Vampirul Lestat

Ieşind din camera sa, cu vioara în mînă, mi s-a adresat:

― Să mergem la rugul vrăjitoarelor! Priveşte clarul de lună. Vom cînta dansul diavolului pentru duhurile vrăji­toarelor moarte.

Am izbucnit în rîs. Cred că eram tare beţi, pentru a ne preta la un asemenea joc!

― Vom sfinţi din nou acel loc, prin muzica noastră cea bună şi neprihănită.

Trecuseră ani de cînd nu mai fusesem acolo.

Luna strălucea îndeajuns de tare, încît ne îngăduia să desluşim sinistrul cerc de stîlpi calcinaţi, înălţîndu-se din pămîntul în care, de un veac, nu mai încolţise nimic. De parcă pădurea păstra respectuoasă distanţa.

Un fior nedefinit m-a străbătut, dar era numai o umbră, faţă de spaima trăită în copilărie, la auzul cuvinte­lor: "arşi de vii".Dantela albă de la gîtul lui Nicki strălucea în lumina palidă; s-a pornit să cînte o melodie ţigănească şi, în acelaşi timp, să danseze în cerc.

Aşezat pe un butuc înnegrit, am tras o duşcă din sticlă şi, aşa cum mi se întîmplă mereu, mi-am simţit inima strînsă ascultîndu-l cum cînta. Ce alt păcat putea fi mai mare decît să-ţi petreci viaţa într-o asemenea fundătură? În curînd, am început să plîng, în tăcere.

Deşi mi se părea că muzica nu încetase, l-am văzut pe Nicki lîngă mine, încercînd să mă consoleze. Mi-a spus că lumea e un puţ plin cu nedreptate şi că, dacă acum eram prizonieri în acest îngrozitor colţ al Franţei, într-o bună zi aveam să evadăm. M-am gîndit la mama, închisă între zidurile castelului nostru, şi m-a cuprins o tristeţe de nesuportat. Nicki a început din nou să cînte şi m-a sfătuit să dansez, căci dansul avea să mă facă să uit de toate.

Da, te face să uiţi. E un păcat? Notele păreau că izvo­răsc din vioară, ca tot atîtea mărgele de aur. Am început să dansez în jurul tovarăşului meu, iar muzica lui a deve­nit mai gravă, mai frenetică. Desfăcîndu-mi faldurile mantiei am privit luna. Muzica se înălţa în jurul nostru ca un fum şi nu mai vedeam decît cerul înstelat, pe care se profilau, întunecaţi, munţii.

Amintirea acelei nopţi ne-a apropiat şi mai mult.

N-A TRECUT mult, însă, şi ceva extraordinar s-a întîmplat.

Era tîrziu şi eram din nou la han. Deodată, Nicolas a dat glas ideii ce ne măcina pe amîndoi de atîta vreme.

Trebuia să fugim la Paris. Chiar şi fără un ban în buzu­nare, tot aveam să o ducem mai bine decît aici. Chiar şi în postura de cerşetori.

― Ei bine, vom cerşi pe străzi, Nicki, i-am spus, căci prefer să fiu spînzurat decît să consimt a juca rolul verişo­rului sărac din provincie, care cerşeşte pe la casele cele mari.

― Credeai că asta-mi doresc? Eu nu-mi doresc decît să scap de ei, Lestat. Din partea mea, n-au decît să crape toţi.

Ştiam, bineînţeles, că fuga noastră va fi de o mie de ori mai gravă decît precedentele. Nu mai eram copii, ci oameni în toată firea. Cu siguranţă, părinţii noştri aveau să ne blesteme, iar asta nu ne prea îndemna să rîdem.

Ajunseserăm la o vîrstă la care ştiam deja ce înseamnă mizeria.

― Şi ce vom face la Paris, cînd ne va apuca foamea? l-am întrebat. Voi merge la vînătoare de şobolani, pentru cină?

― Eu am să cînt la vioară pe boulevard du Temple, dacă va fi nevoie, iar tu vei încerca să-ţi afli de lucru în vreun teatru. De astă dată, mă provoca: Haide, Lestat, ajunge cu vorbăria! Acţionează! Cu fizicul tău, nu-ţi va fi greu să te angajezi!

