Vampirul Lestat

Am mai stat aşa încă o oră, fără să mai spunem nimic. Nici un rîset, nici un cuvînt, doar focul şi ea, lîngă mine.

Se întorsese pentru a privi văpăile din vatră şi, din profil, nasul ei delicat şi buzele-i mi s-au părut de o frumuseţe fără egal. Apoi m-a privit în ochi şi mi-a spus, cu un glas monoton, nealterat de vreo emoţie anume:

― N-am să plec niciodată de aici. Sînt pe moarte. Eram consternat. Voi mai trăi încă o primăvară, poate şi o vară întreagă. Dar ştiu că n-aş putea să mai supra­vieţuiesc încă unei ierni. Plămînii mei sînt prea atinşi.

Am scos un sunet mărunt, neliniştit. Mi-am plecat capul, murmurînd:

― Mamă!

― Nu mai spune nimic, mi-a răspuns.

Cred că nu suporta să i se spună aşa, mamă. Nu-i plăcea, dar cuvîntul îmi scăpase, fără să vreau.

― Voiam doar să o spun cuiva, mi-a zis. S-o spun, cu voce tare. Ideea mă îngrozeşte. Mi-e teamă.

Aş fi vrut să o iau de mînă, dar ştiam că n-ar fi consimţit, ura contactele fizice. Privirile ni s-au întîlnit. Amîndoi aveam ochii scăldaţi în lacrimi.

― Nu te mai gîndi la asta. Fă ca mine, eu nu mă gîndesc decît uneori. Dar pregăteşte-te să trăieşti fără mine, atunci cînd va sosi clipa. Îţi va fi, poate, mai greu decît crezi.

Am vrut să spun ceva, dar cuvintele refuzau să-mi iasă din gură.

M-a părăsit fără o vorbă, aşa cum venise.

Şi, deşi în cursul vizitei nu a făcut nici o remarcă privitoare la aspectul meu, mi-a trimis servitorii, cu haine curate, apă caldă şi un brici. Fără să scot o vorbă, m-am lăsat în voia lor.

3
AM ÎNCEPUT să-mi revin. Nu mă mai gîndeam la lupi; gîndurile mi se îndreptau mai degrabă spre mama.

Auzeam mereu cuvintele ei: "Ideea mă îngrozeşte". Eram derutat, desigur, dar ghiceam adevărul din spusele ei. O moarte lentă m-ar fi îngrozit şi pe mine. Preferam să mor în munţi, sfîşiat de lupi.

Dar asta nu era tot. Suferise dintotdeauna în tăcere, urînd inerţia existenţei lipsite de speranţă pe care o duceam, iar acum, după ce dăduse naştere la opt copii, dintre care numai trei mai erau în viaţă, venise rîndul ei să moară. Sfîrşitul i se apropia.

Doream să o încurajez, dar nu mă simţeam în stare să dau ochii cu ea. Mă învîrteam la nesfîrşit prin cameră, mîncam ceea ce mi se aducea, însă nu mă puteam hotărî să-mi întrerup singurătatea pentru a fi alături de ea.

Am fost convins cu greu să-mi părăsesc vizuina, numai atunci cînd mi s-a spus că trebuie să-mi întîmpin vizitatorii.

Mama a venit să mă anunţe că trebuia să îi primesc pe burghezii din sat, care voiau să îmi mulţumească, fiindcă îi scăpasem de lupi.

― Să-i ia dracu! am mormăit.

― Nu, va trebui să cobori. Aşa se cade, ţi-au adus daruri. Haide, fă-ţi datoria!

Coborînd, i-am găsit pe negustorii bogaţi aşteptîndu-mă, înveşmîntaţi în hainele lor cele mai bune. Îi cunoşteam pe toţi, cu excepţia unui tînăr ce avea aproximativ vîrsta mea, a cărui înfăţişare m-a surprins.

Era destul de înalt şi, întîlnindu-i privirile, l-am recu­noscut imediat: era Nicolas de Lenfent, fiul cel mare al postăvarului, care fusese trimis să-şi facă studiile la Paris.

Purta un costum superb, din brocart roz cu auriu, pantofi cu tocuri aurite şi, sub bărbie, valuri de dantelă italienească. Singurul lucru neschimbat era părul, care-i rămăsese negru şi buclat, precum cel al unui copil, în ciuda frumoasei panglici de mătase cu care era legat.

