre, echipamente care adeseori ne fac dificilă adaptarea la provocările mediului înconjurător al zilelor noastre. În conformitate cu teoria lui Paul MacLean, creierul uman constă din trei părţi structural diferite, fiecare din aceste părţi fiind dotată cu propria sa inteligenţă şi cu propria sa subiectivitate, care provin din perioade diferite ale trecutului lor evolutiv. Chiar dacă aceste trei părţi sunt interconectate într-un mod foarte strâns, activităţile lor sunt adeseori contradictorii şi dificil de integrat, aşa cum arată MacLean într-o metaforă pitorească: „Referindu-ne în mod alegoric la aceste trei creiere din interiorul unui creier, ne putem imagina că atunci când psihiatrul îi solicită omului să se întindă în pat, el îi cere de fapt să întindă unul lângă altul un cal şi un crocodil.”. Partea cea mai profundă a creierului, pedunculii cerebrali, este responsabilă cu modelele de comportare instinctivă deja manifestate de reptile. Ea este responsabilă pentru impulsurile biologice şi pentru numeroase tipuri de comportare care au devenit vicii. În jurul acestei părţi se află sistemul limbic, care este bine dezvoltat la toate mamiferele şi care, în creierul uman, este responsabil cu experienţa şi expresiile afective. Cele două părţi interioare ale creierului, cunoscute şi sub numele de structuri subcorticale, sunt strâns interconectate şi se exprimă ele însele în mod nonverbal prin intermediul bogatului spectru al limbajului corpului. În sfârşit, partea exterioară este neocortexul, care facilitează funcţiile abstracte superioare, precum gândirea şi limbajul. Neocortexul îşi are originea în prima fază evolutivă a mamiferelor şi s-a dezvoltat la specia umană într-un ritm exploziv, ritm fără precedent în istoria evoluţiei, până când s-a stabilizat cu aproximativ 50 000 de ani în urmă. Prin dezvoltarea într-un ritm atât de rapid a capacităţii noastre de gândire abstractă, se pare că am pierdut importanta capacitate dea ritualiza conflictele cu caracter social. În cadrul lumii animale, agresivitatea se dezvoltă rareori până în punctul în care unul din cei doi adversari este ucis. În schimb, lupta este ritualizată şi se sfârşeşte de obicei prin recunoaşterea înfrângerii de către cel învins, care rămâne relativ nevătămat. Această înţelepciune a dispărut, sau cel puţin a fost bine ascunsă, la specia umană. În procesul de creare a unei lumi interioare abstracte, s-ar părea că noi am pierdut contactul cu realităţile vieţii şi am devenit singurele fiinţe care adeseori nu reuşesc să coopereze cu semenii lor şi uneori chiar îi ucid pe aceştia. Evoluţia conştiinţei a avut ca rezultat nu numai Miturile, Piramidele, Muzica lui Bach ori Teoria Relativităţii, ci şi arderea pe rug a vrăjitoarelor, inchiziţia, holocaustul, Bomba atomică de la Hiroshima şi lagărele comuniste. Dar aceeaşi evoluţie a conştiinţei ne oferă potenţialul de a trăi în viitor în pace şi în armonie cu lumea naturală. Putem să ne schimbăm în mod conştient comportamentul prin schimbarea valorilor şi atitudinilor noastre pentru a regăsi spiritualitatea şi conştiinţa ecologice pe care le-am pierdut. Asta dacă nu ne pierdem entuziasmul evolutiv! „Mai devreme sau mai târziu, fizica nucleară şi psihologia subconştientului se vor apropia, deoarece amândouă, independent una de cealaltă şi din poziţii opuse, au împins înainte spre teritoriul transcendental… Psihicul nu poate fi total diferit de materie, pentru că altfel cum ar putea să mişte materia? Şi materia nu poate fi străină de psihic, altfel cum ar putea materia să genereze psihic? (Gândirea şi ca epifenomen al creierului; organele transplantate purtătoare de amintiri şi teoria medicinii chineze conform căreia organele secretă un tip de psihism secundar, specific fiecăruia în parte.) Spiritul şi materia există în aceeaşi lume şi fiecare participă şi la celălalt, altminteri orice acţiune reciprocă ar fi imposibilă. Dacă cercetarea ar putea să avanseze destul de mult, atunci s-ar ajunge la un acord final între conceptele fizice şi