Vampirul Lestat



Yüklə 3,45 Mb.
səhifə46/47
tarix03.11.2017
ölçüsü3,45 Mb.
#29786
1   ...   39   40   41   42   43   44   45   46   47

Mă aşteptam din partea lui la răceală sau tristeţe. Uram soarele care stătea să răsară, la fel de mult cum îl urîsem în trecut. Louis a întors spatele răsăritului. Lumina începea să îl deranjeze. Dar chipul îi era plin de căldură, la fel ca înainte.

Prea bine, atunci. Vreau să vin cu tine la San Francisco. Doresc asta din tot sufletul. Mă iei cu tine?

Nu i-am răspuns pe dată. Din nou, excitarea care mă cuprinsese era un supliciu, iar dragostea pe care i-o purtam îmi părea umilitoare.

― Bineînţeles c-am să te iau, am rostit dintr-o suflare.

Ne-am privit vreme de o clipă plină de încordare. Venise clipa ca el să plece. Pentru el, veniseră deja zorii.

― Încă ceva, Louis, l-am oprit.

― Da?


― Hainele tale. Sînt de-a dreptul imposibile. Mîine noapte, după cum se spune în acest secol, fă uitaţi pe undeva pantalonii şi vesta aceea...

DIMINEAŢA mi s-a părut pustie, după plecarea lui. Am rămas locului o vreme, gîndindu-mă la acel mesaj:



Pericol. Am scrutat munţii îndepărtaţi şi cîmpia fără sfîrşit. Ameninţare sau avertisment... mai conta oare? Cei tineri dau telefoane. Cei vîrstnici îşi ridică glasurile supra­naturale? Ce mi se părea atît de ciudat?

Acum nu mă puteam gîndi decît la Louis, la faptul că îl aveam alături. Şi nu mă puteam împiedica să mă gîndesc cum va fi atunci cînd vor fi venit cu toţii.

2
PARCAREA vastă de la San Francisco Cow Palace era ticsită de muritori în delir, cînd coloana noastră moto­rizată a intrat pe poartă. În limuzina din frunte se aflau prietenii mei muzicieni, după care urmam eu şi Louis, într-un Porsche cu banchete din piele. Louis era vioi şi strălucitor în costumul cu mantie neagră al grupului, de parcă se ivise din paginile propriei sale poveşti. Ochii lui verzi se roteau, puţin înspăimîntaţi, pe deasupra tineretu­lui ce striga, înspre vlăjganii cu motociclete care îi ţineau depar te de noi.

Hala era plină, biletele fuseseră vîndute deja în urmă cu o lună; admiratorii dezamăgiţi se adunaseră totuşi la intrare, cerînd insistent ca întregul concert să fie transmis şi în afară, ca să poată auzi şi ei. Asfaltul era împînzit de cutii de bere. O mulţime de adolescenţi se căţăraseră pe capotele maşinilor, prin copaci ori pe containerele de gunoi. Radiourile difuzau Vampirul Lestat la un volum distrugător.

În dreptul portierei mele, managerul grupului alerga, încercînd să ţină pasul cu noi, explicîndu-mi că afară aveau să fie instalate ecrane video şi difuzoare, pentru a mulţumi pe toată lumea. Poliţia din San Francisco fusese mobilizată pentru a preveni eventualele scandaluri.

Simţeam cum neliniştea care îl măcina pe Louis sporea. Un grup de tineri reuşise să străpungă cordonul poliţiei şi se înghesuia la geamul lui, în vreme ce coloana motorizată a luat un viraj strîns, intrînd în penumbra pasajului subteran, asemănător unui tub interminabil.

Mă simţeam copleşit, în sensul bun al cuvîntului, de tot ce mă înconjura. Încăpăţînarea mea ajunsese la apogeu. Din vreme în vreme, fanii înconjurau maşina, fiind de îndată împinşi deoparte de către gărzile de corp. Începeam să înţeleg cu cîtă naivitate subestimasem întreaga experienţă.

Înregistrările concertelor pe care le vizionasem nu mă pregătiseră în nici un fel pentru lumina cumplită, pentru fiorul electrizant care mă străbătea, pentru felul în care muzica îmi răsărea deja în minte. Orice urmă de ruşine pentru orgoliul de muritor pe care îl nutream se evaporase.