Era îmbrăcat după moda pariziană, precum aceia care treceau, fără a întîrzia prea mult, prin părţile noastre.

Eu îi întîmpinam îmbrăcat în veşminte de lînă uzate, cizme de piele scîlciate şi cu un guler de dantelă îngăl­benită, cîrpită peste tot.

Ne-am salutat, căci el părea a fi purtătorul de cuvînt al sătenilor, iar el a scos dintr-un săculeţ modest de pîslă o mantie imensă din catifea purpurie, căptuşită cu blană. O adevărată splendoare. A ridicat spre mine o privire strălu­citoare şi mi-a vorbit de parcă s-ar fi adresat unui rege.

― Monseniore, vă implorăm să acceptaţi această man­tie, a spus, cu sinceritate în glas. E căptuşită cu blănurile lupilor ucişi. Ne-am gîndit că are să vă fie de folos iarna, cînd veţi ieşi la vînătoare.

― Şi, de asemenea, aceste cizme, Monseniore. Pentru vînătoare, a adăugat tatăl său, întinzîndu-mi o pereche de cizme foarte frumoase, din piele de capră neagră, căptuşite şi ele cu blană.

Destul de tulburat de omagiul lor, am luat mantia şi cizmele şi le-am mulţumit cum nu mulţumisem niciodată cuiva.

În spatele meu, l-am auzit pe Augustin spunând cu voce ridicată:

― De-acum va deveni imposibil de înfumurat!

M-am înroşit de furie. Cum îndrăznea să afirme aşa ceva de faţă cu aceşti oameni? Dar o ocheadă fugară spre Nicolas de Lenfent mi-a îngăduit o constatare plăcută: pe faţa lui nu se oglindea decît o sinceră afecţiune.

― Şi eu sînt un imposibil, monseniore, a şoptit el, în timp ce îl îmbrăţişam la despărţire. Poate că într-o zi îmi veţi permite să vă ascult povestind cum i-aţi ucis? Numai o fiinţă imposibilă poate înfăptui imposibilul!

Negustorii nu-mi vorbiseră niciodată în acest fel. Părea că redeveniserăm copii şi am izbucnit în rîs. Domnul de Lenfent a fost descumpănit, fraţii mei şi-au încetat şuşotelile, dar Nicolas şi-a păstrat zîmbetul, cu un sînge rece, absolut parizian.

IMEDIAT DUPĂ plecarea vizitatorilor, am urcat în camera mamei, ca să-i arăt darurile primite.

Ca de obicei, citea, pieptănîndu-şi distrată părul. În lumina palidă a soarelui, am descoperit, pentru întîia oară, cîteva fire cenuşii în pletele ei. I-am repetat spusele lui Nicolas.

― De ce spunea că e un imposibil? am vrut să aflu. A spus-o pe un ton plin de semnificaţii.

Ea a izbucnit în rîs.

― Nici nu ştii cîtă dreptate ai. E în dizgraţie.

S-a oprit o clipă, pentru a mă privi.

― Ştii că nu s-a precupeţit nici un efort pentru a face din el imitaţia perfectă a unui nobil. Dar, încă din primele luni petrecute la Paris, a făcut o pasiune nebună pentru vioară. Se pare că a auzit cîntînd un virtuoz italian, unul dintre geniile din Padova, atît de talentat, încît se spune că şi-ar fi vîndut sufletul diavolului. Nicolas a lăsat totul baltă pentru a lua lecţii de la Wolfgang Mozart, şi-a vîndut cărţile şi şi-a ratat examenele. Iar acum, vrea să devină muzician. Îţi dai seama?

― Iar tatăl său şi-a ieşit din fire?

― Bineînţeles. Şi-a ieşit din fire pînă într-atît, încît i-a distrus vioara, şi doar ştii cît de mult ţine la orice are o cît de mică valoare comercială!

― Aşadar, Nicolas şi-a pierdut vioara? am întrebat, zîmbind.

― Nicidecum. A dat o fugă pînă la Clermont şi şi-a vîndut ceasul ca să-şi cumpere o vioară nouă. Categoric, un imposibil, şi ce-i şi mai rău, e faptul că, într-adevăr, cîntă foarte frumos!

