Uşa interzisă Gabriel Liiceanu Ce mai e şi cartea asta? Jurnal, de fapt, nu e, eseu nu e, tratat nu e, roman nu e. Cel mai corect ar fi să spun că este explozia (neîncadrabilă) a fiinţei mele pe parcursul unui an

13 septembrie
Avea dreptate Noica să împartă lumea între cei care merită numele de "om" şi "băcani" (restul ome­nirii)? Atunci cînd l-am auzit şi apoi cînd l-am co­mentat în Jurnal, lucrul mi s-a părut semnificativ pentru felul în care filozofia înţelege uneori să facă "ordine în lume". Protestul meu decurgea atunci din­tr-un ideal abstract al omenescului pe care mi se părea frumos ― şi într-un anume fel înălţător ― să-l apăr.

Ce voia Noica să spună atunci? O făptură umană, se întreba el, care trăieşte în noaptea fiinţei ei (adică fără să-i pese prea mult de rostul ei pe lume) şi în reflexele pe care specia i le pune la îndemînă, care mănîncă, doarme, bea, munceşte, se înmulţeşte şi se distrează ― merită ea numele de om? Atît de pu­ţin să fie un om? Poţi fi om înăuntrul, doar, al "de­venirii întru devenire"? Poţi fi om fără să încerci să împingi cu un pas mai departe specia (sau comu­nitatea) din care faci parte? Poţi să te desprinzi de ea, prin moarte, fără să-i dăruieşti "ceva al tău", fără să laşi o urmă, cît de mică, a trecerii tale pe aici? No­ul, sporul de informaţie ― adică de "fiinţă" ―, pe scurt "devenirea întru fiinţă" era condiţia intrării în condiţia de om.

Ah, cît rafinament, îmi spuneam, şi cîtă cruzime speculativă în spatele lui! Dragul de băcan! Cine, dacă el era condamnat astfel, avea să mai prepare combinaţia aceea subtilă (tocmai am cumpărat as­tăzi de dimineaţă 200 de grame din Akademiker Markt) de măsline mici şi zvelte de culoarea vine­tei cu cele mari, negre, grase şi pufoase în sos de ulei parfumat cu ierburi, usturoi şi ardei roşu iute? Dar ficatul de gîscă cu trufe albe? Iar dacă băcanii urmau să intre sub regimul "devenirii întru fiinţă", prin cine ar mai fi ajuns pînă la noi secretul vechi de 1000 de ani al dumnezeiescului Brie de Méaux care îşi revarsă faldurile galben-mirositoare pe fundul de lemn ce-ruit, care odihneşte acum la doi paşi de mine, pe un raft în cămară? Făcea băcanul rău cuiva? Dimpo­trivă. Şi cîtă culoare dădea el vieţii! Protestam, protestam cu gîndul la diferenţele care dădeau omenirii splendoarea în varietate.

Astăzi, însă, ştiu foarte bine că nu se poate vorbi despre "omenire" ca despre o specie unitară, ba chiar asta mi se pare a fi una dintre cele mai mari min­ciuni pe care umanismul le-a pus în circulaţie pen­tru a camufla marea diferenţă, diferenţa dintre ― să-i spunem pe şleau ― om şi anti-om. Iată cea mai sim­plă dintre întrebări, pe care oamenii refuză deocam­dată să şi-o pună: putem oare fi ― Ossama Bin Laden şi tu, eu, oricare dintre noi ― numiţi cu acelaşi nume de "om"? Faptul că şi eu şi el avem ochi, mîini, gură şi sprîncene, şi că amîndoi putem rosti, ne aşază în aceeaşi specie? Poate exista ceva care să fie mai altceva decît sînt eu? Nu este el opusul meu absolut, dar nu aşa cum este girafa, elefantul sau cocostîrcul, ci aşa cum este acel ceva care devine ameninţa­rea mea permanentă, acel ceva al cărui ideal de a fi este de a mă suprima? Noica avea dreptate în prin­cipiu, numai că îşi greşise ţinta. Nu băcanul era problema, pentru că nu băcanul ajungea, prin felul lui de a fi, să rupă omenirea în două, făcînd ca o parte a ei să nu se poată recunoaşte în alta şi să-şi simtă totodată, prin cealaltă parte, existenţa pusă în peri­col. Aşadar, pot eu convieţui ― şi în numele a ce? ― înlăuntrul aceleiaşi specii şi al aceleiaşi identităţi cu un tip care plănuieşte crime planetare şi îi pune pe alţii să le execute? Este el om? Iar cei care acceptă să le execute sînt oameni? Un torţionar e om? Un tip care face o teorie (în jurul unei rase, clase, etnii sau religii) potrivit căreia o parte a omenirii trebuie să o lichideze pe cealaltă ― este om? Un tip care vio­lează e om? Etc. etc. etc.

Vrînd să-mi explice ceea ce trăiserăm în secolul trecut, Glucksmann mi-a spus la un moment dat, în decembrie '89 cînd ne-am cunoscut: "Hitler c'est moi. Stalin c'est moi. Mao c'est moi." Acest lucru se poate spune pentru a integra, a justifica sau a expli­ca inexplicabilul care a fost o perioadă din viaţa ta şi pentru a suporta turpitudinea legată de ea. (Glucks­mann a fost "maoist" în perioada '68-ului pari­zian.) Acest lucru vrea să spună că în fiecare din­tre noi stă la pîndă Răul, că în adîncurile fiecăruia dintre noi zace ― putînd fi oricînd activat ― Hitler, Stalin, Mao, criminalul, torţionarul, violatorul. Lu­crul mi se pare o enormitate. Cunosc o droaie de oa­meni care nu ar fi putut, nu pot şi nu vor putea în veci ― prin liberă alegere ― să practice falaqa (tor­tura prin bătaie la tălpi), să omoare pentru a impune o idee, să toarne sau să violeze. Cred, dimpotrivă, că toţi cei care pot face asemenea lucruri sînt inte­graţi printr-un paşaport fals în specia numită "om", cred sus şi tare că ei nu sînt "oameni", că trăiesc printr-un enorm camuflaj la adăpostul acestui cuvînt şi că ei sînt cu atît mai nocivi cu cît acest camuflaj este obiectiv posibil şi cu cît oamenii nu au curajul să-l denunţe ca atare, să treacă dincolo de el şi ― dincolo de mască ― să accepte şi să proclame exis­tenţa "anti-omului".