Vampirul Lestat

Dar mai era ceva... Ceva asemeni unei "transmisii" neaşteptate a unei unde radio vagaboande, insinuîndu-se pe o frecvenţă greşită. Era un glas care spunea Pericol. Pericol pentru noi toţi

Pentru o fracţiune de secundă, o viziune a zăpezii şi gheţii. Vuietul vîntului. Ceva izbindu-se de pardoseala de piatră, sticla sfărîmîndu-se. Lestat! Pericol!

M-am trezit.

Nu mai eram întins pe canapea. Eram în picioare, privind prin uşile de sticlă. Nu auzeam nimic şi nu vedeam decît linia neclară a dealurilor şi contururile întunecate ale elicopterului aterizat ca o muscă uriaşă pe un cub de beton.

Ascultam cu sufletul.

M-am încordat atît de tare, încît am transpirat, dar n-am recepţionat nici o altă "transmisie". Nici o imagine.

Dar, în acelaşi timp, am conştientizat că în întuneric se ascundea o creatură; auzeam zgomote uşoare.

Cineva se mişca. Nu simţeam însă nici un miros uman.

Unul dintre ei se afla afară, străpunsese taina şi se apropia de dincolo de silueta scheletică a elicopterului, peste cîmpul acoperit de ierburi înalte.

Am ascultat din nou. Nu, nici măcar un foşnet nu întărea mesajul de avertisment, iar mintea fiinţei se dove­dea a fi ferecată. Primeam doar semnalele inevitabile ale unei creaturi, deplasîndu-se în spaţiu.

Casa era cufundată în linişte. Părea un acvariu uriaş cu zidurile ei albe şi lumina albăstruie, tremurătoare, a televizorului silenţios. Tough Cookie şi Alex dormeau înlănţuiţi pe carpeta din faţa căminului gol. Larry aţipise şi el în dormitorul asemănător unei celule, în braţele neo­bositei Salamander, o admiratoare atrăgătoare pe care o "agăţase" înaintea plecării noastre către vest, în New Orléans. Gărzile dormeau şi ele în încăperea alăturată, o cameră cu tavanul scund, mobilată în stil modern, precum şi în anexa aflată dincolo de piscina în formă de scoică albastră.

Afară, sub cerul senin al nopţii, creatura aceea se apropia, îndreptîndu-se spre casă, pe jos. Fiinţa pe care o simţisem era singură. Auzeam limpede bătaia unei inimi supranaturale în întuneric. Colinele îndepărtate păreau nişte stafii, iar florile galbene ale salcîmilor străluceau în lumina albă a stelelor.

Nu părea a se teme de nimic. Se apropia. Iar gîndurile îi erau de nepătruns. Asta ar fi putut să însemne că era unul dintre cei vîrstnici, extrem de iscusiţi, dar nu îndea­juns fiindcă iarba îi foşnea sub paşi. Acesta se mişca precum un muritor. Acest vampir fusese "creat" de mine.

Inima-mi bătea să-mi spargă pieptul. Am aruncat o privire spre luminiţele cutiei minuscule a dispozitivului de alarmă, mascat de o draperie, într-un colţ. Dacă o fiinţă, muritoare ori nemuritoare, ar fi îndrăznit să pătrundă în casă, sirenele ar fi început să urle.

A apărut de după colţul cubului de beton alb. Era un bărbat înalt şi suplu. Avea părul negru, tuns scurt. S-a oprit, de parcă m-ar fi zărit în ceaţa albăstruie din spatele geamului.

Da, mă văzuse. Se îndrepta spre mine, spre lumină.

Era agil, se mişca foarte uşor faţă de un muritor de rînd. Părul negru, ochii verzi, membrele mişcîndu-se cu gesturi mătăsoase sub îmbrăcămintea neglijentă: o vestă neagră care îi atîrna, informă, pe umeri, şi o pereche de blugi negri, uzaţi, mulaţi pe picioarele-i lungi.

Mi s-a pus un nod în gît. Tremuram. Am încercat zadarnic să-mi aduc aminte de ceea ce era mai important acum, chiar şi în această clipă: să scrutez întruna noaptea, în aşteptarea celorlalţi. Trebuia să am mare grijă. Pericol. Dar asta nu mai avea nici o importanţă acum. Ştiam asta. Vreme de o clipă mi-am închis ochii. Dar asta nu m-a ajutat deloc, nu mi-a uşurat situaţia.