Turnura luată de "discuţia noastră" mă încînta! Dar, mai presus de orice, îmi plăcea faptul că Nicolas credea într-adevăr că eram în stare de ceea ce puneam la cale.

Gîndul la existenţa sterilă pe care o duceam ne făcea să fierbem de furie.

Am revenit la ideea mea, conform căreia muzica şi tea­trul erau folositoare, fiindcă respingeau haosul, adică exis­tenţa lipsită de sens. Dintr-o dată, mi-am spus că apropiata moarte a mamei nu avea nici un sens, aşa că i-am dezvăluit lui Nicolas cele spuse de ea: "Ideea mă îngrozeşte!"

Dacă fusese în acea seară vreo clipă de aur, trecuse cu siguranţă, fiind urmată de ceva cu totul diferit.

I-aş fi putut spune clipa beznei, dacă n-ar fi fost scăldată într-o lumină ireală. Mi-am dat seama, exact pe cînd pronunţam aceste cuvinte, că moartea nu ne dezvăluie scopul pentru care am vieţuit. Chiar şi ateul cel mai înfo­cat îşi închipuie că în clipa morţii va vedea cu adevărat dacă există sau nu Dumnezeu.

― Dar, iată, am exclamat, în clipa supremă nu desco­perim absolut nimic! Pur şi simplu ne oprim. Trecem, fără să ne dăm seama, în nefiinţă. Am izbucnit în rîs. Îţi dai seama? Pur şi simplu ne oprim. Nu vom afla niciodată de ce s-a întîmplat, nici măcar nu vom şti că s-a întîmplat! Vom muri fără să o ştim. Întreg haosul lipsit de semnifi­caţie, care ne înconjoară, va continua fără ca noi să-i mai fim martori. Nu vom avea nici măcar acea fărîmă de putere care ne permite să-i căutăm un sens, în mintea noastră. Vom fi plecaţi! Vom fi morţi, fără să ştim măcar că am murit!

Nu mai rîdeam. Înţelegeam perfect ceea ce spuneam!

Nici o judecată de apoi, nici o ultimă explicaţie, nici o clipă luminoasă în care chiar şi cele mai îngrozitoare păcate să fie răscumpărate!

Vrăjitoarele arse de vii n-aveau să fie răzbunate.

Nimeni nu ne va explica nimic, niciodată!

Nu, de fapt, nu înţelegeam, vedeam! N-am fost în stare să emit decît un singur sunet:

― Oh!

L-am repetat iar şi iar, mereu mai tare, luîndu-mi capul în mîini. Îmi vedeam gura formînd acel "O" pe care i-l descrisesem mamei.

Era ca un sughiţ, care îţi scapă fără voie. Nu mai reuşeam să îi pun capăt. Nicolas a început să mă zgîlţîie.

― Lestat! Încetează!

Imposibil. Am alergat la fereastră şi am privit stelele. Insuportabil! Nu mai puteam îndura acest vid absolut, această tăcere, absenţa oricărui răspuns. Am început să răcnesc, în timp ce Nicolas mă trăgea înapoi înăuntru şi închidea fereastra.

― Totul va fi bine, îmi repeta el.

Cineva a bătut la uşă. Era hangiul, îngrijorat de larma pe care o făceam.

― Mîine, totul va fi bine, insista Nicolas. Acum ar trebui să te culci.

Trezisem toată casa. Incapabil să mă stăpînesc, am luat-o la fugă spre castel, cu Nicolas pe urmele mele, şi nu m-am oprit decît în camera mea.

― Ai nevoie de somn, a repetat el.

Întins pe pat, astupîndu-mi urechile cu mîinile, am continuat:

― Oh, oh, oh.

― Ai să vezi, mîine totul va fi bine.

DAR, A DOUA zi dimineaţă, nimic nu mergea mai bine.

Nici în seara următoare. Iar noaptea care a urmat a fost chiar mai rea.

Din exterior, păream absolut normal, dar mă simţeam ca jupuit de viu. Tremuram. Clănţăneam din dinţi. Întu­nericul mă îngrozea. Priveam fiecare obiect, fiecare persoană care trecea prin preajmă, de parcă în urma ei s-ar fi aflat un singur lucru: moartea mea. Dar nu mai era moartea, aşa cum mi-o închipuiam înainte, ci aşa cum o vedeam acum. Adevărata moarte, inevitabilă, ireversibilă, care nu rezolvă nimic!

