Vampirul Lestat

Asta nu înseamnă, neapărat, că m-aş fi întors în mormîntul cel adînc şi întunecat. Dar m-ar fi putut îndepărta de Satan's Night Out, făcîndu-mă să colind cîţiva ani de zile, cu minţile rătăcite, încercînd zadarnic să mă reculeg.

Băieţii ― Alex, tînărul baterist firav, şi fratele său, mai înalt, blond, Larry ― mi-au recunoscut numele, cînd le-am spus că mă chema Lestat.

Şi nu numai că l-au recunoscut, dar au şi făcut pe dată legătura cu o mulţime de informaţii despre mine, pe care le aflaseră dintr-o carte.

De fapt, erau încîntaţi de faptul că nu mă dădeam drept un vampir oarecare sau contele Dracula. Li se părea minunat că pretindeam a fi vampirul Lestat.

― Eu pretind a fi vampirul Lestat? i-am întrebat.

Au rîs de exagerările mele, de accentul meu franţuzesc.

I-am privit pe toţi, pe rînd, încercînd să le citesc gîndurile. Fireşte, nu mă aşteptasem ca ei să creadă că aş fi cu adevărat un vampir. Dar să fi citit despre un vampir fictiv, purtînd un nume atît de neobişnuit ca al meu? Cum se putea explica aşa ceva?

Începeam să-mi pierd încrederea în mine însumi. Iar cînd îmi pierd încrederea, puterile mi se risipesc. Micuţa încăpere părea a deveni şi mai scundă. Instrumentele, antena şi cablurile căpătaseră un aspect ameninţător, asemeni unor gîngănii.

― Arătaţi-mi cartea! am spus.

Au adus-o din camera vecină, o cărticică în ediţie de buzunar, pe hîrtie ieftină, un "roman" făcut ferfeniţă. Supracoperta dispăruse, coperta era sfîşiată, totul fiind prins cu o bandă elastică.

Văzînd coperta, m-a trecut un fior supranatural şi am avut o presimţire de rău augur. Interviu cu un vampir. Era ceva despre un băiat care-l convinge pe un nemuritor să-şi spună povestea.

Cerîndu-le permisiunea, am trecut în cealaltă cameră, m-am întins pe pat şi am început să citesc. Ajungînd pe la jumătatea lecturii, m-am ridicat şi am plecat, luînd cu mine cartea. M-am aşezat sub un felinar şi am terminat de citit. Apoi am vîrît-o cu grijă în buzunarul de la piept.

Nu m-am mai întors la cei din grup în următoarele şapte nopţi.

ÎN MAJORITATEA acestui timp, am gonit prin noapte, călare pe motocicleta mea Harley Davidson, am ascultat, la volum maxim, Variaţiunile Goldberg ale lui Bach şi m-am întrebat: ce-ai de gînd să faci acum, Lestat?

În timpul rămas, am studiat, mînat de noi intenţii. Am citit istorii şi lexicoane groase ale muzicii rock, cronici despre vedetele sale. Am ascultat discuri şi am privit înre­gistrările unor concerte. În noaptea goală şi liniştită, am auzit glasurile din Interviu cu un vampir cîntîndu-mi, parcă, de dincolo de mormînt. Am citit cartea, iar şi iar. Apoi, într-un moment de furie, am rupt-o în bucăţele.

ÎN CELE din urmă, am luat o hotărîre.

Am stabilit o întîlnire cu tînăra mea avocată, Christine, în biroul ei cufundat în întuneric, într-un zgîrie-nori, singura sursă de lumină fiind strălucirea oraşului. Era foarte drăguţă, pe fundalul peretelui de sticlă, dincolo de care clădirile obscure formau siluete aspre, primitive, punctate de luminiţele a o mie de torţe.

― Nu-i de-ajuns ca micul meu grup de rock să aibă succes, i-am spus. Trebuie să devină atît de faimos, încît numele şi glasul meu să fie cunoscute în cele mai retrase regiuni ale lumii.

Cu calmul şi inteligenţa proprii avocaţilor, m-a sfătuit să nu îmi risc averea. Cu toate acestea, am continuat să-mi susţin, cu încăpăţînarea unui maniac, punctul de vedere şi am simţit cum o seduceam, topindu-i, încetul cu încetul, prudenţa.