Pătrunderea prin tunelul de acces a fost un adevărat calvar. Am alergat printre cordoanele de paznici înspre culise, un loc extraordinar de bine păzit. Tough Cookie se ţinea strîns de mine, iar Alex îl împingea pe Larry tot înainte.

Fanii se întindeau spre a ne smulge şuviţe de păr sau fîşii din mantii. M-am întors din drum, luîndu-l pe Louis sub aripa mea ocrotitoare şi conducîndu-l dincolo de uşi.

Mai tîrziu, în cabinele încărcate cu draperii grele, am auzit pentru întîia oară larma animalică a mulţimii: cincizeci de mii de suflete, cîntînd şi răcnind, sub unul şi acelaşi acoperiş.

Nu, nu reuşeam nicidecum să-mi controlez acea bucu­rie feroce care mă făcea să tremur din cap pînă-n picioare. Nicicînd, pînă în clipa aceea, nu mă aflasem atît de aproape de o izbucnire uriaşă de rîs.

M-am furişat şi am privit în sală printre faldurile cortinei. Muritorii se îngrămădiseră de ambele părţi ale sălii. În spaţiul deschis, vast, erau mii de oameni, dansînd, mîngîindu-se, ridicîndu-şi pumnii încleştaţi în atmosfera plină de fum, dînd din coate pentru a se apropia de scenă. Ventilatoarele purtau arome de bere, haşiş şi sînge omenesc.

Tehnicienii ne-au anunţat strigînd că totul era pregătit. Machiajul fusese retuşat, mantiile de catifea fuseseră călcate, iar cravatele negre îndreptate. Nu era indicat să lăsăm mulţimea să aştepte prea mult.

S-au stins luminile din sală. Un strigăt neomenesc a izbucnit în beznă, rostogolindu-se, prizonier între patru pereţi. Podeaua a vibrat, sub mine. Urletul a crescut în intensitate, cînd un bîzîit electronic a anunţat punerea în funcţiune a aparaturii.

Vibraţia îmi străpungea tîmplele, cu un sunet de piele jupuită. M-am agăţat de braţul lui Louis, l-am sărutat apăsat, apoi am simţit cum îmi dădea drumul.

Pretutindeni, dincolo de cortină, spectatorii şi-au scăpărat brichetele pînă cînd mii şi mii de flăcărui au început a tremura în beznă. Au izbucnit ropote ritmice de aplauze, apoi s-au stins. Larma generală creştea şi descreştea, străpunsă, cînd şi cînd, de ţipete întîmplătoare. Capul îmi vuia.

Mă gîndeam la teatrul lui Renaud, la cele petecute cu atîta timp în urmă. Mi se părea că mă aflam acolo, cu ade­vărat. Acest loc era însă asemeni Colosseum-ului roman! Realizarea benzilor şi a filmelor, toate aceste operaţiuni, fuseseră atît de reci, de controlate. Nu anticipasem aşa ceva.

Inginerul de sunet a dat semnalul de începere, şi-am izbucnit cu toţii de dincolo de cortină. Spectatorii se impacientau, căci nu distingeau nimic în întuneric, în vreme ce eu mă descurcam fără nici un efort printre cabluri şi sîrme.

Mă aflam chiar la marginea scenei, deasupra capetelor spectatorilor ce se agitau şi urlau. Alex şi-a ocupat locul, la baterie. Tough Cookie ţinea în mînă chitara-i electrică, plată şi strălucitoare, iar Larry de-abia se mai vedea din spatele uriaşei claviaturi circulare a sintetizatorului.

Am întors spatele publicului şi-am aruncat o privire spre giganticul ecran video, care avea să ne amplifice ima­ginile, astfel încît nici o pereche de ochi din sală să nu ne scape vreun gest. Apoi am privit iar marea agitată de tineri în delir.

Valuri de urlete se rostogoleau către noi, prin întune­ric. Simţeam mirosul arşiţei şi-al sîngelui.

Apoi, dintr-o dată, imensul tablou de reflectoare de deasupra noastră a fost pus în funcţiune. Raze argintii, albastre, roşii, de o neaşteptată violenţă, s-au încrucişat, prinzîndu-ne în spotul lor. Urletele au atins paroxismul, întreaga sală s-a ridicat în picioare.

