Uşa interzisă Gabriel Liiceanu Ce mai e şi cartea asta? Jurnal, de fapt, nu e, eseu nu e, tratat nu e, roman nu e. Cel mai corect ar fi să spun că este explozia (neîncadrabilă) a fiinţei mele pe parcursul unui an

parte a lor ― în virtutea unei calităţi anume ("alb", "arian", "comunist", "islamic") şi nicide­cum a celei generale de om ― merită să trăiască, în vreme ce omorîrea celorlalţi devine o datorie.

luni, 17 septembrie
Au trecut două săptămîni de cînd sînt la Heidel­berg, împreună cu Cătălin Cioabă, cu o bursă din "programul Thyssen" al Fundaţiei Humboldt: un doc­torand şi profesorul lui pot veni în Germania pen­tru a lucra la un proiect comun vreme de trei luni. Programul Fundaţiei ni se potriveşte de minune, pentru că putem duce la capăt verificarea traduce­rii româneşti a lui Sein und Zeit, iar Cătălin face oricum un doctorat pe "Heideggerul deceniului feno­menologic".

Orice team cultural are întotdeauna o poveste a lui. Şi aşa cum echipa pe care am alcătuit-o cu Tho­mas Kleininger (ea a durat exact zece ani, din 1977 pînă în 1987), cînd am lucrat împreună la primele două volume traduse în română din opera lui Hei­degger, are povestea ei, tot astfel echipa pe care o fac acum cu Cătălin s-a născut şi ea cumva.

Cătălin s-a ales din cele cîteva sute de studenţi care mi-au trecut prin faţă vreme de zece ani la Fa­cultatea de Filozofie. Era pe cale să termine germa­nistica, prin 1993, cînd s-a înscris la filozofie. L-am remarcat de la primul examen la un curs Heidegger: a vorbit potolit, sistematic, interiorizat. Se uita cu­minte în el şi vorbea lăsîndu-ţi senzaţia, destul de rară la un student, că înţelege ceea ce spune. Apoi au venit seminarele pe text, numai pentru cei care pu­teau lucra pe o pagină în germană. A deprins cu o uşurinţă remarcabilă "codul" unei traduceri filozo­fice, în speţă a unui text heideggerian, dexteritatea aceea de a face ca un act de siluire a propriei limbi să devină cel mai tandru act de iubire. A început prin a traduce voluminoasa monografie a lui Poggeler despre Heidegger, pentru Humanitas, apoi a trans­pus în română şi a prefaţat conferinţa lui Heidegger despre conceptul de timp (1924), cea care e consi­derată a fi prima zvîcnire pusă pe hîrtie a gîndului din Fiinţă şi timp. Atacase apoi cursul din 1925 care a stat la baza redactării lui Sein und Zeit, cînd l-am invitat să mă însoţească în finalul aventurii cu care avea să se încheie ― aşa îmi propusesem deocam­dată cel puţin ― isprava mea de traducător al lui Hei­degger în româneşte. Terminasem de tradus trei sferturi din Sein und Zeit şi am simţit dintr-o dată că nu voi ajunge niciodată la sfîrşit. Cel puţin nu aşa cum ajunsesem să trăiesc, traducînd pe apucate, incapa­bil să intru şi să rămîn în atmosfera cărţii. Şi apoi, moştenisem din experienţele anterioare ideea că un lucru ca ăsta nu se putea face decît prin întîlnirea a două minţi, din a căror dispută permanentă în jurul fiecărui cuvînt şi fiecărui sens se năştea cu adevărat rezultatul final: un text înţeles şi, tocmai de aceea, devenit inteligibil.

Înaripat de propunere, cu atît mai mult cu cît la Freiburg făcuse cu von Herrmann un seminar pe fi­nalul lui S.u.Z., Cătălin a tradus în cîteva luni partea care mai rămăsese (ultimele 4 capitole din cele 12 ale cărţii), pentru ca apoi să putem trece împreună la confruntarea, rînd cu rînd, a versiunii române cu ori­ginalul german. Am început să lucrăm în urmă cu aproape un an. Rareori, după o şedinţă de lucru, ră­mînea în picioare mai mult de un sfert de pagină. Dar ne vedeam rar, în vacarmul Bucureştiului, cel mult o dată pe săptămînă, şi din cele 430 de pagini ale originalului nu reuşiserăm să depăşim pagina 160. Tîram acum în doi, ca pe un uriaş muribund care se stingea lent sub gesturile noastre, ceea ce pînă atunci tîrîsem, prin ani, de unul singur. Înainte de 1990 aş fi fost convins că de împlinirea acestui ritual cultural atîrna mîntuirea unei lumi. Acum, credinţa mea "cul-turalistă" se ofilise şi iluzia că o carte sau un gînd filozofic măreţ pot salva fiinţa unei comunităţi nu mă mai împingea înainte. Nici măcar fiinţa mea nu mai putea fi salvată în felul acesta. Trăiam, de fapt, în plină apostazie culturală şi nu mai puteam jert­fi nici o părticică din mine pe altarele vechilor zei. Adevărul era că lumea în care trăiam "după revo­luţie" evacuase panteonul clasic şi pusese în locul lui dezmăţul unui elenism obosit. Preoţii vulgari ai ziaristicii şi televiziunii ocupaseră piaţa publică şi din vechile temple ale culturii zeii fugiseră. Nu mai ştiam prea bine cine ne sînt credincioşii. S-ar fi cu­venit, în răspărul acestei alte lumi, să intrăm din nou în sihăstrie şi să transformăm vechiul crez cultural ― cel care, credeam noi, urma să mîntuiască lumea de atunci ― în joc cu perle şi în elevaj de orhidee. Cu alte cuvinte, să devenim perfect inutili.

