Uşa interzisă Gabriel Liiceanu Ce mai e şi cartea asta? Jurnal, de fapt, nu e, eseu nu e, tratat nu e, roman nu e. Cel mai corect ar fi să spun că este explozia (neîncadrabilă) a fiinţei mele pe parcursul unui an

28 septembrie
Reiau, apropo de "cod şi stil", citatul din Heidegger: "Pre-mergerea deschide existenţei renunţarea la sine ca posibilitate extremă a existenţei şi zdro­beşte astfel orice încremenire în una sau alta din for­mele pe care existenţa le atinge. Prin pre-mergere, Dasein-ul este ferit să cadă înapoia lui însuşi şi să revină dincoace de putinţa-de-a-fi pe care el a înţe­les-o şi, astfel, «să devină prea vîrstnic pentru vic­toriile sale» (Nietzsche)."

Cuvintele lui Heidegger sînt scrise toate "în cod": un set finit de concepte, reprezentînd o premieră în istoria filozofiei, asigură textului coerenţa lui filo­zofică şi totodată posibilitatea de a avansa pe "un drum al gîndirii" prin combinarea şi reluarea la ne­sfîrşit a termenilor care alcătuiesc setul. În numai două propoziţii apar şase termeni "tehnici" heideg-gerieni: Dasein, Existenz, erschliessen ("a deschide" cu sensul de "a dezvălui"), Vorlaufen ("pre-mergere"), Seinkonnen ("putinţă-de-a-fi"), äufierste Möglich-keit ("posibilitate extremă"). Prezenţa lor asigură, în aceste propoziţii, perpetuarea codului. În schimb, citatul din Nietzsche, scris în registru stilistic, spar­ge pe neaşteptate codul şi te face să te gîndeşti la deschiderea bruscă a ferestrei prin care pătrunde pentru o clipă o pală de aer proaspăt într-o cameră închisă: "să devină prea vîrstnic pentru victoriile sale". Ce e drept, în propoziţiile citate există trei cu­vinte care nu fac parte din cod şi care apar ca "aluzii de stil" şi ca înviorare (sau chiar "umanizare") a tex­tului: zerbricht ("zdrobeşte"), Versteifung ("încre­menire"), behϋtet sich ("se fereşte"). Momentele cînd Heidegger iese din cod, cedînd stilului, sînt rare şi ele seamănă cu apariţia nesperată a unei oaze în­tr-un peisaj de extremă rigoare. Iată un asemenea exemplu (p. 310): "Prin ea, Dasein-ul se eliberează de toate «fleacurile» cu care el se amuză în mod obişnuit şi pe care curiozitatea e mereu preocupată să le procure din rezervorul de întîmplări al lumii." În rest, însă, Indexul Bast/Delfosse al lui Sein und Zeit, care semnalează toate locurile în care apar cu­vintele din codul heideggerian, este ocupat în prin­cipal de cîteva sute de termeni a căror menţionare la pagină şi rînd ocupă singură cîteva pagini.

De abia cînd traduci îţi dai seama de prezenţa atotputernică a codului: nici un cuvînt nu este pus la întîmplare şi cel mai adesea el apare însoţit de ace­leaşi cuvinte şi ocupă lîngă ele aproape întotdeau­na aceeaşi poziţie. Traducătorul este obligat să păs­treze identitatea formulărilor (şi a formulelor care apar pe această cale), evitînd cu stricteţe folosirea sinonimelor. Pînă şi cuvintele care aparent nu au pregnanţă categorială, care par să nu facă parte din cod şi care induc în eroare tocmai prin aparenta lor banalitate ("a scoate la iveală", "a se arăta" etc.) revin insistent şi implacabil, dovedindu-se pînă la urmă a fi "cuvinte fenomenologice" şi noduri în ţe­sătura de ansamblu. Cu excepţia lui "şi", "de aceea" şi "totuşi", totul, pînă şi prepoziţiile şi adverbele, intră în cod.

Traducătorul, sîngerînd sub această chingă şi ameţit de reiterarea figurilor acestui cadril infinit, este tentat periodic să respire evadînd în stil: un cuvinţel mai sprinţar, acelaşi lucru spus altfel decît pînă acum etc. Greşeala pîndeşte la capătul acestei tentaţii periodice de a ieşi din cod. El trebuie să ac­cepte, aşa cum va trebui să accepte şi cititorul, că se află în faţa unei enorme fugi a gîndirii şi că forţa lui stă în capacitatea de a se menţine neabătut în terme­nii codului. După care el e liber, dacă vrea, să-şi tragă un glonţ în cap.