― L-ai auzit cîntînd?

Mama crescuse la Neapole şi, ca toţi napolitanii, avea ureche muzicală.

― L-am auzit duminică, pe cînd mergeam la slujbă. Cînta în camera sa de deasupra prăvăliei. Lumea se oprea să îl asculte, iar taică-său ameninţa că îi va rupe mîinile.

Eram fascinat! Cred că îl iubeam deja pe acest tînăr ce nu făcea decît cum îl tăia capul.

― Desigur, toate astea nu-l vor duce nicăieri, a conti­nuat mama, fiindcă e prea în vîrstă. Vioara nu se învaţă la

douăzeci de ani. Dar, la urma urmei, eu nu mă pricep. Poate că, în cele din urmă, şi el şi-ar putea vinde sufletul diavolului! În felul său, este de-a dreptul fermecător.

Am rîs, dar numai din vîrful buzelor. Mi se părea o adevărată tragedie.

― Ce-ar fi să mergi în sat să-ţi faci din el un prieten?

― De ce aş face-o oare?

― Ei, haide, Lestat... Fraţii tăi se vor înfuria. Iar bătrînul negustor va înnebuni de fericire. Îţi dai seama, fiul său, împreună cu fiul marchizului...

― Nu mi se par nişte motive întemeiate.

― A locuit la Paris, a adăugat.

O vreme, m-a privit în tăcere, apoi şi-a reluat lectura.

M-am uitat la ea cum citeşte. Eram puţin iritat. Îmi stătea pe limbă s-o întreb cum se simte, dar mi-era impo­sibil să abordez acest subiect în prezenţa ei.

― Du-te la el, Lestat, vorbeşte-i! a repetat, fără să îşi ridice privirile.

4
MI-A TREBUIT o săptămînă ca să mă hotărăsc să caut tovărăşia lui Nicolas de Lenfent.

Îmbrăcat cu mantia şi purtînd noile cizme, am coborît la hanul din sat, situat peste drum de prăvălia postăvarului, dar nici nu l-am văzut, nici nu l-am auzit pe tînărul rebel.

De-abia dacă îmi ajungeau banii cît să-mi cumpăr un pahar de vin; însă, de cum am intrat în han, hangiul a venit să mă salute cu plecăciuni şi mi-a oferit o sticlă din cel mai bun vin al său.

Desigur, oamenii aceştia se purtaseră cu mine, dintot­deauna, aşa cum i se cuvine unui fiu de senior, dar, de la întîmplarea cu lupii, respectul lor sporise, ceea ce, straniu, nu făcea decît să-mi întărească senzaţia de izolare.

N-am apucat să-mi torn decît un pahar, cînd şi-a făcut apariţia Nicolas, îmbrăcat elegant, în mătase, catifea şi piele. Era îmbujorat, de parcă alergase, părul îi era răvăşit de vînt şi ochii îi străluceau vioi. S-a înclinat în faţa mea, aşteptînd să-l poftesc să ia loc.

― Povestiţi-mi, monseniore, lupta dumneavoastră cu lupii! m-a rugat, aţintindu-şi privirile asupra mea.

― Mai bine povestiţi-mi dumneavoastră, domnule, cu ce seamănă Parisul? Mi-am dat seama îndată că întreba­rea mea ar fi putut să pară batjocoritoare şi grosolană. Scuzaţi-mă, dar vreau cu adevărat să ştiu! Aţi fost la Universitate? Aţi studiat, într-adevăr, cu Mozart? Ce se întîmplă la Paris? Despre ce se vorbeşte? În ce fel gîndesc cei de-acolo?

În faţa acestui bombardament cu întrebări, a izbucnit în rîs, iar eu n-am putut decît să-l imit.

― Spuneţi-mi, mergeaţi la teatru? Aţi fost la Comedia Franceză?

― Adeseori. Dar, ascultaţi-mă, în curînd are să vină poştalionul şi va fi atîta lume aici, încît n-o să ne mai putem auzi. Permiteţi-mi să vă invit la cină într-unui din saloanele private de la etaj...

Fără să-mi lase răgaz pentru a protesta, a dat cîteva porunci în acest sens şi, în curînd, eram instalaţi într-o odaie rustică, dar foarte curată, a cărei intimitate mi-a plăcut din prima clipă. Prin ochiurile groase ale ferestrei se ghicea cerul de un albastru intens, iernatic, peste cres­tele încoronate de zăpadă ale munţilor.