psihologice. Aceste încercări de acum par îndrăzneţe, dar merg în direcţia bună.” – Carl Gustav Jung (în “Aion”) “Cred că, în viitor va exista un sprijin considerabil pentru cercetarea conştiinţei, dacă vom găsi punţi solide între materialul provenit din studiul stărilor modificate de conştiinţă şi speculaţiile teoretice ale fizicienilor moderni.” – dr. Stanislav Grof “Dusă până la extrema ei logică, din conjectura bootstrap rezultă că existenţa conştiinţei, împreună cu toate celelalte aspecte ale naturii, este necesară pentru consistenţa întregului.” – Gregory Chew, laureat Nobel pentru fizică. Conform cu Jung, mintea conştientă “creşte din psihicul inconştient care este mai vechi decât aceasta şi care funcţionează împreună cu ea sau chiar în pofida ei.” În consecinţă, Jung distinge două domenii ale psihicului inconştient: un inconştient personal, aparţinând individului şi un inconştient colectiv, care reprezintă un strat mai adânc al psihicului şi este comun întregii omeniri. Conceptul de inconştient colectiv al lui Jung deosebeşte psihologia sa nu numai de a lui Freud, dar şi de a celorlalţi. El implică o legătură între individ şi umanitate ca întreg – în fapt, într-un anumit sens, între individ şi întregul cosmos- care nu poate fi înţeles într-un cadru mecanicist, dar este compatibil cu viziunea sistemică asupra minţii. În încercările sale de a descrie inconştientul colectiv, Jung a utilizat, de asemenea, concepte care sunt surprinzător de asemănătoare celor folosite de fizicienii din zilele noastre în descrierea fenomenelor subatomice. El vedea inconştientul ca pe un proces ce implică „tipare dinamice colective”, pe care el le numea arhetipuri. Aceste tipare, formate prin experienţe îndepărtate ale omenirii (mergând până la memoria de trecut şi de viitor a întregului univers, decantată în soluţii de supravieţuire), se reflectă în visuri, ca şi în motivele universale existente în mituri şi basme peste tot în lume. După Jung, arhetipurile sunt „forme fără conţinut, reprezentând doar posibilitatea unui anumit tip de percepţie şi acţiune”. Deşi sunt relativ distincte, aceste forme universale sunt înglobate într-o reţea de relaţii, în care fiecare arhetip, în ultimă instanţă, le implică pe toate celelalte. Atât Freud, cât şi Jung au arătat un interes deosebit pentru religie şi spiritualitate, dar în timp ce Freud părea să fie obsedat de nevoia de a găsi explicaţii ştiinţifice şi raţionale pentru credinţele şi comportamentul religios, abordarea lui Jung a fost mult mai directă. Multiplele lui experienţe religioase personale l-au convins de realitatea dimensiunii spirituale a vieţii. Jung considera religia comparată şi mitologia ca surse unice de informare despre inconştientul colectiv şi vedea spiritualitatea autentică drept parte integrantă a psihicului uman. Orientarea spirituală a lui Jung i-a dat o perspectivă largă asupra ştiinţei şi cunoaşterii raţionale. El vedea abordarea raţională ca fiind doar una dintre diferitele abordări posibile, toate ducând la descrieri diferite ale realităţii, dar la fel de valabile. În teoria sa despre tipurile psihologice, Jung a identificat patru funcţii caracteristice ale psihicului: senzaţia, gândirea, simţirea şi intuiţia, care se manifestă în diferite grade la indivizi diferiţi. Oamenii de ştiinţă operează predominant cu funcţia gândirii, dar Jung era conştient că propriile sale explorări ale psihicului uman au câteodată nevoie de a trece dincolo de înţelegerea raţională. De exemplu, accentua în mod repetat că inconştientul colectiv şi tiparele eului, arhetipurile, sfidează definiţia exactă. Transcendând cadrul raţional al psihanalizei, Jung a extins abordarea deterministă a lui Freud la fenomenele mentale, postulând că modelele psihologice erau legate nu numai cauzal, dar şi acauzal. În particular, a introdus termenul de „sincronicitate” pentru legăturile acauzale dintre imaginile simbolice din lumea psihică, interioară şi evenimentele din realitatea exterioară. Jung vedea aceste legături sincronice ca