― Pentru video-clipuri, vreau cei mai buni regizori francezi, am spus. Va trebui să-i ademeneşti, de la New York şi Los Angeles. Avem destui bani pentru asta. Sînt convins că vei putea găsi aici nişte studiouri în care să putem lucra. Şi vreau şi cei mai buni producători de discuri. Nu mă interesează cît vei cheltui. Important e să sincroni­zăm totul şi să lucrăm în secret pînă în clipa revelaţiei, cînd discurile şi video-clipurile vor fi lansate simultan cu cartea pe care intenţionez să o scriu.

În cele din urmă, i-am împuiat şi ei capul cu vise despre avere şi putere. Pixul ei alerga pe hîrtie, luînd notiţe.

La ce visam eu în vreme ce-i spuneam toate acestea? La o răzvrătire fără precedent, o sfidare enormă, îngrozi­toare, pentru cei asemeni mie, oriunde s-ar fi aflat ei, în lume!

― Video-clipurile... am continuat. Va trebui să găseşti regizori care să fie în stare să-mi realizeze viziunile. Filmele vor spune povestea cărţii pe care o voi scrie. Majoritatea cîntecelor sînt deja scrise. Îmi vei obţine cele mai bune instrumente: sintetizatoare, chitare electrice, viori şi cele mai performante sisteme sonore. Design-ul costumelor de vampiri, modul de prezentare în emisiunile de muzică rock de la televiziune, aranjarea primei noastre apariţii în public, la San Francisco, mai pot aştepta. Acum, cel mai important e să pui mîna pe telefon şi să obţii informaţiile de care ai nevoie pentru început.

NU M-AM întors la cei din Satan's Night Out pînă cînd primele aranjamente n-au fost pecetluite şi pînă s-au obţinut primele semnături. Datele fuseseră stabilite, studiou­rile închiriate, s-au schimbat scrisori cu angajamente.

Apoi Christine a venit cu mine, într-o limuzină uriaşă, cît un leviatan, la prietenii mei, cîntăreţii de rock, Alex, Larry şi Tough Cookie. Aveam la noi sume fabuloase de bani şi o mulţime de hîrtii ce trebuia semnate.

Sub stejarii de pe o stradă, din liniştitul Garden District, am turnat şampanie în cupele scînteietoare de cristal, pentru toată lumea.

― În cinstea "Vampirului Lestat!" am intonat, în cor, în lumina palidă a lunii.

Acesta avea să fie noul nume al grupului şi titlul cărţii mele. Tough Cookie şi-a pus delicioasele-i braţe pe după gîtul meu. Ne-am sărutat, printre rîsete şi arome de vin. Ah, aroma sîngelui proaspăt!

DUPĂ PLECAREA LOR, în caleaşca motorizată, tapiţată cu catifea, am luat-o de unul singur prin noaptea înmiresmată, pe St. Charles, gîndindu-mă la primejdia care îi ameninţa pe tinerii mei prieteni muritori.

Bineînţeles, pericolul nu venea dinspre mine. Dar, deîndată ce lunga perioadă a secretului avea să se sfîrşească, ei aveau să stea inocenţi şi neştiutori, în luminile rampei internaţionale, alături de sinistra şi nechibzuita lor vedetă. Ei bine, aveam să-i înconjor cu gărzi de corp şi paznici, pentru orice eventualitate. Aveam să-i apăr cît puteam mai bine de ceilalţi. Iar dacă nemuritorii mai semănau cu ceea ce fuseseră odinioară, nu aveau să rişte niciodată implicarea într-o luptă vulgară cu forţele oame­nilor.

PLIMBINDU-MĂ pe strada aglomerată, mi-am acoperit ochii cu ochelari de soare reflectorizanţi. Am luat tram­vaiul vechi şi şubred, de pe St. Charles pînă în centru.

Croindu-mi cale prin mulţimea serii timpurii, am intrat într-o librărie elegantă, cu două vitrine, ce se numea De Ville Books. Pe un raft, am zărit volumaşul mic, broşat: Interviu cu un vampir.