Mîna mi s-a întins către butonul alarmei, oprind-o. Am deschis uşile largi de sticlă şi aerul răcoros şi proaspăt a invadat încăperea.

A trecut de elicopter, s-a întors şi s-a dat un pas înapoi, cu o mişcare plină de graţie, pentru a-l privi. Îşi înfipsese degetele mari în buzunarele blugilor. Cînd m-a privit din nou, i-am văzut chipul. Zîmbea.

Amintirile ne înşală cîteodată. El era dovada vie a acestui fapt; era delicat şi orbitor precum un laser. Toate vechile imagini au fost măturate de cea nouă.

Am pus din nou în funcţiune sistemul de alarmă şi am închis uşile în urma mea cu cheia. Vreme de-o secundă, m-am gîndit că n-aveam să suport. Iar acesta era doar înce­putul. Şi dacă el se afla aici, la o distanţă de numai cîţiva paşi, ceilalţi aveau să îl urmeze cu siguranţă. Aveau să vină cu toţii.

M-am întors din nou către el, apropiindu-mă şi, un timp, m-am mulţumit să-l studiez în lumina albăstruie ce răzbătea prin geam. Glasu-mi era încordat cînd am rostit:

― Unde-i mantia neagră şi haina "fin croită", cravata de mătase şi restul aiurelilor? l-am întrebat.

Ochii ni s-au întîlnit.

Apoi el a sfîşiat încremenirea şi a rîs, pe tăcute. A continuat să mă studieze însă, cu o încîntare care m-a umplut de o bucurie secretă. Curios ca un copil, a întins mîna şi şi-a trecut degetele pe reverul sacoului meu de catifea.

― Nu poţi fi mereu o legendă vie, a spus.

Vocea lui era asemeni unei şoapte, deşi nu era o şoaptă. Îi percepeam atît de limpede accentul franţuzesc, încît m-am mirat încă o dată că nu reuşisem niciodată să-mi disting propriile intonaţii continentale.

De-abia puteam să îndur răsunetul silabelor, familiari­tatea lor.

Uitasem de toate frazele stufoase pe care mă pregăti­sem să i le spun. M-am mulţumit să-l strîng la piept.

Ne-am îmbrăţişat cum n-o mai făcusem niciodată în trecut. Ne-am strîns unul la pieptul celuilalt aşa cum obişnuiam să o ţin pe Gabrielle. Apoi mîinile mele au alergat pe chipul lui, mîngîindu-i părul, admirîndu-l, de parcă mi-ar fi aparţinut doar mie. El făcea acelaşi lucru. Păream a vorbi, şi totuşi, nu scoteam un cuvînt. Glasuri tăcute ce n-aveau nevoie de cuvinte. Clătinam uşor din cap. Îl simţeam plin de afecţiune şi de o satisfacţie febrilă ce părea a fi la fel de puternică precum a mea.

A tăcut brusc, şi chipul i s-a înnegurat.

― Credeam că ai pierit pe vecie, ştii? a murmurat.

― Cum ai reuşit să mă găseşti aici?

― Tu ai dorit să te găsesc, a venit răspunsul, ca o străfulgerare de confuzie nevinovată, apoi a urmat o ridicare din umeri.

Prin tot ceea ce făcea, mă atrăgea asemeni unui magnet, aşa cum făcuse şi în urmă cu mai bine de un veac. Deşi degetele îi erau lungi şi delicate, mîinile îi erau puternice.

― Mi-ai îngăduit să te văd şi m-ai lăsat să te urmă­resc, a continuat. Ai condus în sus şi-n jos pe Divisadero Street, căutîndu-mă.

― Iar tu erai încă acolo?

― Nu există nici un loc mai sigur în lume pentru mine, a zis. N-am plecat niciodată de acolo. Au venit, m-au căutat, nu m-au găsit şi s-au lăsat păgubaşi. Iar acum, mă plimb printre ei de cîte ori am chef, fără ca vreunul să mă recunoască. De fapt, n-au ştiut niciodată care-mi e adevărata înfăţişare.

― Dar, dacă ar şti, ar încerca să te distrugă.