exemple specifice ale unei „ordini acauzale” mai generale a minţii şi materiei. Astăzi, această viziune pare să fie susţinută de mai multe descoperiri din fizică. Noţiunea de ordine – sau, mai precis, de conexiune ordonată – a apărut ca un concept central în fizica particulelor, iar fizicienii fac acum distincţia dintre conexiunile cauzale (sau „locale”) şi cele acauzale (sau „nonlocale”). În acelaşi timp, tiparele materiei şi cele ale minţii sunt din ce în ce mai recunoscute ca reflexii ale unora asupra celorlalte, ceea ce sugerează că studiul ordinii, în conexiunile cauzale ca şi în cele acauzale, poate fi un mod eficient de explorare a relaţiilor dintre domeniile interior şi exterior. Ideile lui Jung despre psihicul uman l-au condus la o noţiune de boală mentală care a fost foarte influentă printre psihoterapeuţi în ultimii ani. El vedea mintea ca pe un sistem autoreglabil sau, cum am spune azi, autoorganizat, iar nevroza ca pe un proces prin care acest sistem încearcă să înfrângă diversele obstrucţii care îl împiedică să funcţioneze ca un întreg integrat. În viziunea lui Jung, rolul terapeutului este de a susţine acest proces, pe care îl vede ca pe o călătorie psihologică-iniţiatică de-a lungul unei cărări de dezvoltare personală sau „individualizare”. După Jung, procesul de individualizare constă în integrarea aspectului conştient şi a celui inconştient ale psihicului nostru, ceea ce va implica contacte cu arhetipurile inconştientului colectiv şi ar duce, ideal, la experimentarea unui nou centru al personalităţii, pe care Jung l-a numit Ego. Viziunea lui Jung asupra procesului terapeutic reflectă ideile lui despre boala mentală. El avea convingerea că psihoterapia trebuie să decurgă din contactul personal dintre terapeut şi pacient, care implică întreaga fiinţă a ambilor: „În nici un fel, tratamentul nu poate să fie altceva decât produsul unei influenţe reciproce, în care întreaga fiinţă a doctorului ca şi cea a pacientului au rolul lor”. Acest proces implică o interacţiune între inconştientul terapeutului şi cel al pacientului şi Jung sfătuia terapeuţii să comunice cu propriul lor inconştient atunci când tratează pacienţii: „Terapeutul trebuie tot timpul să se controleze pe sine, cu privire la modul în care reacţionează la pacientul său. Pentru că nu reacţionăm numai cu conştientul. De asemenea, trebuie mereu să ne întrebăm: Cum reacţionează inconştientul nostru la această situaţie? De aceea, să ne observăm visurile, să ne analizăm şi studiem la fel de atent cum o facem cu pacientul.” Unul dintre cele mai cuprinzătoare sisteme de integrare a diferitelor şcoli de psihologie este psihologia spectrală propusă de Ken Wilber. Ea unifică numeroasele abordări, atât occidentale, cât şi orientale, într-un spectru de modele şi teorii psihologice care reflectă spectrul conştiinţei umane. Fiecare dintre nivelurile sau benzile din acest spectru se caracterizează printr-un sens diferit al identităţii, de la identitatea supremă a conştiinţei cosmice până la identitatea drastic îngustată a ego-ului. Ca în orice spectru, diferitele benzi prezintă nuanţe şi gradaţii infinite, contopindu-se treptat una în alta. Totuşi, pot fi percepute numeroase niveluri importante ale conştiinţei. În esenţă, Wilber a distins patru niveluri care sunt asociate cu nivelurile corespunzătoare ale psihoterapiei: nivelul ego-ului, nivelul biosocial, nivelul existenţial şi nivelul transpersonal. La nivel de ego, omul nu se identifică cu organismul întreg, ci numai cu unele reprezentări mentale ale organismului, cunoscute ca imaginea sinelui sau egoul. Acest sine decorporalizat este gândit să existe împreună cu corpul şi, de aceea, oamenii vor spune mai degrabă „Am un corp”, decât „Sunt un corp”. În anumite circumstanţe o astfel de experienţă fragmentată a sinelui ar putea fi mai degrabă distorsionată de alienarea anumitor faţete ale ego-ului, care pot fi reprimate sau proiectate asupra altor persoane sau asupra mediului. Dinamica acestor fenomene este descrisă foarte detaliat în