În agitaţia de nesuportat care mă stăpînea, am înce­put, pentru prima oară în viaţă, să pun întrebări celorlalţi:

― Crezi în Dumnezeu? l-am întrebat pe Augustin. Cum poţi trăi fără să crezi?

― Crezi cu adevărat în ceva? îmi întrebam tatăl orb. Dacă ai şti că urmează să mori, ce-ai crede că vei vedea? Dumnezeu sau întuneric? Spune-mi!

― Eşti nebun! Ai fost întotdeauna nebun! Ieşi afară, căci ne vei lua şi nouă minţile! urla el.

Nu mai eram în stare s-o privesc pe mama, nici măcar nu-i puteam sta în preajmă. Nu voiam să-i impun povara întrebărilor mele. Nu puteam să îndur gîndul la rugul vrăjitoarelor. "Pieriţi!" spuneam, cu gîndul la toţi cei ce muriseră astfel, fără să fi înţeles nimic.

După o săptămînă, mă aflam încă în aceeaşi stare.

Mîncam, beam, dormeam, dar fiece clipă îmi era năpădită de panică şi durere. L-am întrebat pe preotul din sat dacă într-adevăr credea că trupul lui Hristos se afla pe altar în clipa sfinţirii. Auzindu-i bîlbîielile, întîlnindu-i privirile înspăimîntate, am plecat, mai disperat ca nicio­dată.

― Cum aş putea continua să trăiesc, cînd ştiu că nu există nici o explicaţie? m-am înfuriat eu.

Nicolas mi-a propus să-mi cînte ceva la vioară, căci muzica m-ar fi putut linişti.

Mă temeam că muzica are să mă tulbure prea tare, dar am coborît împreună cu Nicolas în livadă, iar el mi-a cîntat toate ariile pe care le cunoştea. Mă aşezasem să-l ascult, chircit în mine însumi, clănţănind din dinţi, deşi era soare. Sunetele pline de puritate păreau că umplu livada şi întreaga vale cu farmecul lor. La sfîrşit, Nicolas m-a cuprins în braţe şi am rămas tăcuţi o vreme, după care mi-a spus:

― Crede-mă, Lestat, are să treacă, ai să vezi!

― Cîntă mai departe, i-am răspuns. Muzica n-are nici o vină.

A zîmbit şi a încuviinţat: să-i facem voia nebunului!

Ştiam că nu-mi va trece niciodată, dar mă simţeam plin de recunoştinţă la gîndul că exista ceva atît de frumos precum această muzică. Nimic nu putea fi înţeles, nimic nu putea fi schimbat, dar se putea crea puţină frumuseţe.

Aventurîndu-mă în interiorul bisericii, am îngenuncheat lîngă perete şi am simţit aceeaşi recunoştinţă contemplînd vechile statui, degetele, nasurile şi urechile lor atît de fin sculptate, expresiile feţelor lor, faldurile ample ale veşmintelor.

Ne rămîn, cel puţin, aceste lucruri frumoase, mi-am spus. Halal îmbărbătare!

Dar natura, în toate înfăţişările ei, îşi pierduse, pentru mine, orice urmă de frumuseţe. Priveliştea unui copac singuratic în mijlocul cîmpului mă făcea să plîng.

Am să vă dezvălui o taină. Nu mi-a trecut niciodată!

6
CARE fusese cauza? Serile prelungite de beţie şi palavre sau faptul că mama îmi dezvăluise că avea să moară curînd? Sau, poate, lupii? Ori o vrajă aruncată asupra imaginaţiei mele de către rugul vrăjitoarelor?

Habar n-am. Era de parcă ceva din afară se cuibărise în mine. Cu brutalitate, o simplă idee devenise realitate. Te poţi supune unui astfel de fenomen, dar nu-l poţi provoca.

Fără îndoială, groaza avea să se atenueze, dar cerul nu mi s-a mai părut niciodată la fel de albastru ca înainte. Chiar şi în clipele de intensă fericire, bezna, sentimentul fragilităţii noastre şi al deşertăciunii speranţelor pîndeau de undeva.