Simţeam cum lumina mi se tîra pe trup, pentru a-mi exploda în pletele de aur. Am privit în jur şi mi-am văzut prietenii muritori îmbătaţi de glorie, cuprinşi de frenezie, mişcîndu-se prin păienjenişul nesfîrşit al cablurilor, prin­tre schelele argintii.

Fruntea mi s-a înrourat de sudoare văzînd cum pum­nii loveau aerul, ridicîndu-se în semn de salut. Împrăştiaţi pretutindeni în sală, am zărit o mulţime de tineri costu­maţi în vampiri de carnaval, cu feţele pline de sînge artifi­cial. Unii dintre ei purtau peruci blonde sau îşi desenaseră cercuri negre în jurul ochilor, pentru a părea cît mai înspăimîntători. Se auzeau scheunături, sirene şi strigăte răguşite, acoperind larma generală.

Era cu totul diferit de filmări. Nu semăna deloc cu fredonatul unei melodii în încăperile răcoroase şi izolate fonic ale studiourilor. Aceasta era o experienţă umană transformată într-una vampirică, aşa cum muzica însăşi era vampirică, iar imaginile videoclipurilor erau imagini ale extazului morbid.

Tremuram de nerăbdare şi sudoarea roşiatică mi se prelingea pe obraji.

Spoturile reflectoarelor au măturat publicul, lăsîndu-ne scăldaţi într-o penumbră argintie. Oriunde ajungea o rază de lumină, mulţimea părea scuturată de convulsii şi îşi dubla intensitatea zbieretelor.

Ce era atît de aparte în gălăgia aceasta? Era dovada faptului că individul uman se metamorfozase într-o turmă: mulţimile care înconjurau ghilotina, romanii care cereau, urlînd, sînge creştin, keltoii adunaţi în desiş, aşteptînd apariţia lui Marius, zeul. Vedeam din nou acea dumbravă, aşa cum mi-o închipuisem în vreme ce Marius îmi povestea; fusese atunci lumina torţelor mai vioaie decît aceste raze colorate? Erau oare îngrozitoarele siluete-ruguri mai înalte decît eşafodajele de oţel cate susţineau mulţimea de difuzoare şi de reflectoare cu lumini incandescente, de ambele părţi ale noastre?

Dar aici, nici urmă de violenţă; nici urmă de moarte: doar exuberanţa copilăroasă, revărsîndu-se din gurile tinerilor şi oglindită de trupurile lor, o energie focalizată şi uşor de stăpînit, la fel de uşor precum era s-o dezlănţui.

Din nou, un nor de fum de haşiş venind dinspre primele rînduri. Motociclisti pletoşi în jachete de piele, cu brăţări din cureluşe împletite, îşi ridicau mîinile, bătînd din palme deasupra capetelor, ca nişte stafii ale celţilor, cu părul lor lung curgîndu-le în valuri pe umeri.

Luminile se aprindeau şi se stingeau în străfulgerări, astfel încît mişcările mulţimii apăreau fragmentate, ca nişte salturi încremenite.

Cîntau la unison, intensitatea glasurilor creştea. Ce strigau oare? LESTAT, LESTAT, LESTAT.

Oh, era de-a dreptul divin, ba chiar mai mult decît atît. Ce muritor ar fi putut rezista acestei adorări, acestei veneraţii? Mi-am strîns mantia în jurul meu: acesta era semnalul. Mi-am scuturat pletele, dîndu-le amploare. Gesturile acestea au transmis un fior de ţipete reînnoite, pînă în capătul opus al sălii.

Luminile s-au îndreptat asupra scenei. Mi-am ridicat mantia, asemeni unor aripi de liliac.

Ţipetele au fuzionat într-un singur urlet monolitic.

SÎNT VAMPIRUL LESTAT! am urlat din rărun­chi, îndepărtîndu-mă de microfon, iar sunetul părea a deveni vizibil, arcuindu-se de-a lungul sălii ovale.

Vocea mulţimii a sporit, devenind mai puternică, de parcă ar fi vrut să devoreze sunetul ale cărui ecouri mai dăinuiau încă.

HAIDEŢI, VREAU SĂ V-AUD! MĂ IUBIŢI! am strigat fără să mă gîndesc.

Mulţimea tropăia. Tropăia, nu doar pe pardoseala de beton, ci şi pe scaunele de lemn.

CÎTI DINTRE VOI S-AR VREA VAMPIRI?