psihologia freudiană. Wilber anumit „biosocial” al doilea nivel important de conştiinţă, deoarece el reprezintă aspectele de mediu social ale unei persoane – relaţiile de familie, tradiţiile culturale şi credinţele – care sunt marcate în organismul biologic şi afectează profund percepţia şi comportamentul persoanei. Influenţa omniprezentă a modelelor sociale şi culturale asupra sentimentului de identitate al individului a fost studiată pe larg de psihologi sociali, antropologi şi alţi cercetători sociali. Nivelul existenţial este nivelul organismului total, caracterizat de un sentiment al identităţii care implică o conştientizare a întregului sistem minte/corp ca un întreg integrat şi autoorganizat. Studiul acestui tip de autoconştientizare şi explorarea întregului său potenţial reprezintă ţinta psihologiei umaniste şi a diferitelor psihologii existenţiale. La nivel existenţial, dualismul dintre minte şi corp a fost depăşit, dar rămân celelalte două dualisme: dualismul subiect-obiect, sau sine-celălalt şi acela al vieţii-moarte. Întrebările şi problemele provenind din aceste dualisme reprezintă o preocupare majoră a psihologiilor existenţiale, dar nu pot fi rezolvate la nivel existenţial. Rezolvarea lor necesită o stare de spirit în care problemele existenţiale individuale sunt percepute în contextul lor cosmic. O astfel de conştientizare apare în nivelul de conştiinţă transpersonal. Experienţele transpersonale implică o extindere a conştiinţei dincolo de limitele convenţionale ale organismului şi, corespunzător, un sentiment mai larg al identităţii. Ele pot implica, de asemenea, percepţii ale mediului ce transcend limitările uzuale ale percepţiilor senzoriale. Nivelul transpersonal este nivelul inconştientului colectiv şi al fenomenelor asociate acestuia, aţa cum este descris în psihologia jungiană. Este un mod de conştiinţă în care individul se simte conectat la cosmos ca întreg şi poate fi astfel identificat cu conceptul tradiţional de spirit uman. Acest mod de conştientizare transcende adesea raţiunea logică şi analiza intelectuală, abordând experienţa mistică directă a realităţii. Limbajul mitologic, care este mult mai puţin limitat de logică şi bun simţ, este deseori mai potrivit decât limbajul faptic pentru descrierea fenomenelor transpersonale. Aşa cum scria savantul indian Ananda Coomaraswamy, „mitul întrupează cea mai apropiată abordare a adevărului absolut care poate fi exprimată în cuvinte”. La capătul spectrului conştiinţei, benzile transpersonale se contopesc în nivelul Minţii, după cum îl numeşte Wilber. Acesta este nivelul de conştiinţă cosmică, la care omul se identifică cu întregul univers. Omul poate percepe realitatea finală la toate nivelurile transpersonale, dar devine această realitate doar la nivelul Minţii. Conştiinţa la acest nivel corespunde cu adevărata stare mistică în care toate graniţele şi dualismele au fot transcense şi toate individualismele se dizolvă în unicitatea universală, nediferenţiată. Nivelul Minţii a fost preocuparea dominantă a tradiţiilor spirituale sau mistice din Orient şi Occident. Deşi multe dintre aceste tradiţii au fost foarte conştiente de celelalte niveluri şi le-au descris în detaliu, ele au subliniat întotdeauna că identităţile asociate cu toate nivelurile de conştiinţă sunt iluzorii, cu excepţia nivelului ultim al Minţii, unde omul îşi află identitatea supremă.
În acest sens iată o povestire foarte pertinentă: Moartea lui Gregory Bateson (biolog si antropolog, 1904-1980) povestită de Fritjof Capra (fizician atomist): „Ceremonia funerară pentru Gregory Bateson a fost una din cele mai frumoase la câte am asistat vreodată. Un grup numeros de oameni – familia lui Bateson, prietenii şi membrii comunităţii de la Esalen – stăteau în cerc, pe iarbă, deasupra oceanului, iar pe un mic altar din centrul cercului se afla cenuşa lui Bateson, fotografia lui, tămâie şi o mulţime de flori proaspete. În timpul ceremoniei, copii care se jucau, câini, păsări şi alte animale umpleau aerul de zgomot pe