― Da, a încuviinţat el. Au încercat s-o facă de cînd cu Teatrul Vampirilor şi tot ce s-a întîmplat acolo. Desigur, Interviul cu un vampir le-a oferit motive noi. Căci ei au nevoie de motive, pentru a-şi juca micile lor jocuri. Simt nevoia unei sfidări, nevoia unui impuls. Se hrănesc cu acestea, aşa cum se hrănesc cu sînge.

Glasul lui a părut preocupat, o vreme.

A respirat adînc. Îi venea greu să vorbească despre aceste lucruri. Îmi venea să-l strîng din nou la piept, dar n-am îndrăznit s-o fac.

― În clipa asta însă, a continuat, cred că pe tine doresc să te distrugă. Iar pe tine te cunosc toţi. A zîmbit. Toţi ştiu cum arăţi. Monsieur Le Rock Star!

Zîmbetul i s-a lăţit. Dar glasul i-a rămas la fel de scăzut şi de politicos, ca întotdeauna. Chipul îi era sufocat de emoţii. În privinţa asta, nu se schimbase deloc. Poate că nu avea să se schimbe niciodată.

Mi-am pus mîna pe umărul lui şi, împreună, ne-am îndepărtat de luminile casei. Am trecut de umbra uriaşă a elicopterului şi-am pornit pe cîmpul ars de soare, înspre coline.

Cred că o asemenea fericire echivalează cu tristeţea, iar a simţi o asemenea satisfacţie înseamnă a arde.

― Ai de gînd să mergi pînă la capăt? Vei apărea la concertul de mîine seară?

Pericol, pentru noi toţi. Fusese oare un avertisment sau o ameninţare?

― Bineînţeles. Ce naiba m-ar putea împiedica să o fac?

― Mi-ar plăcea să te pot opri, mi-a mărturisit. Aş fi venit mai devreme, dacă aş fi putut. Ţi-am luat urma acum o săptămînă, apoi ţi-am pierdut-o iar.

― Şi de ce-ai vrea să mă opreşti?

― Ştii prea bine de ce. Vreau să-ţi vorbesc.

Cuvinte atît de simple, şi totuşi, atît de pline de înţelesuri.

― Vom avea timp destul după aceea, i-am spus. "Şi mîine, şi poimîine"... Nu se va întîmpla nimic. Ai să vezi.

Îl priveam o clipă, apoi îmi întorceam privirile, de parcă ochii lui verzi m-ar fi putut răni. Într-o expresie modernă, era cu adevărat o rază laser. Părea delicat şi aducător de moarte. Victimele sale îl iubiseră întotdeauna.

Nu-l iubisem, oare, şi eu, indiferent de ceea ce se întîmplase? Şi cît de puternică poate deveni dragostea, atunci cînd ai o veşnicie la dispoziţie? Nu fusese nevoie decît de cîteva clipe pentru a-i reînvia ardoarea...

― Cum poţi să fii atît de sigur de asta, Lestat? m-a întrebat.

Cît de cald îmi rostea numele! Eu nu reuşisem încă să îl rostesc pe al său, Louis.

Ne plimbam încet acum, fără ţintă, şi braţul lui mă înlănţuise, aşa cum îl cuprinsesem eu însumi.

― Un batalion de muritori ne păzeşte, am spus. Prietenii mei muritori vor fi însoţiţi, atît în limuzină, cît şi în elicopter, de gărzi. De la aeroport, eu voi călători singur, cu Porsche-ul meu, ca să mă pot apăra mai uşor. Vom avea însă un escadron de motociclişti în jur. Şi, de altfel, ce ne-ar putea face o mînă de novici din secolul al douăzecilea mînaţi de ură? Creaturile astea idioate folo­sesc telefonul pentru a ne ameninţa.

― Sînt mai mult decît o mînă, m-a contrazis. Dar cum rămîne cu Marius? Duşmanii tăi de afară sînt foarte curioşi să afle dacă povestea lui Marius este adevărată, dacă Cei Ce Trebuie Păziţi există cu adevărat...

― Desigur. Dar tu, tu ce crezi? E-adevărat?

― Da. Am fost convins încă din clipa în care am citit! S-a lăsat un moment lung de tăcere, timp în care, poate, ne aminteam amîndoi de nemuritorul veşnic curios, care voia să afle şi întreba întruna: De unde a înce­put totul?

Atîta durere revenind în amintire. Mi se părea că găsisem nişte tablouri într-un pod uitat şi ştergeam praful de pe ele, găsind culorile la fel de vii ca odinioară. Numai că, în loc să fie portretele unor strămoşi de mult decedaţi, descopeream portretele noastre.