Mugetul a devenit un adevărat tunet. O mulţime de spectatori încercau să se caţere pe scenă, dar gărzile de corp îi împingeau înapoi în sală. Unul dintre motocicliştii cu părul vîlvoi, un uriaş brunet, ţopăia întruna, cu cîte o cutie de bere în fiecare mînă.

Luminile au devenit şi mai strălucitoare, asemeni unei explozii. Apoi, din difuzoarele şi amplificatoarele din spatele meu a răsunat uruitul răguşit al unei locomotive la un volum înnebunitor, de parcă un tren s-ar fi prăvălit în scenă.

Uruitul a înghiţit toate celelalte zgomote ale publicu­lui, în tăcerea care urla, mulţimea dansa şi se legăna sub ochii mei. A urmat apoi furia pătrunzătoare a chitarei electrice. Tobele bubuiau în cadenţa unui marş, iar vuietul de locomotivă al sintetizatorului a culminat, apoi s-a năruit într-un vîrtej de zgomote în consonanţă cu marşul bateriei. Venise timpul să încep să cînt, într-o cheie minoră, nişte versuri puerile, care acopereau acompaniamentul:


SÎNT VAMPIRUL LESTAT

V-AŢI ADUNAT AICI PENTRU MARELE SABAT

ŞI, VĂ SPUN DREPT, NU VĂ INVIDIEZ
Am înşfăcat microfonul de pe suport şi-am alergat spre una dintre extremităţile scenei, apoi spre cealaltă, cu mantia fluturînd în urma mea:
NU PUTEŢI ŢINE PIEPT STĂPÎNITORILOR NOPŢII

ÎN OCHII LOR NU VEŢI GĂSI ÎNDURARE

IAR SPAIMA VOASTRĂ VA FI PENTRU EI O ÎNCÎNTARE
Spectatorii întindeau mîinile, încercînd să mă apuce de glezne, trimiţîndu-mi bezele. O mulţime de fete se urcaseră în spinarea însoţitorilor lor şi se străduiau să-mi apuce mantia ce se rotea pe deasupra capetelor lor.
ŞI TOTUŞI, CU DRAGOSTE VĂ VOM POSEDA ÎN ÎNCÎNTARE VĂ VOM FRÎNGE

ELIBERÎNDU-VĂ ÎN MOARTE


SĂ NU SPUNĂ NIMENI
CĂ NU V-AM AVERTIZAT
Tough Cookie, zdrăngănind cu furie, dansa în jurul meu, răsucindu-se sălbatic, în vreme ce muzica atingea paroxismul într-un glissando întortocheat; tobele şi cinelele stăteau să se sfărîme, iar vîrtejul sintetizatorului se înălţa din nou.

Simţeam cum muzica îmi pătrundea pînă-n măduva oaselor. Nici măcar la sabatul la care participasem, cu veacuri în urmă, la Roma, nu fusesem cuprins de o aseme­nea frenezie.

M-am insinuat, la rîndul meu, în dansul sălbatic, mişcîndu-mi şoldurile elastic, apoi legănîndu-mă înainte şi înapoi, în vreme ce ne apropiam amîndoi de marginea scenei. Reeditam contorsiunile libertine şi erotice ale lui Pulcinello şi ale Arlechinului, ale tuturor protagoniştilor bătrînei Commedia dell'Arte, improvizînd şi noi, aşa cum o făcuseră şi ei la vremea lor. Instrumentaţia se îndepărta de linia melodică, apoi o regăsea iar. Dansul nostru devenea tot mai frenetic, deşi nu repetaserăm nimic, nu stabiliserăm nimic dinainte. Totul se petrecea acolo, pe scenă, şi totul era nou pentru noi.

Paznicii îi respingeau cu duritate pe cei ce încercau să se apropie de noi. Dansam pe muchia platformei, ispitindu-i, părul ne biciuia chipurile şi, cînd şi cînd, ne întor­ceam cu spatele spre public, pentru a ne admira noi înşine, imposibile năluciri pe ecranele gigantice din spa­tele nostru. Sunetul îmi străbătea trupul. Întorcîndu-mă spre public, simţeam cum decibelii călătoresc prin trupul meu, ca o minge de oţel, prin şolduri, iar apoi prin umeri. Mi-am dat seama că mă ridicam de la sol într-un salt uriaş, făcut parcă cu încetinitorul. Am aterizat încet, fără zgomot, cu mantia fluturînd, deschizîndu-mi gura pentru a-mi arăta colţii.