― Acum, am să vă pot spune tot ce doriţi, a declarat Nicolas, aşteptînd să mă aşez. Da, am frecventat, într-a­devăr, cursurile Universităţii. A zîmbit, dispreţuitor. Şi am studiat, într-adevăr, cu Mozart, care mi-ar fi spus cu sigu­ranţă că îmi pierd timpul, dacă n-ar fi avut nevoie de elevi. Bine, spuneţi-mi acum de unde să încep? De la duhoarea oraşului sau de la zgomotul infernal ce domneşte acolo? Cu mulţimile înfometate ce te pîndesc la tot pasul? Sau cu hoţii ce stau gata să-ţi taie beregata, la fiecare colţ de stradă?

Am dat din cap în semn că nu.

― Începeţi cu unul dintre marile teatre pariziene, i-am zis. Descrieţi-mi unul, oricare.

AM STAT acolo cel puţin patru ore, bînd şi poves­tind. Nicolas mi-a vorbit de piesele pe care le văzuse, despre actorii celebri, despre micile teatre bulevardiere. În curînd, a început să-mi descrie întregul Paris, uitînd a mai fi cinic: Île de la Cité, Cartierul Latin, Sorbona, Luvrul...

Apoi discuţia noastră s-a mutat pe un plan mai abstract: ziarele care comentau evenimentele, întîlnirile studenţi­lor prin cafenele. Parizienii erau agitaţi şi nu mai supor­tau monarhia. Voiau schimbări şi n-aveau să se liniştească prea curînd. Mi-a vorbit despre filozofi: Diderot, Voltaire, Rousseau.

Nu înţelegeam chiar totul, dar cuvintele lui, adesea sarcastice, îmi descriau un tablou de o minunată complexitate.

N-am fost surprins deloc să aflu că oamenii educaţi uitaseră de Dumnezeu, în favoarea ştiinţei, că aristocraţia şi Biserica erau foarte prost văzute. Trăiam într-o epocă a raţiunii şi nu a superstiţiilor.

Curînd mi-a explicat ce însemna Enciclopedia. De aici, a trecut la saloanele pe care le frecventase, la chefurile pe care le făcea în compania unor actriţe. Mi-a descris balurile publice de la Palatul Regal, unde însăşi Maria Antoaneta cobora printre oamenii de rînd.

― Credeţi-mă, însă, toate acestea par mult mai frumoase în cuvinte decît în realitate, a încheiat.

― Nu pot să cred aşa ceva, i-am răspuns, cu blîndeţe. Nu-mi doream ca el să se mai oprească din povestit.

Nu mă puteam sătura ascultîndu-l.

― Trăim într-o epocă a necredinţei, monseniore, a reluat Nicolas, umplînd din nou paharele. O epocă foarte primejdioasă!

― De ce, periculoasă? am murmurat. Ce ne-am putea dori oare mai mult decît sfîrşitul superstiţiilor?

― Vorbiţi ca un adevărat cetăţean al secolului al opt­sprezecelea, monseniore, a spus, zîmbind melancolic. Dar nimeni nu mai crede în nimic. Doar moda contează. Pînă şi ateismul e tot o modă!

Eram eu însumi ateu, dar nu din considerente filozofice, în familia noastră, nimeni nu credea în Dumnezeu. Mergeam la slujbele de duminică, dar numai din obligaţie. Adevăratul simţămînt religios se stinsese demult în fami­lia noastră, precum se întîmplase cu mii de alţi aristocraţi. Nici măcar în vremea cînd am fost la mănăstire, nu am crezut în Dumnezeu, ci în călugării care mă înconjurau.

Am încercat să-i explic acest lucru lui Nicolas în termeni cît mai inofensivi, care nu riscau să îl şocheze, căci ştiam că întreaga lui familie, inclusiv zgîrie-brînză de taică-său, era profund credincioasă.

― Dar pot oare oamenii să trăiască fără credinţă? m-a întrebat el, cu o undă de tristeţe în glas. Cum altfel poate fi înfruntată lumea în care trăim?