Mi-au scăpat cîteva gesturi nervoase, de muritor: mi-am dat părul pe spate, în încercarea de a simţi răcoarea brizei.

― De ce eşti atît de sigur că Marius nu va pune capăt acestui experiment de îndată ce vei urca pe scenă?

― Crezi că vreunul dintre cei vîrstnici ar face una ca asta?

S-a gîndit o vreme, cufundîndu-se în tăcere, cum făcea şi pe vremuri, atît de adînc, de parcă ar fi uitat că eram acolo. Aveam impresia că odăile din trecut prindeau contur, lămpile cu petrol îl învăluiau în lumina lor nesi­gură, se auzeau zgomotele şi se simţeau mirosurile vremu­rilor de demult venind de-afară, din stradă. Eram din nou în salonul nostru din New Orléans, un foc vesel ardea în căminul de marmură şi, în juru-ne, totul îmbătrînea, cu excepţia noastră.

Şi iată-l acum, un băieţandru al zilelor noastre, cu o vestă ponosită şi pantaloni de doc, cu privirea pierdută dincolo de dealurile deşertului. Păru-i era zburlit, ochii îi ardeau cuprinşi de patimi ascunse. Şi-a înălţat umerii, de parcă s-ar fi trezit din nou la viaţă.

― Nu. Cred că, dacă cei vîrstnici se vor sinchisi de ceea ce faci, vor fi prea curioşi să vadă ce se va întîmpla, ca să te oprească înainte de concert.

― Tu eşti curios?

― Desigur, ştii bine că sînt.

Chipul i s-a îmbujorat uşor, devenindu-i şi mai omenesc. De fapt, semăna cu un muritor mai mult decît oricare dintre semenii noştri pe care îi întîlnisem vreodată.

― Sînt aici, nu-i de-ajuns?

Dar în sufletul lui se simţea o durere străbătîndu-i întreaga fiinţă, aşa cum o vînă de minereu străbate roca.

Asta îl umplea de sensibilitate din cap pînă în picioare.

Am încuviinţat, trăgînd aer în piept şi privind aiurea, dorindu-mi să îi pot spune ceea ce simţeam cu adevărat. Îl iubeam. Dar nu i-o puteam spune. Simţămîntul acesta era prea puternic.

― Orice se va întîmpla, va fi meritat osteneala, am spus. Vreau să spun... dacă noi doi şi Gabrielle, şi Armand... şi Marius vom fi laolaltă, fie şi numai pentru scurtă vreme, va fi meritat orice. Să presupunem că şi Pandora se va hotărî să dea un semn de viaţă. Şi Mael. Şi Dumnezeu ştie cîţi alţii. Ce se va întîmpla, dacă vor veni toţi cei vîrstnici? Va fi meritat, Louis. În rest, nu-mi pasă de nimic.

― Ba da, îţi pasă, m-a contrazis şi a zîmbit. Părea de-a dreptul fascinat. Eşti însă încrezător că va fi excitant şi că, oricît de cumplită ar fi bătălia, tu vei fi învingătorul.

Am dat din cap şi am izbucnit în rîs. Mi-am vîrît mîinile în buzunarele pantalonilor, cum obişnuiau muri­torii în zilele noastre, şi-am făcut cîţiva paşi prin iarbă. Cîmpul mai mirosea încă a soare, chiar şi în miezul nopţii californiene. N-am scos o vorbă despre partea muritoare a lucrurilor, orgoliul apariţiei în public, nebunia care mă cuprindea cînd mă vedeam pe ecranul televizoarelor, cînd îmi vedeam chipul pe copertele discurilor, în vitrinele magazinelor muzicale din North Beach.

M-a urmat îndeaproape.

― Dacă cei vîrstnici ar fi vrut cu adevărat să mă distrugă, nu crezi că ar fi făcut-o pînă acum?

― Nu, a zis. Te-am văzut, te-am urmărit. Dar, înainte de a te fi descoperit din întîmplare, n-am ştiut unde să te aflu. De cum am auzit că ai ieşit la lumină, te-am căutat.

― Cum ai auzit? am fost curios să aflu.

― Există locuri în toate marile oraşe, unde vampirii se pot întîlni, a răspuns. Sînt sigur c-ai auzit de ele.