Mă întrebam cîţi dintre semenii mei "observaseră" cartea? Deocamdată, muritorii, care o credeau o ficţiune, nu contau. Dar ce părere aveau ceilalţi vampiri? Fiindcă, dacă e vreo lege pe care toţi vampirii să o considere sacră, aceea spune să nu dezvălui muritorilor nimic despre cei ca tine.

Nu le vei spune tainele noastre oamenilor decît atunci cînd ai intenţia să le oferi darul întunecat al puterilor noastre. Nu vei rosti niciodată numele altui nemuritor. Nu le vei spune unde ne sînt vizuinile.

Preaiubitul meu Louis, naratorul din Interviu cu un vampir, făcuse toate acestea. Mersese mult mai departe decît mine cu micuţa mea dezvăluire în faţa cîntăreţilor. Se adresase sutelor de mii de cititori. Doar că nu desenase o hartă, punînd o cruce în dreptul locului din New Orléans unde zăceam, deşi nu-mi era clar cît ştia despre asta, şi nici care-i erau intenţiile.

Pentru ceea ce făcuse, ceilalţi aveau, cu siguranţă, să îl vîneze. Şi, mai ales în zilele noastre, sînt o mulţime de căi foarte simple de a distruge un vampir. Dacă mai trăia cumva, era un proscris, iar din partea semenilor noştri îl pîndeau primejdii atît de mari, încît unui muritor i-ar veni greu să şi le imagineze.

Aveam deci toate motivele pentru a aduce cartea şi grupul, numit acum Vampirul Lestat, în culmea gloriei, cît mai repede posibil. Trebuia să îl găsesc pe Louis. Trebuia să îi vorbesc. De fapt, după ce citisem versiunea lui despre cele întîmplate, mi-era dor de el, mi-era dor de iluziile lui romantice, ba chiar şi de necinstea lui. Mi-era dor pînă şi de viclenia lui politicoasă, de prezenţa lui fizică, de tonul dezamăgitor de blînd al glasului său.

Bineînţeles, îl uram, din pricina minciunilor pe care le spusese despre mine. Dar dragostea mea era mult mai puternică decît ura. Împărţisem cu el anii întunecaţi şi romantici ai veacului al nouăsprezecelea, fusese tovarăşul meu, aşa cum nici un alt muritor ori nemuritor nu fusese vreodată.

Nici mie nu-mi mai păsa acum de vechile reguli. Doream să le încalc, pe toate.

Nu doream să scriu un răspuns la răutăţile din Interviu cu un vampir, ci să povestesc lucrurile pe care le văzusem şi le învăţasem înainte de a-l cunoaşte.

Voiam ca grupul şi cartea mea să-l scoată la lumină nu numai pe Louis, ci pe toţi ceilalţi demoni pe care îi cunoscusem şi îi iubisem. Doream să-i regăsesc pe cei pierduţi, să-i trezesc pe cei ce dormeau, aşa cum dormisem eu însumi.

Novici şi veterani, frumoşi şi răi, nebuni şi lipsiţi de suflet, vor veni cu toţii după mine, atunci cînd vor fi văzut video-clipurile şi vor fi ascultat discurile, cînd vor fi văzut cartea în vitrinele librăriilor. Şi vor şti exact unde să mă găsească. Căci eu voi fi Lestat, superstarul muzicii rock. Veniţi, veniţi cu toţii la San Francisco, la primul meu concert! Voi fi acolo!

Întreaga aventură mai avea însă o motivaţie, una mult mai periculoasă, mai delicioasă, de-a dreptul nebunească.

Ştiam că Louis are să înţeleagă. Cu siguranţă, acelaşi motiv ascuns se afla şi în spatele interviului şi dezvăluirilor sale. Voiam ca muritorii să afle despre noi. Doream să proclam existenţa noastră în faţa întregii lumi, aşa cum o făcusem în faţa lui Alex, Larry şi Tough Cookie, în faţa scumpei mele avocate, Christine.

Nu conta că ei nu aveau să mă creadă. Nu conta faptul că ei vor considera totul o manifestare a artei. În sfîrşit, după două secole în care stătusem ascuns, muritorii puteau să mă vadă! Puteam să-mi rostesc numele cu glas tare. Să-mi afirm natura. Să spun "sînt aici!".

