Uşa interzisă Gabriel Liiceanu Ce mai e şi cartea asta? Jurnal, de fapt, nu e, eseu nu e, tratat nu e, roman nu e. Cel mai corect ar fi să spun că este explozia (neîncadrabilă) a fiinţei mele pe parcursul unui an

14 septembrie
Ideea că specia umană trebuie regîndită nu îmi dă pace. Umanismul este o invenţie neotestamentară, secularizată în epoca modernă şi folosită tacit ca metafizică pentru doctrina statului modern şi a so­cietăţilor democratice. Cînd se spune că umanismul a devenit religia societăţii moderne nu înseamnă că omul a luat locul lui Dumnezeu, ci doar că ipoteza "altului" absolut nu este permisă şi, ca atare, crima nu poate fi justificată. Umanismul s-a născut din­tr-o religie a iubirii pentru a deveni în cele din urmă, ca iluminism (Kant), doctrină a raţiunii universale şi lege morală absolută.

Aşadar, creştinismul; spre deosebire de umanis­mul elin (paideia) şi cel roman, creştinismul este primul umanism real: Evangheliile exclud programatic vio­lenţa şi crima din economia faptei umane. Mai mult, el este singurul umanism care încearcă să anihileze "anti-omul" făra violenţă. De altminteri nimănui nu-i este retrasă apriori scînteia umanului. Prin genera­rea căinţei, creştinismul încearcă să abolească "ma­rea diferenţă" şi să suprime "camuflajul". Mintea şi sufletul unui om tind să devină o locuinţă cu pe­reţii de sticlă. Tîlharul, omucigaşul, tîrfa redevin prin căinţă ceea ce în fond ei nu au încetat să fie ― oa­meni ― şi refac, ca "rătăciţi" reveniţi în turmă, uni­tatea pierdută o vreme a speciei în faţa Dumneze­ului Unu.

Acestui umanism sublim nu numai că nu i-a reuşit suprimarea "marii diferenţe" (căinţa şi conversiunea dovedindu-se a fi o sarcină infinită, pe care anti-omul nu a preluat-o decît accidental ca fiind a lui), dar el nu a izbutit nici de partea cealaltă, a omului devenit creştin. Acesta sfîrşeşte prin a ajunge "sol­dat al credinţei" nu numai pentru ca să se apere şi să salveze viaţa, ci deopotrivă ca să impună, să cuce­rească, să pedepsească. Cel mai pur umanism al lumii termină prin a recurge la crimă pentru a sluji un ideal din care crima era exclusă.

Noi ştim astăzi că această invenţie a culturii eu­ropene care a făcut din conceptul de om un operator universal a fost contrazisă sistematic de toate răz­boaiele religioase ale lumii (şi mai cu seamă de cele creştine ale Europei), de distrugerea civilizaţiei in­caşe de către spanioli şi portughezi, de comerţul cu sclavi în secolele 18 şi 19, de comunism şi nazism în secolul 20, de fundamentalismul islamic al zile­lor noastre. Pe scurt, umanismul ca "religie" mo­dernă şi ca doctrină este contrazis de toată istoria omenirii. El este infirmat prin însuşi faptul că nu se poate aplica omenirii în întregul ei. Şi de vreme ce doctrina despre umanitatea generală a omului nu poate fi transformată în regulă de convieţuire la scară planetară, înseamnă ― în chiar termenii umanis­mului adecvaţi la realitate ― că specia umană ori este scindată şi contradictorie (ascunzînd sub aceeaşi mască "omul" şi "anti-omul"), ori că ea este in-humană în esenţa ei. Ceea ce înseamnă că oamenii nu pot ajunge (prin chiar natura lor josnică şi pătimaşă) la generalizarea calităţii de om, că ei cred mai degrabă că numai o