― Nu, n-am auzit. Spune-mi.

― E vorba de barurile din ceea ce noi numim Filiera Vampirică, a spus, zîmbind ironic în vreme ce rostea aceste cuvinte. Sînt frecventate, desigur, şi de către muritori. Le deosebim după numele lor. La Londra, e Doctorul Polidori, la Paris e Lamia. În Los Angeles, e Bela Lugosi, iar la New York, sînt Carmilla şi Lord Ruthven. Aici, la San Francisco, se află, se pare, cel mai frumos dintre toate, cabaretul Fiica lui Dracula, pe Castro Street.

Am izbucnit în rîs. Nu mă puteam abţine şi am obser­vat că şi el era pe punctul de a pufni.

― Dar unde-s numele luate din Interviu cu un vampir? am întrebat cu o indignare batjocoritoare.

― Verboten, a spus cu o uşoară ridicare din sprîncene. Acelea nu sînt nume fictive. Sînt reale. Dar, fii liniştit, în ultima vreme, clipurile tale rulează întruna pe Castro Street. Clienţii muritori le cer mereu. Toastează în cinstea ta cu cocteiluri Bloody Mary. Dansul Inocenţilor îi face să se urce pe pereţi de bucurie.

Categoric, asta era prea de tot. Un hohot enorm de rîs îmi stătea pe buze, şi mă străduiam din greu să mi-l reţin. Am clătinat din cap.

― Ai înfăptuit însă şi un fel de revoluţie în discuţiile ce au loc în separeuri, a continuat cu aceeaşi morgă batjocoritoare, fără a reuşi să-şi păstreze cu totul seriozitatea expresiei.

― Ce vrei să spui cu asta?

― Darul întunecat, Copiii întunericului, Calea diavo­lului. Cu toţii numai vorbele astea le au pe buze, chiar şi cei mai juni novici, cei ce n-au avut încă timp destul nici măcar pentru a se stila cît de cît, în calitate de vampiri. Imită cartea, deşi o condamnă în bloc. Se împopoţonează cu bijuterii egiptene, iar catifeaua neagră a redevenit un soi de uniformă obligatorie.

― Ah, e prea de tot, am hohotit. Dar cum arată de fapt locurile acestea?

― Sînt ticsite de tot soiul de lucruri referitoare la vampiri, a venit răspunsul. Afişe de filme cu vampiri atîrnă pe pereţi, în vreme ce filmele respective sînt proiectate încontinuu pe nişte ecrane uriaşe. Muritorii care vin de regulă aici constituie o faună demnă de spectacolele cu monştri de prin tîrguri: tineri punkişti, artişti, aceştia din urmă înveşmîntaţi în mantii negre, largi, şi purtînd colţi falşi, din plastic. Nu ne prea bagă în seamă. Adesea, în comparaţie cu ei, noi părem de-a dreptul banali. Iar în lumina aceea ceţoasă, e ca şi cum am fi invizibili, în ciuda bijuteriilor egiptene şi a catifelei, laolaltă cu restul aiure­lilor. Bineînţeles, nimeni nu se leagă de clienţii muritori. Frecventăm barurile vampirice pentru a afla noutăţi. Pentru un muritor, nu-i loc în lume care să fie mai sigur decît barurile vampirilor. În aceste locuri nu se ucide.

― Mă mir că nimănui nu i-a trecut prin minte aşa ceva, pînă acum, am remarcat.

― Ba da, de gîndit, s-a gîndit cineva la ceva asemă­nător, m-a întrerupt el. Exista la Paris Teatrul Vampirilor!

― Chiar aşa, am admis eu, în vreme ce el a continuat.

― În urmă cu vreo lună, prin Filiera Vampirilor s-a zvonit că te-ai întors. Dar ştirile acestea nu mai erau demult proaspete. Se spunea că vînai la New Orléans şi se aflase ce îţi puseseşi în gînd să faci. Au făcut rost de şpal­turile autobiografiei tale. Se duceau discuţii nesfîrşite despre videoclipurile pe care le pregăteai.

― Dar, atunci, de ce n-am văzut pe nimeni dintre ei la New Orléans? m-am mirat.

― Fiindcă, de o jumătate de veac, New Orléans a devenit teritoriul lui Armand. Nimeni nu îndrăzneşte să vîneze acolo. De aflat, s-a aflat totul din sursele unor muritori din Los Angeles şi New York.