Am înţeles atunci de unde proveneau sarcasmele şi cinismul său. Îşi pierduse credinţa de curînd şi era plin de amărăciune. Totuşi, radia o forţă enormă, o pasiune nestăpînită, care mă atrăgeau. Dacă aveam să mai dau pe gît două pahare de vin, riscam să mă fac de rîs, declarîndu-i că îl iubeam.

― Am trăit dintotdeauna fără credinţă, am remarcat.

― Ştiu asta. Vă mai amintiţi ziua aceea, cînd aţi plîns aflînd care era soarta vrăjitoarelor?

― Soarta vrăjitoarelor?

Simţeam cum reînvie în mine o amintire dureroasă, arzătoare...

― Nu, nu-mi mai amintesc.

― Eram foarte mici. Preotul ne învăţa să spunem rugăciuni şi ne-a dus să vedem locul unde, odinioară, vrăjitoarele erau arse pe rug. Pămîntul mai păstra încă urmele pîrjolului.

M-am înfiorat.

― Ah, locul acela! Locul acela îngrozitor...

― Aţi început să plîngeţi şi să urlaţi. Nimeni n-a putut să vă liniştească şi a fost nevoie să fie chemată doamna marchiză.

― Eram un copil insuportabil, am spus, cu o falsă degajare.

Acum, imaginea mea, urlînd, îmi revenise în memorie. Îmi aminteam de coşmarele avute şi de cineva care îmi şter­gea fruntea de sudoare, spunînd: "Lestat, trezeşte-te!"

Îmi uitasem propriile spaime. De fiecare dată cînd treceam prin apropierea acelui loc şi vedeam tufişurile pîrjolite, aveam viziunea unor bărbaţi, femei şi copii arşi de vii.

Nicolas mă urmărea cu privirea.

― Cînd a venit, mama dumneavoastră s-a mîniat pe preot.

Am încuviinţat.

Dar mai rău decît orice altceva a fost cînd am aflat că muriseră cu toţii degeaba, toţi acei locuitori din vechime ai satului nostru, căci erau cu toţii nevinovaţi. "Victime ale superstiţiilor, spusese mama. Nici unul din ei nu fusese vrăjitor. "

― Dimpotrivă, a reluat Nicolas, mama mea spunea că se înhăitaseră cu diavolul, că stricaseră recoltele şi că, sub înfăţişarea unor lupi, ucideau oile şi copiii...

― Oare lumea n-ar fi ceva mai bună, dacă nimeni n-ar mai fi ars în numele Domnului? Dacă n-ar mai exista o credinţă religioasă care să îi împingă spre comiterea unor asemenea orori pe cei care cred?

Nicolas s-a înclinat, strîmbîndu-se şmechereşte.

― Monseniore, nu cumva acolo sus, la munte, v-a muşcat un lup? N-aţi devenit oare, fără ştirea noastră, vreun soi de vîrcolac? A mîngîiat căptuşeala mantiei mele. Chiar nu vă mai amintiţi ce spunea preotul nostru, că în acele vremuri de demult au fost arşi de vii numeroşi vîrcolaci? Deveniseră, se pare, un adevărat flagel!

Am izbucnit în rîs.

― De mă voi transforma în lup, i-am răspuns, îmi dau cuvîntul de onoare că n-am să întîrzii prin împrejurimi ca să ucid copii. Am să părăsesc cît voi putea de repede haznaua asta mizerabilă şi n-am să mă opresc pînă cînd nu voi vedea zidurile Parisului.

― În felul acesta, veţi avea prilejul să vă convingeţi că şi Parisul e tot o hazna împuţită, unde hoţii sînt traşi pe roată în Place de Greve, pentru distracţia unor gură-cască.

― Nu, am protestat, e un loc superb unde se nasc marile idei ce vor lumina colţurile cele mai întunecate ale globului!

― Ah, sînteţi un visător! a exclamat, încîntat.

Cînd zîmbea, era extraordinar de frumos.

― Iar dumneavoastră faceţi parte dintre acei gînditori ce se întîlnesc prin cafenele, dintre cei cu limbile ascuţite. În curînd ne vom contrazice năpraznic şi ne vom petrece restul vieţii discutînd cine are dreptate.

Şi-a pus mîna pe umărul meu şi m-a sărutat. Eram atît de beţi, o beţie divină, încît am fost cît pe-aci să răsturnăm masa.