Or, tocmai asta ne oferea acum programul Thyssen. Am vrut mai întîi să ne aşezăm la Freiburg, pentru că, în ce mă priveşte, trecutul din Heidelberg mă apăsa prea tare. Nu eram pregătit să mă întîlnesc cu fantoma mea de acum aproape 20 de ani. Însă la Freiburg nu am găsit nimic convenabil, doar came­re disparate aflate "în pădure" în extremităţi diferi­te ale oraşului. La fel s-a întîmplat şi la Berlin, aşa încît am revenit asupra acestui oraş, dînd "destinu­lui" o şansă de a se manifesta. Şi într-adevăr, prin vechi prieteni binevoitori (cuplul "Ursula şi Gelu", care în singurătatea de început a primului meu sejur aici au fost pentru mine o adevărată familie), am gă­sit acelaşi apartament în care, în 1995, locuisem o lună şi jumătate, într-un superb cartier "academic", cu vile măreţe de două-trei niveluri de la sfîrşitul se­colului XIX. Am o adevărată vocaţie să păşesc în viaţă pe urmele unor perioade anterioare, ca pen­tru a lua măsura timpului trecut: trebuie să te în­torci întotdeauna într-un loc în care ai mai fost şi care a rămas neschimbat pentru a putea să îţi masori schimbarea ta. Aceste confruntări periodice cu pro­priul tău trecut te umplu de stupoare la adresa esenţei timpului şi te aruncă într-o disperare blîndă.

Iată-mă, deci, şase ani mai tîrziu urcînd aceleaşi trepte de lemn masiv pentru a ajunge la cel de al treilea nivel al vilei din Ladenburgerstrasse 93 şi reamintindu-mi brusc că după cel de al doilea nivel scara începea să scîrţîie. Şi, într-adevăr, de îndată ce am început să urc treptele spre apartamentul meu, mormăitul bine timbrat al treptelor de stejar m-a întîmpinat ca un semn de recunoaştere şi de "bun venit" al casei. Deschid din nou uşa apartamentu­lui de trei camere ― este o Dachwohnung, o "locuin­ţă sub acoperiş", ceea ce înseamnă că două dormi­toare au un perete uşor povîrnit şi cu ferestrele tăiate în acoperiş (dar totuşi cu priveliştea în stradă şi nu, cioranian, direct către cer), în vreme ce latura cea­laltă a casei ― livingul, baia, bucătăria, terasa ― se deschid amplu şi cu ferestrele verticale către o vastă grădină interioară, cu brazi uriaşi, creată prin întîlni­rea vilelor de pe mai multe străzi şi care închid ast­fel spaţiul acestei grădini comune.

Ca în multe locuinţe reuşite, bucătăria este aici încăperea cea mai plăcută: e spaţioasă, cu o masă mare, rotundă, la care poţi deopotrivă mînca sau lucra. Din ea o uşă mare se deschide către terasă şi, cînd e cald afară, poţi ţine uşa deschisă pentru a comunica cu exteriorul şi a avea sub ochi coroanele zbîrlite ale cîtorva brazi şi, pierdut între ei, contra­punctul melancolic al unui mesteacăn. În planul doi se desprind acoperişurile cu olane roşii, turle de bi­serici şi, în zare, relieful împădurit al dealurilor care înconjoară Heidelbergul şi care rămîn pînă către mijlocul zilei învăluite distant în ceaţă. Apartamen­tul are toate conforturile civilizaţiei germane. Bucă­tăria, minunat dotată, îmi permite să mă lansez în isprăvi culinare şi, din acest punct de vedere, ne completăm minunat, Cătălin şi cu mine, eu acope­rind capitolul gastronomic, iar el pe cel tehnico-computeristic, care ne ţine branşaţi la univers. De îndată ce are o clipă liberă, Cătălin trece la "lefton", numele denigrator şi complexat pe care Monica Lovinescu l-a dat laptop-ului nostru, enervîndu-se mai ales cînd, la telefon, află că "tocmai navigam pe internet". În orice caz, Cătălin intră în tot felul de programe, din care aflăm o grămadă de lucruri, de la ce s-a mai întîmplat în ţară sau care e topul cărţilor pariziene şi pînă la prefixele unor firme de telefonie care îţi per­mit să vorbeşti mult mai ieftin cu Parisul, Londra, Stockholm-ul, Tokio-ul sau Bucureştiul. Formezi prefixul şi auzi o voce ondulat-feminină: Nur acht Pfennig pro Minute!

De mult n-am mai cunoscut binefacerile continui­tăţii pentru munca intelectuală. Un efort depus, zi de zi, ani de zile într-o direcţie clară face minuni. Destinele noastre ratate sînt, toate, expresia unor crize de continuitate. Papini spunea că dacă fiecare om, mediu dotat, ar putea să subordoneze fiecare minut al vieţii sale unui scop unic, omenirea ar fi plină de genii. Nu e de ajuns "să ţi se dea" o înzes­trare, o vocaţie, o abilitate spirituală ieşită din co­mun; în şi mai mare măsură e nevoie de calităţile se­cundare care sînt necesare pentru exploatarea acestei înzestrări, calităţi fără de care spiritul unui om poate deveni o paragină, spectacolul dezolant al unei po­tenţialităţi care nu prinde niciodată corp şi de pe urma căruia suferă în primul rînd cel instalat în mij­locul acestei păcăleli ontologice. Orice înzestrare poate fi înecată în incapacitatea de a compune cu tine. Cauza acestei incapacităţi nici nu mai contează.

Că ea se exprimă prin lene, destrămare interioară sau prin restrişte istorică şi neaşezare socială, rezul­tatul e mereu acelaşi: o aşteptare neîmplinită, o pro­misiune făcută praf.