Poate c-a fost un presentiment, dar nu prea-mi vine a crede. Era ceva mult mai grav şi, la drept vorbind, nu cred în presimţiri.

ÎN ORICE CAZ, am avut grijă ca în momentele de adîncă disperare să nu fiu în preajma mamei, căci n-aş fi vrut să pronunţ ceva care s-o tulbure. Ceilalţi au avut însă grijă ca ea să afle că înnebunisem.

Ea a fost cea care a venit la mine în prima duminică a postului Paştilor.

Eram singur la mine în cameră. Plecaseră cu toţii să vadă focul uriaş care se înălţa, conform obiceiurilor locului, în acea seară.

Uram acest ritual, care mi se părea a poseda o latură înspăimîntătoare: pocniturile flăcărilor, dansurile şi cînte­cele, ţăranii care defilau prin livezi, intonînd melodii stranii.

Unul dintre preoţii satului a găsit aceste obiceiuri păgîne, dar sătenii l-au alungat. Ţăranii ţineau la aceste tradiţii, care le promiteau recolte bogate. În acea seară, mai mult decît oricînd, recunoşteam în ei pe urmaşii vrăji­toarelor. Stăteam în camera mea, luptînd împotriva dorinţei de a mă ridica şi de a mă duce la fereastră, ca să admir marele foc care mă atrăgea şi mă îngrozea în egală măsură.

Mama a intrat, a închis uşa în urma ei şi m-a anunţat că vrea să-mi vorbească. Era plină de tandreţe.

― Te afli în starea asta, fiindcă ai aflat că voi muri? Dacă acesta este adevărul, spune-mi! Dă-mi mîinile!

Era atît de fragilă în rochia ei ponosită, cu părul despletit! Mi s-a părut descărnată.

I-am spus adevărul: nu ştiam ce se întîmplase cu mine. Apoi am încercat să-i explic neliniştile care mă torturau fără încetare, încercînd să atenuez grozăvia logicii mele.

M-a ascultat în tăcere şi apoi a spus:

― Fiule, tu eşti un luptător înnăscut. Nu accepţi nici­odată nimic. Dar, devreme ce asta este soarta întregii omeniri, de ce refuzi să i te supui?

― Nu pot! a venit lamentabilul meu răspuns.

― De asta te iubesc atît de mult. Eşti singurul în stare să aibă asemenea viziuni în decorul sordid al unei odăi de han, capabil fiind, în acelaşi timp, să te revolţi împotriva acestei viziuni, aşa cum îţi stă în fire, de altfel.

Am început să plîng; deşi ştiam că nu spusese toate acestea ca să mă dojenească. A scos din buzunar o batistă, pe care a despăturit-o, lăsînd la iveală mai multe monede de aur.

― Ai să-ţi revii, mi-a spus. Pînă atunci, însă, moartea îţi va face viaţa amară. În curînd îţi vei da seama că am dreptate. Ascultă-mă. Am chemat medicul şi am stat de vorbă cu bătrîna moaşă din sat, care ştie chiar mai multe decît el. Amîndoi spun că n-am s-o mai duc mult.

― Mamă, te rog, încetează, i-am spus, conştient de egois­mul meu, dar incapabil să mi-l stăpînesc. De astă dată, nu mai vreau nici un dar. Ascunde banii!

― Stai jos!

Mi-a arătat cu degetul băncuţa de lîngă vatră. În cele din urmă, am ascultat-o, iar ea s-a aşezat lîngă mine.

― Ştiu că tu şi Nicolas aveţi de gînd să fugiţi.

― N-am să plec, mamă...

―... Pînă cînd eu nu voi fi murit, nu-i aşa?

Nu i-am răspuns. Nu cred că aş putea descrie ceea ce simţeam. Nervii îmi erau tensionaţi la maximum şi mi se cerea să accept faptul că această femeie, care se mişca şi răsufla alături de mine, avea să înceteze a mai trăi, avea să putrezească şi să se descompună, că sufletul ei se va cufunda într-un hău fără fund, iar toate suferinţele îndurate de ea în cursul vieţii vor deveni neant. Figura ei delicată părea pictată pe un giulgiu.