Euforie. Aplauze asurzitoare.

Pretutindeni, vedeam grumazuri dezgolite, băieţi şi fete care îşi descheiaseră gulerele şi se înălţau pe vîrfuri, invitîndu-mă prin gesturi să vin să îi posed. Mă implorau, iar unele dintre fete începuseră să plîngă.

Mirosul de sînge plutea gros ca fumul. Carne, carne şi iar carne. Şi, cu toate acestea, peste tot, inocenţă, convin­gerea de nezdruncinat că ceea ce se întîmpla aici era artă, nimic altceva! Nimeni nu putea păţi nimic, întreaga iste­rie nu prezenta nici un risc.

Cînd urlam, aveau impresia că sînt ajutat de amplifica­toare. Cînd săream, credeau că e o şmecherie la mijloc. De ce nu, la urma urmei, cînd vrăjitoriile de tot soiul îi înconjurau din toate părţile, cînd se lăsau păcăliţi de imaginile strălucitoare ale ecranelor din spatele nostru?

Ah, Marius, cît aş fi vrut să fii şi tu aici! Gabrielle, unde eşti?

Versurile au izbucnit din nou, cîntate la unison de către întregul grup de astă dată. Vocea adorabilă, de soprană, a lui Tough Cookie se ridica deasupra vocilor noastre. Apoi ea a început să-şi rotească în cerc capul, atingînd cu pletele scîndurile scenei, în vreme ce chitara i se înălţa lascivă, asemeni unui falus uriaş. Miile de specta­tori tropăiau şi aplaudau la unison.

― VĂ SPUN ADEVĂRUL, SÎNT UN VAMPIR! am strigat deodată.

Extaz, delir.

― SÎNT RĂU! SÎNT ÎNSUŞI RĂUL!

Da, da, da, da, DA, DA, DA.

Mi-am azvîrlit braţele în sus, cu palmele deschise:

― VREAU SĂ VĂ BEAU SUFLETELE!

Uriaşul motociclist cu părul încîlcit şi cu jacheta din piele neagră s-a dat înapoi cîţiva paşi, lovindu-se de cei din spatele său, şi-a luat avînt şi, dintr-un salt, a ajuns lîngă mine, cu braţele ridicate, cu pumnii încleştaţi. Gărzile de ordine s-au repezit să îl dea la o parte, dar am fost mai iute decît ei. L-am tras la piept, ridicîndu-l cu o singură mînă şi mi-am lipit gura de gîtul lui cu dinţii abia atingîndu-l, abia atingînd gheizerul acela de sînge ce stătea gata să ţîşnească drept în sus!

Dar paznicii mi l-au smuls şi l-au aruncat înapoi în public, cum ai arunca un peşte înapoi în mare. Tough Cookie a venit lîngă mine. Pantalonii ei de mătase neagră străluceau şi mantia îi era ca o vîlvătaie. Mă ţinea, ca să nu-mi pierd echilibrul, de parcă şi eu încercam să-i scap.

Ştiam acum ceva ce nu găsisem scris în nici una dintre paginile pe care le citisem despre cîntăreţii de rock: această nebunească unire între primitiv şi ştiinţific, această frene­zie religioasă. Eram cu toţii nişte zei. Ne aflam în desişul sacru.

Încă de la primul cîntec, siguranţele se arseseră şi sala se întunecase pentru cîteva clipe. Am trecut la cea de a doua piesă, în vreme ce mulţimea se încadra în ritm, scandînd versurile, cunoscute de pe disc şi din videocli-puri. Eu şi Tough Cookie am început să cîntăm, bătînd ritmul:


COPII AI ÎNTUNERICULUI

DAŢI PIEPT CU COPIII LUMINII


FII AI OMULUI,

ÎNFRUNTAŢI FIII NOPŢII


Şi din nou, au izbucnit strigăte şi fluierături. Puţin le păsa de versuri. Nici keltoii n-ar fi dat cu mai mult entuziasm semnalul de începere a masacrului.

Dar, nici de data asta, nici vorbă de vreun masacru, nici urmă de vreun sacrificiu prin ardere pe rug.