Dar şi de această dată, mergeam mai departe decît Louis. Povestea lui, cu toate ciudăţeniile ei, trecea drept o ficţiune. În lumea muritorilor acest lucru era la fel de neprimejdios precum fuseseră scenele jucate la Teatrul Vampirilor din Paris, în care strigoii se prefăceau a fi actori în rolurile unor strigoi, pe o scenă îndepărtată, luminată cu gaz.

Voi ieşi în lumina reflectoarelor, în faţa camerelor de luat vederi, voi întinde mîna şi voi atinge cu degetele mele îngheţate o mie de mîini fierbinţi ce mi se vor întinde. Am să-i înspăimînt de moarte, am să-i vrăjesc şi-am să-i conduc, dacă va fi posibil, către adevăr.

Şi să presupunem ― să presupunem, doar ― că atunci cînd cadavrele vor începe să se înmulţească, iar cei din preajma mea vor începe să dea ascultare inevitabilelor lor bănuieli ― să presupunem că arta va înceta a mai fi artă, devenind realitate!

Vreau să spun: ce-ar fi, dacă m-ar crede cu adevărat, dacă şi-ar da seama că în această lume mai bîntuie încă vampirul? Ah, ce război măreţ şi glorios s-ar dezlănţui! Am fi vînaţi în aceste jungle urbane strălucitoare, aşa cum niciodată omul n-a mai vînat vreun alt monstru mitic!

Cum să nu-mi placă această idee? Cum să nu merite ea primejdiile înfruntate, oricît de mari, cum să nu risc, pen­tru ea, cea mai mare şi mai îngrozitoare dintre înfrîngeri? Chiar şi în momentul distrugerii, aş fi mai viu decît am fost vreodată!

Dar, ca să fiu sincer, nu cred că se va ajunge la asta ― ca muritorii să creadă în noi. De muritori nu m-am temut niciodată.

Celălalt război avea să izbucnească, cel în care aveam să fim cu toţii laolaltă sau cel care-i va uni pe toţi în lupta împotriva mea.

Aceasta era adevărata motivaţie a existenţei Vampirului Lestat. Acesta era jocul pe care-l jucam.

Cît despre cealaltă posibilitate, seducătoarea eventualitate a unei adevărate revelaţii şi a unui dezastru... Păi, asta condimenta straşnic de bine totul!

PĂRĂSIND pustietatea întunecată de pe Canal Street, am urcat scările clădirii de modă veche din Cartierul Franţuzesc, către camerele mele. Era linişte şi-mi plăcea. Îmi plăcea priveliştea, pe care mi-o ofereau ferestrele, asupra străduţelor înguste din Le Vieux Carré, cu căsuţe construite în stil spaniol, pe care le ştiam de atîta vreme.

Pe ecranul gigantic al televizorului, am urmărit o casetă cu splendidul film al lui Visconti, Moarte la Veneţia. La un moment dat, un actor afirmă că răul este o necesitate. Că el hrăneşte geniul.

Nu credeam asta. Dar mi-aş fi dorit să fie adevărat. Atunci aş fi putut să fiu doar Lestat, monstrul, nu-i aşa? Iar eu m-am priceput dintotdeauna să joc roluri de mon­stru! Ah, la naiba...

Am pornit computerul şi am început să scriu povestea vieţii mele.

EDUCAŢIA ŞI AVENTURILE VAMPIRULUI LESTAT

PARTEA ÎNTÎI

TREZIREA LUI LELIO

1
ÎN CURSUL celei de-a douăzeci şi una ierni a vieţii mele, am plecat singur, călare, să stîrpesc o haită de lupi.

Toate acestea se petreceau pe moşia tatălui meu, în Auvergne, cu cîţiva ani înaintea izbucnirii Revoluţiei Franceze.

Nu-mi aminteam să mai fi trăit vreo altă iarnă atît de grea; lupii atacaseră turmele ţăranilor noştri şi uneori bîntuiseră chiar uliţele satului.