― Monseniorul ucigaş de lupi, a murmurat el.

La cea de a treia sticlă, am început să îi vorbesc deschis, cum n-o mai făcusem niciodată, despre viaţa şi singurătatea mea. Vorbeam la fel de repede ca şi el şi, în curînd, am ajuns să ne dezvăluim tot ceea ce simţeam şi, de îndată ce unul din noi îşi exprima dorinţele şi neîmplinirile, celălalt îl îngîna entuziasmat: "Da, da!" sau "Chiar aşa!" sau "Înţeleg perfect ceea ce vreţi să îmi spuneţi!"

Încă o sticlă, încă un braţ de lemne pe foc. Apoi l-am rugat pe Nicolas să îmi cînte ceva la vioară. A dat o fugă pînă acasă şi şi-a adus instrumentul.

După-amiaza se apropia de sfîrşit, soarele lumina pieziş ferestrele. Am uitat să mai comandăm de mîncare. Nici­odată nu mai fusesem atît de fericit. Întins pe pătuţul camerei de la han, l-am privit pe Nicolas scoţîndu-şi instrumentul din cutie.

Şi l-a prins sub bărbie şi a început să îl acordeze. Apoi şi-a ridicat arcuşul şi l-a trecut violent peste coarde.

M-am ridicat de îndată, privindu-l fix. Nu-mi venea să-mi cred urechilor.

S-ar fi zis că smulgea notele, una cîte una, din instru­ment, fiecare fiind miraculos de străvezie şi vibrantă. Cu ochii închişi, cu gura uşor schimonosită, părea că-şi sprijină întregul trup în muzică, lipindu-şi sufletul de instrument, ca o ureche. Nu mai auzisem niciodată ceva atît de crud, atît de intens, precum strălucitorul torent de note ce se revărsa din arcuşul său. Cînta o bucată de Mozart în care am întîlnit veselia, vioiciunea şi frumuseţea desăvîrşită ce se regăsesc în toate compoziţiile marelui muzician.

La sfîrşit, mi-am dat seama că-mi cuprinsesem fruntea cu ambele mîini.

― S-a întîmplat ceva, monseniore? s-a îngrijorat Nicolas.

Am sărit în picioare şi l-am îmbrăţişat, apoi i-am sărutat vioara.

― Nu-mi mai spune aşa! i-am strigat. Spune-mi pe nume!

După care m-am prăbuşit pe pat, mi-am ascuns faţa în mîini şi am început să plîng.

Nicolas s-a aşezat lîngă mine, şi-a trecut braţul pe după umerii mei şi m-a întrebat de ce hohoteam astfel. N-am ştiut ce să îi răspund, dar am simţit cît de tulburat era din pricina efectului produs de muzică asupra mea.

În seara aceea, m-a condus înapoi la castel.

A doua zi, dis-de-dimineaţă, m-am şi arătat în faţa prăvăliei postăvarului şi-am început să azvîrl pietricele în fereastra noului meu prieten.

Cînd, în sfîrşit, a deschis, i-am strigat:

― N-ai vrea să cobori, să ne continuăm discuţia?

5
ÎNCEPÎND din acea zi, cînd nu vînam, eram absorbit întru totul de Nicolas şi de "discuţia noastră". Primăvara se apropia, pete mari, verzi, împînzîseră versanţii munţilor; în livezi, merii dădeau în floare.

Împreună cu Nicolas, bîntuiam pantele stîncoase, pro­fitînd de vremea frumoasă pentru a explora ruinele unei vechi mănăstiri. Alteori, ne închideam în camera mea sau urcam pînă în turnul castelului. Cînd ai mei se săturau de larma noastră, ne refugiam în odăiţa de la han.

Săptămînile treceau şi, în curînd, nu mai aveam secrete unul faţă de celălalt. Într-o seară, eram la han, beţi, ca de obicei. De fapt, atinseserăm ceea ce între noi numeam clipa de aur, cînd totul părea să aibă un sens. Mereu încercam să o prelungim cît mai mult, însă, în cele din urmă, unul din noi sfîrşea prin a mărturisi: "Gata, nu mai pot ţine pasul. Clipa de aur a trecut. "

În seara aceea, privind pe fereastră răsăritul lunii, am remarcat faptul că, o dată sosită clipa de aur, nu mai conta chiar atît de mult că nu eram la Paris, la Operă sau la Comedie, aşteptînd să se ridice cortina.