Patima lor rostogolea imagini ale răului, nu răul însuşi. Patima îmbrăţişa imagini ale morţii, nu însăşi moartea. O simţeam, aşa cum simţeam arşiţa luminii pătrunzîndu-mi prin porii pielii, la rădăcina firelor de păr. Ţipătul ampli­ficat al lui Tough Cookie ducea mai departe strofa următoare. Ochii mei scrutau cele mai îndepărtate unghere ale amfiteatrului, care devenise un singur suflet ce suspina.

DOAMNE, scapă-mă de asta, nu vreau să-mi placă. Nu mă lăsa să uit de toate, să-mi sacrific toate ţelurile, toate hotărîrile, pentru această patimă. Vă doresc, copiii mei. Vă doresc sîngele, sîngele vostru cel nevinovat. Vreau adoraţia voastră atunci cînd colţii mei vă vor străpunge. Da, asta-i mai presus de orice ispită.

DAR chiar în acea clipă de nepreţuită nemişcare şi ruşine, i-am zărit pe ei, pe cei adevăraţi, acolo. Chipuri albe şi subţiri, ca nişte măşti, în marea de chipuri omeneşti informe, distingîndu-se asemeni chipului lui Magnus, în sala aceea micuţă de pe bulevard, cu atîta timp în urmă. Ştiam că, în culise, Louis îi zărise, la rîndul său. Dar ceea ce remarcasem la ei, tot ceea ce emanau, era teamă şi uimire.

― VOI TOŢI, VAMPIRII DIN SALĂ, am strigat. ARĂTAŢI-VĂ!

Dar ei au rămas locului, în vreme ce pe toţi muritorii machiaţi şi costumaţi din jurul lor i-a cuprins delirul.

Vreme de trei ore încheiate, am dansat, am cîntat şi am descătuşat infernul din instrumentele noastre meta­lice. Whisky-ul se plimba întruna între Alex, Larry şi Tough Cookie. Mulţimea se repezea spre noi, în răstim­puri, pînă cînd forţa de poliţie a fost dublată şi s-au aprins luminile. În colţurile cele mai îndepărtate ale sălii, se auzeau scaune de lemn rupîndu-se şi mii de cutii de bere se rostogoleau de colo-colo, pe pardoseala de beton. Dar ei, nu s-au apropiat nici măcar cu un pas. Unii chiar s-au făcut nevăzuţi.

Asta era situaţia.

Nesfîrşite urlete, de parcă cincisprezece mii de beţivi ar fi scăpat liberi pe străzile oraşului, a răsunat întruna, pînă în momentele de la final, cînd a urmat balada din ultimul clip, Era nevinovăţiei.

Muzica s-a îmblînzit. Tobele au uruit pentru ultima oară, vaierul chitarei a pierit, iar sintetizatorul a umplut văzduhul de notele translucide cîntate de o harfă, sunete atît de uşoare şi totuşi, atît de profunde, încît atmosfera părea brăzdată de o ploaie de aur.

Un singur spot de lumină difuză s-a oprit asupra locului în care mă aflam. Veşmintele-mi erau pătate de sudoarea însîngerată, pletele-mi erau şi ele ude şi încîlcite, iar mantia-mi spînzura pe umărul stîng.

Au rămas cu toţii cu gurile căscate, atenţi şi beţi de încîntare. Vocea mea s-a înălţat lent, şi fiecare frază a fost pronunţată limpede:
Trăim în era nevinovăţiei

A adevăratei nevinovăţii.

Toţi demonii voştri sînt vizibili

Toţi demonii voştri sînt materiali


Numiţi-i durere

Numiţi-i foamete

Numiţi-i război
De răul mitic nu mai e nevoie.
Alungaţi vampirii şi diavolii

O dată cu zeii pe care nu-i mai veneraţi

Amintiţi-vă:

Omul cu colţii ascuţiţi poartă o mantie.

Ceea ce pare a fi o vrajă

Este o vrajă.

Înţelegeţi ceea ce vedeţi

Cînd vă uitaţi la mine!


Ucideţi-ne, fraţi şi surori,

Războiul a început


Înţelegeţi ceea ce vedeţi

Atunci cînd mă priviţi.


Am închis ochii, pentru a nu vedea zidul de aplauze care se iscase. De ce aplaudau, de fapt? Ce sărbătoreau?