― Vreau să pleci la Paris, Lestat. Ia banii aceştia, sînt tot ce mi-a mai rămas de la familia mea. Vreau să te ştiu la Paris, Lestat. Vreau să mor ştiind acest lucru.

Am privit-o îndelung, cuprins de uimire. Dorinţa-i de a mă convinge o făcea să pară aproape furioasă.

― Moartea mă îngrozeşte, a continuat, şi-ţi jur că am să înnebunesc dacă nu te voi şti la Paris, în sfîrşit liber, atunci cînd ea va veni.

Am întrebat-o din priviri: e-adevărat?

― Te-am reţinut aici, în aceeaşi măsură ca şi tatăl tău, a urmat. Nu din orgoliu, ci din egoism. Dar vreau să-mi răscumpăr greşeala. Vreau să te văd plecînd. Nu mă inte­resează ce-ai să faci, o dată ajuns la Paris. N-ai decît să cînţi pe străzi, acompaniat de Nicolas, sau să devii saltim­banc în tîrgul Saint-Germain. Pleacă şi, orice-ai face, fă-o cît te pricepi mai bine.

Am vrut să o cuprind în braţe. Mai întîi, a devenit rigidă, apoi s-a abandonat şi am înţeles imediat motivul obişnuitei sale rezerve. A început să plîngă. Am savurat durerea extatică a acestei clipe. Mi-era ruşine de plăcerea care mă încerca, dar nu îmi venea să o mai las din braţe. Am strîns-o din răsputeri şi am sărutat-o pentru tot atîtea daţi cînd nu mă lăsase să o fac. Eram ca două jumătăţi ale unui întreg.

Apoi ea s-a calmat şi m-a respins cu mîna-i blîndă, dar hotărîtă.

Mi-a vorbit mult, spunîndu-mi lucruri pe care, atunci, nu le-am înţeles. Mi-a explicat că eram precum o parte secretă a anatomiei sale, un organ pe care femeile nu-l au.

― Eşti bărbatul care doarme în mine. Iată de ce te-am ţinut aici, temîndu-mă că va trebui să trăiesc fără tine.

Mă simţeam puţin depăşit. Nu crezusem că o femeie era capabilă să simtă şi nici să exprime astfel de lucruri.

― Tatăl lui Nicolas vă cunoaşte intenţiile. Hangiul v-a auzit discutînd. Trebuie să plecaţi cît mai curînd. Luaţi diligenta mîine în zori. Să-mi scrii de cum veţi fi ajuns la Paris. Există grămătici în Cimitirul Inocenţilor, în apropierea pieţei Saint-Germain. Încearcă să afli unul care cunoaşte italiana. În felul acesta, numai eu îţi voi putea citi scrisoarea.

După plecarea ei, am stat o vreme cufundat în gînduri. Apoi întunericul şi disperarea s-au topit ca prin farmec şi am coborît, alergînd ca un nebun înspre sat, pentru a-l vesti pe Nicolas că urma să plecăm la Paris! De astă dată, nimic nu ne mai stătea în cale.

L-am găsit stînd în jurul unui foc de tabără cu ai săi şi l-am chemat deoparte. Ne-am oprit lîngă o păşune. Aerul era încărcat de miresmele proaspete ale primăverii. Am schiţat cîţiva paşi de dans.

― Du-te şi adu-ţi vioara! i-am strigat. Cîntă-mi un cîntec despre drumul nostru spre Paris. Plecăm mîine în zori!

― Şi ce vom mînca la Paris? a fredonat el, prefăcîndu-se a cînta la o vioară închipuită. Mai ai şi-acum de gînd să vînezi şobolani pentru cină?

― Nu mă-ntreba ce vom face acolo! Important e să ajungem mai întîi.

7
DUPĂ NICI două săptămîni, mă aflam în mijlocul mulţimii ce împînzea vastul Cimitir al Inocenţilor, cu gale­riile lui boltite şi cu gropile-i comune; asaltat de larmă şi de putoare, stăteam aplecat peste umărul unui grămătic italian, căruia îi dictam prima scrisoare către mama.

Ajunseserăm cu bine, călătorind zi şi noapte, şi locuiam în Île de la Cité. Eram nebuni de fericire, iar Parisul era atît de frumos, de magnific, încît depăşea orice închipuire.