Pentru mine, erau ani plini de amărăciune. Tatăl meu era marchiz, iar eu eram cel de-al şaptelea fiu al său, cel mai tînăr dintre cei trei care supravieţuiseră copilăriei. Nu puteam avea pretenţii nici la titlu, nici la avere şi deci nu aveam nici un viitor. Chiar şi într-o familie bogată, ultimul născut nu putea să spere prea mult. Iar familia noastră îşi risipise întreaga avere. Fratele meu cel mai mare, Augustin, moştenitorul legitim a tot ceea ce aveam, chel­tuise, curînd după căsătorie, zestrea, destul de mică, a soţiei sale.

Castelul, domeniul şi satul învecinat constituiau limi­tele universului meu. Dar eu am fost, din naştere, zvăpăiat: eram vizionarul, colericul, protestatarul. Nu am vrut s-aud de statul la gura sobei, pentru a pălăvrăgi despre vechile războaie ori despre vremurile Regelui-Soare. Istoria nu avea nici un sens pentru mine. Am devenit, aşadar, vînător. Aduceam fazanii, vînatul şi ştiucile din rîurile repezi de munte ― tot ceea ce reuşeam să ucid ― pentru a-mi hrăni familia. Această sarcină pusese stăpînire pe întreaga-mi existenţă şi nu o împărţeam cu nimeni. De altfel, era un lucru bun, căci, dacă n-ar fi fost produsul vînătorilor, riscam, în anumiţi ani, să murim de foame.

Fireşte, vînatul pe pămînturile strămoşeşti era o înde­letnicire nobilă, şi numai noi aveam dreptul să o facem. Nici măcar cei mai avuţi burghezi din regiune nu-şi puteau sprijini flinta de umăr în pădurile noastre. La drept vorbind, la ce le-ar fi folosit? Aveau bani destui.

Am încercat de două ori să scap de acea viaţă şi, de două ori, am fost adus acasă, cu aripile frînte. Veţi vedea mai tîrziu în ce fel.

Deocamdată, voi povesti despre zăpada care acoperise munţii şi despre lupii ce îi terorizau pe săteni.

Eram singurul din sat în stare să încalece şi să tragă cu puşca, aşa că era normal ca sătenii să mi se plîngă de distrugerile provocate de lupi şi să aştepte o reacţie din partea mea. Asta îmi era datoria.

De altfel, nu-mi era deloc frică de lupi. Dacă aş fi putut, i-aş fi otrăvit, dar carnea era atît de rară prin părţile noastre, încît nu-mi puteam îngădui să o risipesc.

Iată de ce, într-o dimineaţă geroasă de ianuarie, m-am înarmat pentru a stîrpi lupii. Aveam trei pistolete şi o flintă excelentă. Le-am luat împreună cu muschetele şi spada tatălui meu. Apoi, chiar înainte de a părăsi castelul, am adăugat acestui mic arsenal vreo două arme vechi pe care nu le mai folosisem pînă în acel moment.

Castelul era plin de armuri, căci, din vremea cruciade­lor, străbunii mei fuseseră mari războinici. Pe pereţi atîrnau numeroase lănci, halebarde, flagele şi buzdugane.

Am luat cu mine un buzdugan enorm ― adică o măciucă grea, ghintuită ― şi un flagel măricel, format dintr-o ghiulea de fontă atîrnată de un lanţ, pe care un luptător o putea roti, pentru a lovi cu o forţă considerabilă.

Amintiţi-vă, eram în secolul al optsprezecelea, în vremea în care, la Paris, locuitorii purtau peruci pudrate şi se plimbau cu paşi mărunţi, în pantofi de mătase cu tocuri înalte, prizînd tutun şi ducîndu-şi la nas batistele de dan­telă.

Am ieşit la vînătoare cu cizmele şi cu vesta-mi de piele, cu acele arme antice atîrnate de şa, avînd alături doi dulăi uriaşi, ce aveau gîturile strînse în zgărzi cu ţinte.

Asta-mi era viaţa; o viaţă pe care aş fi putut-o duce şi în Evul Mediu; văzusem trecînd destui călători înveşmîntaţi elegant pentru a avea conştiinţa acută a acestui fapt.

Urcînd muntele, mă simţeam nefericit şi fără milă.

Aveam poftă de-o luptă straşnică cu lupii. Sătenii îmi spuseseră că haita număra cinci fiare; eu aveam de partea mea armele de foc şi doi zăvozi cu fălcile atît de puternice, încît, dintr-o muşcătură, puteau frînge spinarea unui lup.