― Nu l-am întîlnit pe Armand la New Orléans, am spus.

― Ştiu, a răspuns.

Vreme de o clipă, mi s-a părut a fi tulburat, confuz. Am simţit o strîngere de inimă.

― Nimeni nu ştie unde se află Armand, mi-a spus cu voce tărăgănată. Însă, în vremea cînd se afla acolo, îi ucidea pe cei tineri. În cele din urmă, i-au lăsat New Orléans-ul. Se spune că mulţi dintre cei vîrstnici fac asta, ii ucid pe cei mai tineri. S-a afirmat acest lucru şi despre mine, dar nu-i adevărat. Eu doar colind oraşul ca un strigoi. Nu tulbur pe nimeni, cu excepţia sărmanelor mele victime muritoare.

Destăinuirea lui nu m-a surprins prea mult.

― Sîntem prea mulţi. Întotdeauna am fost prea mulţi. Se iscă multe gîlceve. Iar clanurile din marile oraşe sînt, de fapt, nişte înţelegeri între trei sau mai mulţi vam­piri puternici, prin care aceştia cad de acord pentru a nu se distruge unii pe alţii şi pentru a-şi împărţi teritoriul conform regulilor.

― Regulile, mereu regulile, am rostit.

― Regulile s-au schimbat acum, sînt mult mai stricte. Nu ai voie să laşi nici o urmă a crimei făptuite. Muritorii nu trebuie să găsească nici un cadavru care să poată fi investigat.

― Mi se pare firesc.

― Nimeni nu trebuie să se lase expus unei camere de luat vederi ori vreunui aparat de fotografiat. Nu trebuie asumat nici un risc care ar putea conduce la capturare, încarcerare sau examinarea ştiinţifică de către cei din lumea muritorilor.

Am încuviinţat. Dar pulsul mi se accelerase. Mi se părea minunat să fiu eu proscrisul, nelegiuitul, cel care încălcase toate legile. Chiar ajunseseră să îmi imite cartea? Asta însemna că ceva se mişcase. Roata cea mare se urnise din loc.

― Lestat, tu crezi că înţelegi, mi-a explicat cu răbdare. Aşa să fie oare? Dacă lumea ar pune mîna pe o singură bucată din ţesuturile noastre şi ar examina-o la micro­scop, n-ar mai putea fi argumentată teza legendei şi cea a superstiţiilor. Ar exista o dovadă!

― Nu sînt de acord cu tine, Louis, l-am întrerupt. Nu e chiar atît de simplu.

― Oamenii dispun acum de mijloace pentru a ne identifica şi a ne desconspira, pentru a stîrni întreaga rasă umană împotriva noastră.

― N-ai dreptate, Louis. Savanţii din ziua de azi sînt nişte ucenici vrăjitori mereu învrăjbiţi unii împotriva altora. Se ciondănesc cu privire la chestiuni dintre cele mai elementare. Ar trebui să răspîndiţi mostrele din acel ţesut la fiecare microscop din lumea asta, şi chiar şi aşa, publicul tot n-are să creadă nici o iotă din toată povestea. A căzut cîteva clipe pe gînduri. Apoi a obiectat:

― Un prizonier, atunci. Un exemplar viu, în mîinile lor.

― Nici măcar asta n-ar fi suficient, l-am contrazis. Şi apoi, cum ar putea ei să mă reţină?

Gîndul însă era cum nu se poate mai seducător: urmă­rirea, intrigile, capturarea şi, în sfîrşit, evadarea. Superbă idee!

Zîmbea acum, un zîmbet ciudat, dezaprobator, şi totuşi încîntat.

― Eşti mai nebun decît ai fost vreodată. Mai nebun chiar decît pe vremea cînt te plimbai prin New Orléans, speriind trecătorii, ca să te amuzi.

Am rîs cu poftă. Apoi am tăcut. Nu mai rămăsese prea mult timp pînă în zori. Aveam tot timpul să rîd a doua zi, pe drumul către San Francisco.

― Louis, crede-mă, am întors problema asta pe toate părţile, am insistat. E greu să porneşti un război cu muri­torii, e mai greu decît ţi-ai închipuit tu vreodată...

― ...Şi totuşi, eşti hotărît să-l porneşti cu orice preţ, nu-i aşa? Vrei ca toţi, muritori şi nemuritori, să fie pe urmele tale.