fundalul valurilor oceanului, ca pentru a ne reaminti de unitatea vieţii. Ceremonia se desfăşura aparent fără nici un plan sau orar. Nimeni nu părea s-o conducă şi totuşi, într-un fel, fiecare ştia cu ce să contribuie – ca la un sistem cu autoorganizare. Era acolo un călugăr benedictin de la o sihăstrie din apropiere, pe care Bateson o vizitase adesea, şi care se ruga; erau apoi călugări Zen de la San Francisco Zen Center care cântau şi îndeplineau diverse ritualuri; oameni care cântau şi interpretau muzică; alţii care recitau poezii; şi alţii care au vorbit despre relaţia lor cu Bateson. Când a venit rândul meu, am vorbit pe scurt despre conceptul de minte al lui Bateson. Mi-am exprimat convingerea că acesta va avea un impact puternic asupra gândirii ştiinţifice a viitorului şi am adăugat că ne poate ajuta şi pe noi, chiar în acele momente, să facem faţă morţii lui Bateson. „O parte a minţii sale”, am spus, „a dispărut desigur o dată cu corpul său, dar o mare parte este încă aici şi va mai fi mult timp. Este acea parte care participă la relaţiile fiecăruia dintre noi cu ceilalţi şi cu mediul, relaţii care au fost profund influenţate de personalitatea lui Gregory. După cum ştiţi, una dintre expresiile favorite ale lui Gregory a fost „structura care uneşte”. Convingerea mea este că Gregory însuşi a devenit o astfel de structură. El va continua să ne unească între noi şi cu cosmosul şi, în felul acesta, el va trăi mai departe în fiecare dintre noi şi în cosmos. Am sentimentul că dacă, săptămâna viitoare, oricare dintre noi va păşi în casele celorlalţi, nu ne vom simţi total străini. Va exista o structură care ne uneşte – Gregory Bateson.” „Do not stand at my grave and weep, I am not there, I do not sleep. I am in a thousand winds that blow, I am the softly falling snow. I am the gentle showers of rain, I am the fields of ripening grain. I am in the morning hush, I am in the graceful rush Of beautiful birds in circling flight, I am the starshine of the night. I am in the flowers that bloom, I am in a quiet room. I am in the birds that sing, I am in each lovely thing. Do not stand at my grave and cry, I am not there. I do not die.” - Mary Frye (1905-2004) [scrisă in 1932] Cam acelaşi lucru e spus intr-un roman al lui Karl Gjellerup (Nobel pt literatura). 2 soţi, el moare, ea îl plânge cu o uriaşa tristeţe, mereu. Până intr-o zi, când, in timp ce făcea focul, simte-traieste ca el nu a murit (si ca nimeni nu moare niciodată, de fapt) si ca el este (ca oricine) in foc, in vătrai, in ea, in nori, in toate obiectele, in camera, in lumina soarelui, pe lumea cealaltă, in toate lucrurile, in toate fiinţele, peste tot. Ca este viu si peste tot-pretutindeni, ca si ea si ca si oricine! Privind fotografiile unei rude dragi care a murit: iat-o prunc, apoi copil, apoi la şcoală,… adolescent, căsătorită, cu copii,… îmbătrânind,… bătrână, bolnavă înaintea morţii. Fiinţa (ei) interioară profundă e aceeaşi mereu, nu creşte, nu îmbătrâneşte, nu moare, nu se naşte (e nenăscută). Existând dinainte de naşterea ei şi după moartea trupească. În ciclul „Dune” al lui Frank Herbert, personajul doamna Jessica, atunci când primeşte transmisia iniţiatică a liniei de la bătrâna maică Benne Gesserit, pe Arakis, o percepe pe aceasta aşa cum era în interior, în realitate: o fetiţă plină de viaţă şi înţelepciune (deşi maica era foarte bătrână, în pragul morţii). Este ceea ce se vede / percepe puţin, atunci când ne uităm în negrul pupilei stângi a cuiva (sau a noastră înşine) – şi de aceea oamenii evită în general să se privească în ochi, adică în suflet. Fiinţa interioară profundă a mea e identică cu a ta, cu a lui,… cu a oricui (a oricărei fiinţe) - fiind Aceeaşi. Fiindcă toţi suntem 1 Singură Fiinţă. Pentru a o percepe şi a ne da seama cine suntem cu adevărat (dincolo de persoana din buletin) în Tradiţie se fac exerciţii de genul: Simte-te acum. Simte-te acum 10 ani. Simte-te peste 20 de ani. Simte-te peste 150 de ani. „Care e chipul tău originar dinainte de naşterea ta şi de naşterea părinţilor tăi?”, „De ce Bodhidharma nu are barbă?”