Aş fi vrut să-i pot scrie eu însumi. Să-i explic ceea ce simţeam trecînd pe străzile pline de cerşetori, de vînzători ambulanţi şi de nobili. Să îi descriu casele cu patru şi cinci etaje ce mărgineau marile bulevarde, caleştile care îşi croiau drum pe Pont Neuf sau pe Pont de la Notre-Dame, în drum spre Luvru sau spre Palatul Regal. Să-i zugrăvesc oamenii, domnii frumoşi cu ciorapi de mătase şi pantofi de culori pastelate, care se plimbau pe străzile noroioase, legănîndu-şi bastoanele cu măciulii de argint; doamnele cu peruci pline de perle şi rochii cu crinolină din mătase şi muselină. Să-i povestesc cum o zărisem chiar şi pe regină, plimbîndu-se prin grădinile de la Tuileries.

Desigur, mama văzuse toate acestea înainte ca eu să mă fi născut, deoarece în tinereţe locuise cu tatăl ei la Napoli, Londra şi Roma. Dar visam că împărtăşesc cu ea ceea ce îmi dăruise, corurile de la Notre-Dame, cafenelele ticsite în care ne întîlneam cu prietenii lui Nicolas, serile petre­cute la Comedia Franceză unde, îmbrăcat cu unul din superbele costume ale prietenului meu, îi sorbeam din priviri, cu veneraţie, pe actorii de pe scenă.

În loc de toate acestea, scrisoarea mea se limita la două informaţii, care aveau să fie, cu siguranţă, bine primite: adresa mansardei în care locuiam şi următoarea ştire:

"Am fost angajat la un teatru adevărat, pentru a învăţa meseria de actor şi, fără îndoială, foarte curînd, voi juca într-o piesă. "

Nu i-am vorbit despre cele şase etaje pe care trebuia să le urcăm, despre oamenii care urlau şi se băteau sub feres­trele noastre şi nici despre faptul că, din cauza dorinţei mele de a colinda teatrele, aveam să rămînem în curînd fără nici un ban. Nu i-am scris nici despre faptul că teatrul în care mă angajasem nu era decît un mic stabiliment bulevardier, unde îndeplineam în acelaşi timp funcţiile de garderobier, casier, portar şi om la toate.

În pofida acestor lucruri, eram în al nouălea cer, şi Nicolas aşijderea, deşi nici una dintre marile orchestre ale capitalei nu voise a-l angaja. Era solist la micul teatru în care lucram şi eu, iar în zilele de sărbătoare cînta pe străzi, în timp ce eu făceam cheta. Nu simţeam nici o ruşine.

În fiecare seară, urcam înapoi în mansarda noastră, cu cîte o sticlă de vin prost şi cîte un coltuc din delicioasa pîine pariziană, atît de gustoasă faţă de cea din Auvergne. La lumina unicei noastre lumînări, cămăruţa părea un palat. Zidurile şi plafonul erau de ipsos, iar podeaua era acope­rită cu parchet.

Petreceam ore întregi plimbîndu-ne pe străzi, admirînd vitrinele magazinelor pline de bijuterii şi argintărie, de tapiserii şi statui, de o bogăţie nemaivăzută. Chiar şi mirosul greţos al pieţelor de carne mă încînta. Tumultul oraşului, agitaţia miilor de muncitori, funcţio­nari, artizani, toate mă fascinau.

În timpul zilei, aproape că uitam de groaznica viziune de la han, mai puţin atunci cînd, pe vreo străduţă murdară, zăream un cadavru care nu fusese încă ridicat, ori atunci cînd se întîmpla să nimeresc în place de Greve în timpul unei execuţii.

Plecam de acolo zgîlţîit de frisoane, gemînd. Amintirile acestea m-ar fi urmărit, dar Nicolas veghea atent.

― Lestat, să nu mai vorbim de veşnicie, de ceea ce e scris ori nu poate fi cunoscut!

Dacă insistam, mă ameninţa.

La căderea nopţii ― momentul pe care-l uram cel mai mult, fie că avusesem o zi bună sau una rea ― simţeam panica urcînd în mine. Un singur lucru putea să mă apere împotriva ei: căldura şi animaţia teatrului strălucitor iluminat. Aveam grijă să ajung acolo înaintea căderii întunericului.