După vreo oră, am nimerit într-o văioagă pe care o cunoşteam îndeajuns pentru a o recunoaşte chiar şi sub covorul de omăt. În clipa în care am purces la traversarea unui cîmp pustiu, spre un crîng dezgolit, am auzit primele urlete.

În intervalul celor cîtorva secunde care au urmat, s-au succedat mai multe vaiere, într-o armonie atît de perfectă, încît nu cred că aş fi fost în stare să spun cîte bestii îşi amestecau glasurile; dar ştiam că fusesem văzut, iar acum se dădea semnalul de adunare.

Nu mi-era teamă. Vastul peisaj ce mă înconjura era pustiu. Mi-am încărcat pistoletele şi am poruncit cîinilor să mă urmeze.

Am presimţit că trebuie să părăsesc cîmpul şi să mă afund cît mai repede în pădure.

Cîinii au dat deodată alarma, cu vocea lor profundă. Am privit peste umăr şi i-a zărit, la vreo sută de paşi distanţă, alergînd prin zăpada înaltă, unul după altul; trei lupi cenuşii uriaşi.

Am pornit la galop înspre pădure.

Mi se păruse că nu-mi va fi greu să ajung acolo înaintea celor trei, dar uitasem că lupii sînt plini de şiretenie. În timp ce eu dădeam pinteni calului, conducîndu-l spre pădure, am văzut apărînd în faţa mea, din partea stîngă, restul haitei, adică alte cinci bestii de dimensiuni impresionante. Nu mai aveam cum să ajung la timp la adăpostul copacilor. Iar în loc de cinci lupi, cum crezuseră sătenii, aveam de-a face cu opt!

Dar, chiar şi în acele clipe, eram prea nechibzuit pentru a fi înspăimîntat. Nici măcar în treacăt nu mi-a venit în minte faptul că aceste animale erau moarte de foame, căci altfel n-ar fi îndrăznit să se apropie de sat. Teama lor instinctivă de oameni dispăruse cu totul.

M-am pregătit de luptă. Am pus flagelul la cingătoare, am ochit cu flinta şi am doborît un mascul masiv aflat la cîţiva metri alături de mine. Am avut răgazul să îmi încarc din nou arma în timp de cîinii mei se ciocneau pentru întîia oară cu haita.

Lupii nu reuşeau să-i apuce pe cîini de beregată din pricina zgărzilor ţintate; în cursul primei lupte, maxilarele puternice ale celor doi zăvozi au dat gata încă un lup, în timp ce eu însumi am mai ucis unul, cu o singură împuşcătură.

Dar haita îmi înconjurase cîinii. În vreme ce eu trăgeam întruna, încărcînd cît puteam de repede şi străduindu-mă să nu-mi nimeresc dulăii, l-am văzut pe cel mai mic căzînd, cu labele dinapoi frînte. Sîngele a început să curgă în valuri pe zăpadă. Tovarăşul său a reuşit să respingă haita, care s-a repezit să sfîşie bietul animal aflat în agonie, dar, în mai puţin de două minute, lupii i-au despicat pîntecele şi l-au ucis şi pe el.

După cum am mai spus, cei doi dulăi erau nişte animale puternice. Îi crescusem şi îi dresasem eu însumi. Cîntăreau mai mult de două sute de livre fiecare. Cînd i-am văzut răpuşi, am conştientizat dimensiunile misiunii pe care mi-o asumasem şi am întrevăzut ce mi se putea întîmpla.

Trecuseră doar cîteva minute.

Patru lupi zăceau morţi. Un al cincilea primise o lovitură fatală. Mai erau încă trei. Unul dintre ei a încetat să se mai ospăteze cu sălbăticie din sîngele dinilor şi şi-a aţintit asupra mea privirea-i piezişă.

Mi-am dus flinta la umăr şi am tras, dar l-am ratat; am tras încă un foc, cu una din muschete, dar tot fără succes. Calul a nechezat şi a cabrat în clipa în care lupul s-a repezit spre mine.