― De ce nu? am strigat. Să-nceapă şi războiul. N-au decît să-ncerce a ne distruge, cum au distrus şi alţi demoni ce îi bîntuiau. Să-ncerce să ne şteargă de pe suprafaţa pămîntului.

Mă privea iar cu expresia de altădată, în care se ames­tecau teama respectuoasă şi neîncrederea, o expresie pe care o remarcasem de o mie de ori la el. Mă credea nebun.

Deasupra noastră stelele apuneau. Ne despărţeau de zorii grăbiţi ai dimineţii de primăvară doar cîteva momente.

― Chiar vrei să se întîmple? a conchis plin de seriozi­tate, pe un ton mai blînd decît înainte.

― Louis, sper să se întîmple ceva. Vreau ca tot ceea ce am fost să se schimbe. Am devenit nişte lipitori ― greţoase şi secretoase, fără nici un motiv. Romantismul de altă dată s-a dus. De ce să nu ne găsim un alt rost?! Mi-e dor de lumină, aşa cum mi-e sete de sînge. Mi-e dor de senzaţia divină a vizibilităţii. Mi-e dor de un război.

― Răul cel nou, ca să folosesc vechile tale cuvinte, a completat. De data asta însă, e vorba de răul secolului al douăzecilea.

― Chiar aşa, am încuviinţat.

Din nou, însă, mă gîndeam la acel zvîcnet de muritor, la impulsul vanităţii, la dorinţa de faimă lumească, de a fi cunoscut. Am roşit, cuprins de o falsă ruşine. De fapt, îmi făcea plăcere.

― De ce, Lestat? De ce îţi doreşti cu orice preţ primejdia şi riscul? La urma urmei, ai făcut-o. Te-ai întors. Eşti mai puternic decît ai fost vreodată. Ţi-ai recăpătat înflăcărarea de altădată, de parcă nici n-ai fi pierdut-o. Doar ştii cît de importantă e această dorinţă de a continua, de a merge mai departe. De ce-ai risipi-o de pe-acum? Ai uitat de vremurile cînd aveam o lume întreagă doar pentru noi, şi nimeni nu ne-ar fi putut face vreun rău decît, poate, noi înşine?

― Asta este o ofertă, Louis? Te-ai întors la mine, cum spun îndrăgostiţii? Ochii i s-au întunecat, şi şi-a întors privirile. Nu-mi bat joc de tine, Louis, i-am spus.

― Tu te-ai întors la mine, Lestat, m-a corectat el, calm, privindu-mă din nou. Cînd am auzit cele dintîi şoapte despre tine, la Fiica lui Dracula, am simţit ceva, ce credeam că am pierdut pentru totdeauna...

S-a oprit.

Ştiam însă la ce se referea. O mai spusese deja. Înţele­sesem acest lucru cu veacuri în urmă, cînd fusesem martorul disperării lui Armand, după distrugerea vechiului clan. Excitarea, dorinţa de a merge mai departe, aceste lucruri erau importante pentru noi. Motive în plus, deci, pentru concertul de rock, pentru urmările sale, pentru războiul însuşi.

― Lestat, nu urca pe scenă mîine seară. Lasă filmele şi cartea să facă ceea ce îţi doreşti. Ai grijă însă de noi înşine. Să ne întîlnim, să stăm din nou de vorbă. Să avem parte, măcar în acest veac, de ceea ce nu ne-am putut bucura în trecut. Cu toţii, laolaltă.

― Ceea ce spui e foarte ispititor, frumosul meu prie­ten, am spus. Au fost vremuri, acum un secol, cînd aş fi dat orice pentru a auzi aceste cuvinte. Da, ne vom strînge laolaltă şi vom sta de vorbă cu toţii, şi ne vom avea unul pe altul. Va fi splendid, va fi mai bine decît a fost vreodată. Dar voi urca pe scenă. Voi fi iarăşi Lelio, dar într-un fel cum, la Paris, n-am reuşit niciodată să fiu. Voi fi Vampirul Lestat, în văzul tuturor. Un simbol, un proscris, o aberaţie a naturii ― iubit, dispreţuit, toate acestea la un loc. Nu pot să renunţ, îţi spun. Nu pot să ratez asta. Şi, ţi-o spun foarte sincer, nu mi-e frică deloc.