În Parisul acelor vremuri, teatrele de bulevard erau aproape clandestine. Doar Comedia Franceză şi Teatrul Italienilor aveau acordul autorităţilor; iar întreg repertoriul serios le aparţinea de drept, adică atît comedia, cît şi trage­dia, precum şi piesele lui Racine, Corneille şi ale genialului Voltaire.

Cu toate acestea, bătrîna commedia dell'arte, pe care o iubeam atît de mult, cea a lui Pantalone, Arlechino, Scaramouche şi a ciracilor acestora, îşi continuase existenţa, în compania funambulilor, acrobaţilor, jonglerilor şi marionetiştilor, pe estradele din tîrgurile Saint-Germain şi Saint-Laurent.

Teatrele de bulevard proveneau tot din tîrguri. Pe vremea mea, deveniseră deja stabilimente permanente, înşirate pe boulevard du Temple. Publicului mai puţin înstărit, care nu-şi putea permite să frecventeze teatrele mai elegante, i se adăugau numeroşi membri ai aristocraţiei şi ai marii burghezii, care se înghesuiau în sălile şi în lojele teatrelor noastre pentru a se bucura de antrenul spectacolelor şi de talentul actorilor.

Dădeam reprezentaţii de commedia dell'arte, cu improvi­zaţii mulţumită cărora fiecare spectacol se deosebea de toate cele dinainte. Cîntau şi se scălîmbăiau, nu doar de dragul publicului, ci şi pentru a nu fi acuzaţi că impietau asupra monopolului teatrelor oficiale.

Teatrul "meu" era o clădire veche şi dărăpănată, în care nu încăpeau mai mult de trei sute de persoane, dar scena şi accesoriile erau elegante, cortina de catifea albastră era luxoasă, iar lojele private puteau fi izolate de restul sălii. Cît despre comedianţi, eu îi găseam nespus de talentaţi, în stare de orice.

Chiar de n-ar fi fost frica mea de întuneric, sînt convins că aş fi simţit aceeaşi imensă plăcere, intrînd în fiecare seară pe uşa rezervată artiştilor.

Seară de seară, pătrundeam într-un mic univers plin de chiote, de rîsete şi ciondăneli, în care fiecare se trezea amestecat; poate că nu eram chiar prieteni, dar eram cu toţii buni camarazi.

Nicolas era, desigur, mai puţin entuziasmat, devenind de-a dreptul sarcastic atunci cînd îl vizitau prietenii săi mai înstăriţi. Aceştia din urmă se întrebau dacă nu cumva înnebunise de suporta să ducă o asemenea viaţă. Iar cînd mă vedeau pe mine, fiul unui marchiz, ajutînd actriţele să-şi îmbrace rochiile ori golind vreo găleată cu apă murdară, rămîneau fără glas.

Bineînţeles, toţi aceşti tineri burghezi nu visau decît un singur lucru: să intre în aristocraţie prin căsătorie sau cumpărîndu-şi titlurile. Nu mă simţeam deloc atras de ei. Cît despre ceilalţi, comedianţii, aceştia n-aveau habar de originile mele, căci îmi abandonasem adevăratul nume, Lestat de Lioncourt, şi adoptasem un pseudonim artistic, Lestat de Valois.

Învăţam cît puteam de mult despre arta dramatică; învăţam texte pe dinafară, îi maimuţăream pe cei din jur şi-mi zăpăceam colegii cu nesfirşite întrebări. Nu mă opream decît pentru a-l asculta pe Nicolas cîntîndu-şi solo-ul din fiece seară, cel mai adesea o sonatină care încînta publicul spectator.

Şi, în tot acest timp, aşteptam să-mi vină rîndul, clipa în care bătrînii actori pe care îi sîcîiam, îi imitam şi îi serveam ca o slugă, aveau să-mi spună: "Foarte bine, Lestat, în seara asta vei juca rolul lui Lelio. Ştii ce ai de făcut".

Am aşteptat pînă în luna august.

Parisul era toropit de arşiţă. În sala plină, publicul nerăbdător îşi făcea vînt cu batistele sau cu evantaie improvizate din programe. Fardul alb se topea pe măsură ce îl aplicam pe faţă.