marţi, 19 martie
Am ajuns astă-seară la Paris. În avion (era un zbor Air France) am trăit un lucru nostim. La poarta de îmbarcare, la Otopeni, o voce ondulat-feminină mă cheamă, din apropiere, pe nume. Întorc capul şi o văd pe Clara Tamaş. Plecase din România în urmă cu zece ani, să-şi încerce norocul de artist plastic (face grafică şi pictură, dar cu precădere tapiserie) în "States". O cunoscusem în 1991, o admiram dinainte (toate piesele bune de teatru din Bucureşti se asociau în mintea mea cu grafica afişelor ei) şi am rugat-o să mă ajute în crearea unui look al nou-născutului Humanitas. Româna o învăţase la maturitate, în Bucureşti, după ce îşi făcuse studiile în maghiară la Cluj, şi o vorbea cu o voce caldă, de piept, legănînd şi lungind vocalele. Avea darul de a marca locul în care apărea apărînd pur şi simplu. Culorile veştmintelor erau dozate în funcţie de albul catifelat al tenului şi de întunecimea ochilor şi a părului. Rîdea potolit şi senzual, iar mersul avea o distincţie pe care miopia filtrată a privirii o accentua şi o abătea către melancolie şi absenţă. Pentru că avea o teamă precaută de a se angaja în proiecte care nu porneau din ea şi pentru că îşi cumpănea cu pedanterie extremă fiecare gest şi fiecare segment de viaţă, m-a refuzat cu eleganţă. După scurtă vreme a părăsit ţara, s-a stabilit la New York şi s-a măritat acolo, după ce în România divorţase, cu puţin timp în urmă, de regizorul Andrei Blaier. Acum, după un scurt sejur în România, mergea pentru o săptămînă la Paris, unde urma să-şi întîlnească familia (soţul şi pe băiatul acestuia) şi să petreacă împreună o scurtă vacanţă.
Aşa se face că cele trei ore de zbor le-am petrecut împreună, pălăvrăgind întruna. La un moment dat, a scos aparatul de fotografiat şi mi-a propus să rog pe cineva din echipaj să ne facă o poză. Tocmai se apropia Stewardul care se ocupase pînă atunci de noi, un tînăr zvelt şi simpatic, aşa încît îi adresez acestuia rugămintea şi adaug, în chip de explicaţie: "On se retrouve après dix ans..." Ne face fotografia şi ne cere, cu acel firesc plin de căldură ― ce nu păcătuieşte niciodată prin familiaritate, indiscreţie sau vulgaritate ― pe care nu îl au decît francezii, explicaţii suplimentare. "A, doamna vine din New York... Şi domnul din Bucureşti... Şi veţi petrece cîteva zile la Paris... După zece ani... E frumos!" Şi încheie cu un profitez-en!, spus din toată inima.
Nu are sens să-i stric scenariul care s-a înfiripat spontan în mintea lui. E limpede că ne-a aşezat într-un story învestit cu prestigiu sentimental: o iubire ce pare că s-a sfîrşit, dar care rezistă şi trece prin ani (zece!) şi, în ciuda unui destin potrivnic, învinge şi iese victorioasă la lumină, făcîndu-i pe cei doi să se regăsească şi să abolească distanţa ce-i despărţise (10 000 de km!) atîta amar de vreme, pentru a glorifica, iată, momentul regăsirii în cel mai adecvat decor al lumii: Parisul, oraşul în care, de la Aimez-vous Brahms? la Ultimul tango, iubiţii se găsesc, se regăsesc sau se pierd definitiv, în umbra marilor figuri tutelare ale lui Ingrid Bergman, Anthony Perkins sau Marlon Brando. Cît de vulgar m-aş fi simţit să intru, în acest scenariu înfiorat, cu cizmele adevărului prozaic, mărturisindu-i tînărului în uniformă albastră că melancolica doamnă de lîngă mine merge de fapt la Paris ca să-şi întîlnească soţul, după un scurt detur de afaceri prin Bucureşti! N-aş fi riscat oare să-şi spună în minte ― asemeni personajelor din schiţa lui Caragiale care o spun cu glas tare (şi dezamăgite la culme), din clipa în care "amicul" le mărturiseşte că frumosul şef de gară cu care tînăra sa soţie călătoreşte la Sinaia în "cupeu separat" nu-i altul decît fratele ei ― că "nu mai am nici un haz"? Ei bine, n-am putut face aşa ceva, dar urmarea a fost că, vrînd-nevrînd, am intrat eu în scenariul în care fantezia lui mă proiectase. Aşa încît, din clipa în care, cinci minute mai tîrziu, tînărul a reapărut cu o pungă sofisticată de hîrtie, cu aer festiv, pe care scria "Joyeuses Retrouvailles de la part de tout l'équipage" şi care conţinea două sticle de şampanie Lanson, a trebuit să accept propria mea impostură, să-l privesc cu ochi umbriţi ele emoţie şi să murmur un "merci" care, pe lîngă recunoştinţă, trebuia să exprime tulburarea la gîndul că o mînă de oameni necunoscuţi se bucură cu atîta graţie de supradoza mea de fericire. Pînă la aterizare am rămas prizonierul acestui rol ce-mi fusese conferit şi cînd, la Paris, ne-am despărţit, Clara şi cu mine, reintrînd fiecare în destinele pe care echipajul de la Air France ni le suspendase pentru o clipă, am simţit o vreme cum umbra tînărului înalt mă însoţea spre casă ca un reproş nerostit.
Dostları ilə paylaş: |