Giganticul autitoriu era luminat ca ziua. Cei adevăraţi se pierduseră în îmbulzează. Poliţiştii în uniformă ne-au înconjurat, formînd un cordon solid în jurul nostru. Alex mi-a strigat, în vreme ce ne strecuram după cortină:

― Omule, trebuie să spălăm putina. Ăştia ne-au înconjurat limuzina, iar tu n-ai să reuşeşti în veci să ajungi la maşina ta.

I-am răspuns că da, trebuia să plece, să ajungă la limu­zină, s-o ştergem de-aici.

În stînga mea, am zărit chipul alb şi rigid al unuia dintre cei adevăraţi, care-şi croia drum printre ziarişti. Era îmbrăcat în piele neagră, asemeni motocicliştilor, iar părul său negru, mătăsos, era strălucitor.

Cortina s-a desprins de pe vergelele care o susţineau, şi mulţimea din sală s-a revărsat în culise. Louis era lîngă mine. Din dreapta, am văzut venind un alt nemuritor, un bărbat subţirel şi fioros, cu ochi mici şi întunecaţi.

O pală de aer rece ne-a lovit cînd am pătruns în par­care. Era plin de muritori care se împingeau şi zbierau. Poliţiştii urlau felurite ordine. Limuzina se clătina ca o coajă de nucă în furtună, în vreme ce Alex, Larry şi Tough Cookie erau împinşi înăuntru. Una dintre gărzile de corp pornise motorul Porsche-lui pentru mine, dar tinerii care înconjuraseră maşina loveau in capotă şi în portiere, de parcă acestea ar fi fost nişie tobe.

În spatele vampirului brunet a apărut un alt demon, o femeie de astă dată. Perechea se apropia de noi, inexora­bil. Ce naiba îşi închipuiau că vor putea face?

Motorul puternic al limuzinei răgea ca un leu, dar tinerii nu se lăsau duşi din calea maşiniii. Paznicii de pe motociclete îşi ambalau şi ei motoarele, răspîndind fum şi larmă.

Cei trei vampiri au apărut deodată în jurul Porsche-lui. Chipul bărbatului mai înalt era schimonosit de furie şi, încordîndu-şi braţul, a ridicat într-o rînă maşina, cu tot cu tinerii care se ţineau de ea. Maşina urma să se răstoarne. Am simţit cum un braţ se încolăceşte în jurul gîtului meu. Louis a zvîcnit, şi-am auzit limpede pumnul lui lovind trupul supranatural din spatele meu. Am auzit un blestem şoptit.

Deodată, muritorii au început cu toţii să urle. Un poliţist înarmat cu un portavoce sfătuia mulţimea să se împrăştie.

M-am repezit înainte, trîntind la pămînt o sumedenie de tineri muritori, şi am oprit Porsche-ul exact la timp, înainte ca acesta să se fi răsturnat pe spate, asemeni unui cărăbuş. În vreme ce mă chinuiam să deschid portiera, mulţimea mă împingea din spate. Hărmălaia aceasta era pe cale de a se transforma într-o răzmeriţă. Iar, în acest caz, avea să fie prăpăd.

Fluierături, ţipete, sirene. Trupuri, strivindu-ne pe mine şi pe Louis laolaltă. Vampirul îmbrăcat în piele nea­gră a apărut dincolo de maşină, învîrtind deasupra capului o seceră argintie ce strălucea în lumina neoanelor. L-am auzit pe Louis strigînd un avertisment. Cu coada ochiului, am zărit sclipirea altei seceri.

Un scrîşnet supranatural a sfîşiat cacofonia de urlete atunci cînd, într-o străfulgerare de lumină orbitoare, bărbatul vampir s-a transformat într-o torţă vie. O altă vîlvătaie a izbucnit chiar lingă mine. Secera s-a prăbuşit pe ciment. La oarecare distanţă, o altă siluetă vampirică a luat foc, cu un pîrîit sinistru.

Mulţimea, cuprinsă de panică, s-a repezit înapoi, către sală. Fluviul de oameni se scurgea din parcare, fugind, încercînd să scape de trupurile aprinse ce se zvîrcoleau, mistuindu-se şi înnegrindu-se. Carnea li se topea din cauza arşiţei, lăsînd la iveală doar oasele. Am zărit şi alţi nemu­ritori, risipindu-se cu o viteză nemaivăzută prin înghe­suiala muritorilor.


Yüklə 3,45 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   39   40   41   42   43   44   45   46   47




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin