24 septembrie
Vizitarea timpului trecut este sursa însăşi a nefericirii. Pentru că trecutul este teritoriul regretelor şi remuşcărilor: suferi deopotrivă ― şi de-a valma ― şi pentru lucrurile pe care nu le-ai făcut, şi pentru cele pe care le-ai făcut. Pentru unele suferi că s-au terminat, pentru altele că n-au început. Pentru că "făcutul" şi "nefăcutul" te chinuie la fel de tare, nici un loc, în trecut, nu mai e liber pentru a fi luat drept refugiu.
Orice vizită în trecut este apoi un mod spontan de a măsura trecerea timpului şi, astfel, de a-ţi injecta o supradoză de melancolie: pentru că de-abia atunci simţi cît de tare ai fost îndrăgostit de tine, de fiecare din vîrstele tale şi că între timp temeiul temporal al acestei iubiri a dispărut. Fericirea e de aceea capacitatea de a te iubi în faţa ta, de a te iubi nu sub chipul celui care ai fost, ci al celui care urmează să fii. Revenirea obsesivă în trecut şi întîrzierea acolo este un mod de a rămîne în urma ta, de a-ţi batjocori ― ar spune Heidegger ― "putinţa-de-a-fi". În felul acesta însăşi moartea poate să devină o iubită: iubita care te mînă din spate către ceea ce nu eşti încă şi pentru care trebuie să te baţi ca să fii.
Iată cam cum se pot spune lucrurile acestea în limbajul lui Heidegger dintr-una din paginile din Sein u. Zeit pe care le-am revizuit ieri (p. 264): "Pre-mergerea deschide existenţei renunţarea la sine ca posibilitate extremă a existenţei şi zdrobeşte astfel orice încremenire în una sau alta din formele pe care existenţa le atinge. Prin pre-mergere Dasein-ul este ferit să recadă înapoia lui însuşi sau să revină dincoace de putinţa-de-a-fi pe care el a înţeles-o şi, astfel, «să devină prea vîrstnic pentru victoriile sale» (Nietzsche)."
Dostları ilə paylaş: |