― Tu şi teatrele tale! a strigat Nicolas. Indiferent care e subiectul, tu te întorci mereu la teatru şi actori...

Ochii săi mari şi negri erau plini de încredere şi, chiar beat fiind, arăta elegant în redingota de catifea roşie.

― Actorii şi actriţele sînt nişte magicieni. Ei aduc tot felul de întîmplări în scenă, le inventează, creează.

― Aşteaptă numai să vezi cum li se scurge machiajul năclăit de sudoare, în căldura luminilor rampei! mi-a aruncat el.

― Tu vorbeşti? Tu, care ai renunţat la toate pentru a cînta la vioară?

S-a întunecat la faţă.

― Ai dreptate, a recunoscut el, posomorît.

Tot satul ştia că intrase în conflict cu tatăl său, fiindcă refuza să se întoarcă la Paris pentru a-şi termina studiile.

― Atunci cînd cînţi, creezi ceva. Faci un bine cuiva. Pentru mine, ăsta e un lucru sfînt.

― Cînt, şi asta mă face fericit. Ce poate fi atît de bine sau de sfînt în asta?

Dar cinismul său încetase să mă mai impresioneze.

― Am trăit o viaţă întreagă alături de nişte oameni care nu erau în stare să creeze şi să schimbe nimic. Pentru mine, actorii şi muzicienii sînt sfinţi.

― Sfinţi? Binecuvîntaţi? Bunătate? Lestat, limbajul tău mă depăşeşte, sincer să fiu!

Am zîmbit, clătinînd din cap.

― Nu mă înţelegi. Vorbesc acum de caractere, nu de credinţe. Vorbesc de cei care nu acceptă să ducă o viaţă banală, de cei ce vor să devină mai buni. Muncesc, fac sacrificii, acţionează...

Cuvintele mele l-au emoţionat şi, de altfel, mă miram eu însumi de ceea ce spusesem. Şi totuşi, aveam impresia că l-am jignit.

― Asta înseamnă sacru, sfînt, am continuat. Dumnezeu există sau nu există, sînt de acord. Ştiu asta, aşa cum ştiu că sîntem înconjuraţi de munţi şi că stelele strălucesc.

― Chiar crezi asta? a insistat Nicolas.

― Poate că da, poate că nu.

Nu puteam suporta să-l văd trist; cred că acesta a fost motivul pentru care i-am povestit despre fuga mea cu trupa de italieni. I-am dezvăluit despre acele zile de intensă feri­cire unele lucruri despre care nu mai vorbisem nimănui, nici măcar mamei.

― E oare posibil ca dăruirea şi primirea unei atare fericiri să nu fie un lucru bun? Jucîndu-ne piesa, am îmbogăţit existenţele acelor oameni. Crede-mă, e ceva magic!

A clătinat din cap şi mi-am dat seama că ar fi vrut să spună unele lucruri, dar tăcea, din respect pentru mine.

― Nu înţelegi, nu-i aşa? l-am întrebat.

― Lestat, păcatul pare întotdeauna un lucru bun, a spus, serios. De ce crezi că Biserica i-a condamnat dintot­deauna pe actori? Te-ai simţit fericit acolo, pe scenă, fiindcă domnea o atmosferă lascivă şi destrăbălată şi fiindcă îţi făcea plăcere să-ţi sfidezi tatăl!..

― Nu, Nicki. De o mie de ori, nu.

― Lestat, sîntem doi păcătoşi, a spus, zîmbind. Am fost aşa dintotdeauna. Amîndoi ne-am purtat urît. Asta ne leagă.

Era rîndul meu să mă întristez şi să mă simt jignit. Aveam impresia că acea clipă de aur trecuse.

― Ascultă, am izbucnit, ce-ar fi să te duci să-ţi iei vioara şi să mergem să cîntăm în pădure, acolo unde muzica nu va trezi pe nimeni. Vom vedea atunci dacă are sau nu ceva bun în ea!

― Ai înnebunit! a exclamat el.

Fără să se lasă însă rugat, s-a îndreptat spre uşă, apucînd şi o sticlă. L-am urmat.