[maestrul Ch’an avea o barbă stufoasă] – koanuri Zen. În Acatistul Sfântului Calinic de la Cernica: “Bucură-te, … că toţi cei ce urmăm învăţăturilor Divine întreolaltă suntem una şi cu Dumnezeu asemenea; Bucură-te, far călăuzitor, ce ne îndrumezi să trăim viaţa în iubire şi pace, în curăţie şi în desăvârşită armonie a Preasfintei Treimi, a Unimii în Treime.” Iar aceste lucruri sunt valabile pentru oricine. Fie că, credem sau nu, zahărul este dulce! În cel mai rău caz, vom muri şi vom vedea. Altă descriere a conştiinţei, care este deplin congruentă cu spectrul lui Wilber, a fost realizată printr-o abordare foarte diferită de către dr. Stanislav Grof (şef al Departamentului de Cercetare Psihiatrică de la Maryland Psychiatric Research Center şi profesor de psihiatrie la John Hopkins University School of Medicine). În timp ce Wilber a abordat studiul conştiinţei ca psiholog şi filozof şi şi-a extras ideile în parte din practica lui meditativă, Grof a abordat-o ca psihiatru, bazându-şi modelele pe mulţi ani de experienţă clinică. Timp de şaptesprezece ani, cercetarea clinică a lui Grof s-a axat pe psihoterapie, folosind LSD şi alte substanţe psihedelice. În acest timp, el a condus aproximativ 3000 de şedinţe psihedelice şi a studiat înregistrările de la aproape 2000 de şedinţe ţinute de colegii lui din Europa şi SUA. Mai târziu, controversa publică legată de LSD şi restricţiile legale rezultante l-au făcut pe Grof să-şi abandoneze practica de terapie psihedelică şi să pună la punct tehnici terapeutice care induc stări similare fără a recurge la droguri. Observaţiile bogate ale lui Grof privind experienţele psihedelice l-au convins că LSD este un catalizator nespecific sau amplificator al proceselor mentale, care scoate la suprafaţă diverse elemente din adâncul inconştientului. O persoană care ia LSD nu trece printr-o psihoză toxică, aşa cum credeau mulţi psihiatri la începutul cercetării asupra LSD, ci face o călătorie în ţinuturile normale ale inconştientului. Prin urmare, după părerea lui Grof, cercetarea psihedelică nu este studiul efectelor speciale induse de substanţe psihoactive, ci studiul minţii omeneşti cu ajutorul unor agenţi facilitanţi puternici. „Nu pare inadecvat şi exagerat să comparăm semnificaţia lor potenţială pentru psihiatrie şi psihologie cu cea a microscopului pentru medicină sau telescopului pentru astronomie”. Opinia că substanţele psihedelice acţionează doar ca amplificatori ai proceselor mentale este susţinută şi de faptul că fenomenele observate în terapia LSD nu sunt în nici un fel limitate la experimentele psihedelice. Multe dintre ele au fost observate în practicile de meditaţie, hipnoză şi noile terapii experimentale. Pe baza a mulţi ani de observaţii atente de acest tip, cu şi fără utilizarea de psihedelice, Grof a construit ceea ce el numeşte o hartă a inconştientului, un plan al fenomenelor mentale, care prezintă mari similitudini cu spectrul Wilber al conştiinţei. Cartografia lui Grof cuprinde trei domenii majore: a) domeniul experienţelor psihodinamice, asociate cu evenimente din viaţa trecută şi prezentă a persoanei; b) domeniul experienţelor perinatale, legate de fenomenele biologice implicate în procesul naşterii; c) domeniul experienţelor transpersonale, care trec dincolo de graniţele individuale. Nivelul psihodinamic este clar autobiografic şi individual ca origine, implicând amintiri ale unor evenimente emoţionale relevante şi ale unor conflicte nerezolvate din diverse perioade ale istoriei individului. Experienţele psihodinamice includ dinamica psihosexuală şi conflictele descrise de Freud şi pot fi înţelese, în mare măsură, în termeni de principii psihanalitice de bază. Dar Grof a adăugat un concept interesant la cadrul freudian. După observaţiile sale, experienţele din acest domeniu au tendinţa să apară în anumite constelaţii de memorie, pe care el le numeşte sisteme COEX (sisteme de experienţe condensate – Yüklə 1,26 Mb. Dostları ilə paylaş:
|