De parcă ar fi fost mînuiţi de un păpuşar nevăzut, ceilalţi doi lupi şi-au abandonat deîndată prăzile. Am lăsat calul să ţîşnească liber spre refugiul reprezentat de pădure.

N-am aruncat nici o privire în urmă, în ciuda mîrîitu­lui şi a clămpănitului din fălci, pe care le auzeam tot mai aproape. Curînd însă, le-am simţit colţii atingîndu-mi călcîiele. Am pus mîna pe cealaltă muschetă şi am tras spre stînga. Mi s-a părut că lupul s-a ridicat pe labele dinapoi, dar n-am apucat să mă asigur, căci a dispărut imediat din cîmpul meu vizual. Calul a cabrat din nou şi am fost gata să cad, simţind cum şaua aluneca sub mine.

Eram foarte aproape de pădure. Am reuşit să sar din şa, înainte ca armăsarul meu să se prăbuşească. Mai aveam încă un pistolet încărcat. Ţinîndu-l cu ambele mîini, m-am întors şi am ochit lupul care s-a aruncat spre mine. Proiectilul i-a zdrobit ţeasta.

Mai erau doi duşmani. Căluţul meu a scos un geamăt adînc, care s-a transformat într-un urlet ascuţit. Nu mai auzisem niciodată vreo creatură vie scoţînd un sunet atît de oribil. Lupii îl ajunseseră din urmă.

Am alergat din răsputeri prin zăpadă şi am ajuns între copaci. Dacă reuşeam să-mi încarc arma, aş fi putut să trag în ei, de sus; dar nici o creangă nu cobora îndeajuns ca să o pot apuca.

Am sărit, încercînd să mă agăţ, dar picioarele mi-au alunecat pe zăpada îngheţată şi am căzut în vreme ce lupii se apropiau. Nu mai aveam timp să-mi încarc unicul pistolet. Aveam la dispoziţie doar spada şi flagelul, căci pierdusem măciuca.

M-am ridicat cît am putut de repede. Ştiam că, fără îndoială, aveam să mor, dar nu m-am gîndit nici o clipă să abandonez lupta. Parcă înnebunisem, nu-mi mai încăpeam în piele. Rînjind, m-am întors cu faţa spre atacatori şi l-am privit pe cel mai apropiat drept în ochi.

M-am proptit ţeapăn pe picioare, mi-am scos spada, ţinînd flagelul în mîna stînga. Lupii s-au oprit. După ce mi-a susţinut privirea cîteva clipe, cel mai apropiat şi-a plecat botul şi a făcut cîţiva paşi lateral. Celălalt părea că aşteaptă un semnal. Primul m-a privit din nou după care a plonjat în direcţia mea.

Am început să învîrt flagelul. Respirînd zgomotos, mi-am îndoit genunchii, de parcă aş fi vrut să mă arunc şi eu asupra adversarului; am aruncat din răsputeri ghiu­leaua, încercînd să ţintesc fălcile lupului, dar nu l-am atins decît în treacăt.

S-a eschivat; celălalt lup alerga în cerc în jurul meu, înaintînd şi retrăgîndu-se în salturi mici. S-au aruncat amîndoi asupra mea, îndeajuns de aproape pentru a mă determina să-mi rotesc flagelul şi să împung aerul cu spada, după care s-au îndepărtat în goană.

Nu ştiu cît timp au durat manevrele lor, dar am început să le înţeleg strategia. Aveau de gînd să mă epuizeze şi erau suficient de rezistenţi pentru a reuşi. Pentru ei, totul devenise un joc.

Între timp, eu mă învîrteam, fandam, îmi recăpătam echilibrul, apoi mi-l pierdeam iar... Dansul s-a prelungit aproape o jumătate de oră.

Apoi am simţit că mă lasă picioarele şi am mizat, în disperare de cauză, totul pe o singură carte. Am rămas nemişcat, cu armele atîrnîndu-mi de-a lungul trupului. De îndată, exact aşa cum prevăzusem, lupii s-au aruncat asupra prăzii.

În ultima clipă, mi-am rotit flagelul; am auzit oasele trosnind sub lovitura bilei de fontă şi am văzut capul lupului aruncat pe spate, înspre dreapta. Cu tăişul spadei, i-am spintecat beregata.