Uşa interzisă Gabriel Liiceanu Ce mai e şi cartea asta? Jurnal, de fapt, nu e, eseu nu e, tratat nu e, roman nu e. Cel mai corect ar fi să spun că este explozia (neîncadrabilă) a fiinţei mele pe parcursul unui an

27 septembrie
Apropo de citatul din Heidegger: este atît de lim­pede ce anume desparte filozofia de literatură: filo­zofia presupune codul, pe cînd literatura stilul.

A gîndi în varianta filozofiei înseamnă a elabora un Netz, o plasă cu ochiuri strînse pe care o arunci asupra lumii. Tradiţia acestui "cod" urcă pînă la cate­goriile lui Aristotel; Platon nu avea cod. (A fost prima şi ultima oară cînd filozofia a fost liberă de cod.) Toate filozofiile mari de după Aristotel au reprezen­tat construcţii de coduri prin categorii. Ceea ce indivi­dualizează un filozof este setul lui de categorii, pa­tentul lui de fabricare a plasei pe care o aruncă peste lume. Fără acest corset mereu altfel croit nu există filozofie sau nu există "filozofie serioasă" (vezi cazul lui Cioran). Şi tocmai pentru că Noica s-a înscris în linia tradiţiei filozofice categoriale şi s-a format prin studiul expres al categoriilor în istoria gîndirii occi­dentale ― de la Aristotel, (Porfir), Descartes, Leibniz, Kant şi pînă la Hegel ― el este ultimul filozof tra­diţionalist al lumii. De aici importanţa cărţuliei lui Douăzeci şi şapte trepte ale realului, studiu dedicat istoriei categoriilor şi mărturie a intrării sale în filo­zofie pe această "poartă clasică". "Maşinuţa lui", cum îi plăcea să spună, era propriul lui cod născut din confruntarea cu codul de categorii al celor mari: Aristotel-Kant-Hegel. Întrebarea lui Noica, menită să verifice dacă are în faţă un filozof autentic ― "Care îţi e ideea?" ―, corect formulată ar fi tocmai aceas­ta: "Care îţi e codul?"

Iar "codul" (sau idiomul) este o vastă invenţie ter­minologică cu alură de construcţie, invenţie în lanţ, catenată ("legato"), complicîndu-se treptat, pînă cînd capătă forma unei adevărate "tapiserii metafizice": este o gîndire cu "figuri impuse" al căror autor e chiar cel ce gîndeşte cu ajutorul lor. Această auto-constrîngere are în ea ceva sublim şi derizoriu: efor­tul de a gîndi legat, temeinic şi "profesionist" este impresionant, dar pe de altă parte filozoful se pierde pînă la urmă în acest hăţiş organizat şi ceilalţi sfîr­şesc prin a obosi să-l urmeze în labirintul lui. El ră­mîne singur, avînd ceva din statura unui ciclop, care, ridicat cu un cap deasupra omenirii, macină la ne­sfîrşit realitatea cu uriaşele pietre de moară pe care şi le-a fabricat singur. Codul trebuie să aibă în el ceva de litanie şi autorul lui este primul care îl foloseşte astfel, neputîndu-se abate nici măcar cu un mili­metru de la închisoarea lingvistică pe care singur şi-a creat-o. O filozofie rezistă ca filozofie tocmai dacă poate fi învăţată ca un catehism, ca un limbaj care nu poate fi evitat. Comentatorii unui gînditor sînt cei care îi atestă codul tocmai prin faptul că ei îl explică fără să poată ieşi nicicum din el. Pentru că un cod nu poate fi tradus, ci doar reprodus, co­mentatorii îngînă, repetă, reiau pînă la detaliu şi la formulă textul comentat. Ei termină prin a forma o comunitate culturală tocmai prin participarea la ace­laşi cod. Limbajul lor este perfect unificat în virtutea codului care trece prin ei asemenea Duhului Sfînt apt să lege pînă la identificare. De aceea ei nu au chip. Imposibil să distingi un comentator aristote­lic de altul.

Cît de teribilă este forţa codului în filozofie se vede lesne în congresele şi colocviile de filozofie de­dicate unui gînditor. Sala unui colocviu este pro­iecţia în spaţiu a unui soi de pitacism superior. Mai mult, gînditorul celebrat seamănă cu "strămoşul", cu eroul eponim căruia i se reproduc, ritualic, faptele (gesta). Însă cum isprava strămoşului filozof este toc­mai codul pe care el l-a inventat, ritualul repetitiv este unul esenţialmente lingvistic. Pitacismul co­mentatorilor constă tocmai în această repetiţie cu va­loare simbolic-ontogenetică: cosmosul originar al gîndirii gînditorului este creat din nou cu fiecare colocviu care reproduce codul recitîndu-l. Filozoful este ţinut în viaţă prin periodica lui reproducere şi re-creare. În aceste repetate cosmogeneze ale gîn­dirii, participanţii la acest scenariu mitic recită pur şi simplu textul sacru şi întemeietor. Recitarea peri­odică a codului ca text sacru, în colocvii, în reviste de specialitate şi în prelegeri universitare face să ţină cosmosul filozofiei. Fără acestea, el s-ar prăbuşi în neant. O cultură este cu atît mai puternică cu cît ges­turile de reiterare ale codurilor întemeietoare sînt mai frecvente. La noi, de pildă, "cosmosul Noica" este ameninţat să se destrame pentru că el nu este susţinut prin recitări periodice, pentru că nu exis­tă comentatorii meniţi să reproducă simbolic şi ri­tualic gestul-cod al strămoşului eponim. Cultura noastră e slabă pentru că ― la nivel filozofic cel pu­ţin ― nu poate "ţine în viaţă". Actul originar al creaţiei, odată împlinit, nu poate fi perpetuat pen­tru că nu e nimeni care să preia şi să execute ritua­lurile de perpetuare. În filozofie cel puţin, românii nu-şi onorează zeul şi, pentru că îl ignoră, fapta aces­tuia cade în desuetudine înainte de a fi apucat să dea roade. În filozofie noi nu am cunoscut decaden­ţa culturală, care presupune un cosmos uzat şi obo­sit de prea lunga lui istorie, pentru că noi nu am atins niciodată punctul ce apare la capătul unui traseu şi de unde se poate cădea. Filozofii mor la noi din lipsă de posteritate, din neglijenţă şi nesimţire ritualică, din incapacitatea urmaşilor de a-i îngîna şi reitera. Critica raţiunii pure sau Fiinţă şi timp ar fi avut în România exact soarta pe care o are astăzi Tratatul de ontologie al lui Noica: lumi apuse din chiar clipa naşterii lor.