Vicontele de Bragelonne 1

— Cine vine acolo? întrebă ea.

Cei doi tineri îşi ridicară privirile cu iuţeala unui fulger.

— Parry – răspunse Buckingham – Parry, şi atîta tot.

— Iartă mă – zise Rochester – dar e însoţit de cineva, după cât mi se pare.

— Da, aşa e – reluă prinţesa cu un aer de mare plicti­seală. Dar, spune mi, milord, ce înseamnă aceste cuvinte: "Parry, şi atîta tot"?

— Înseamnă, doamnă – răspunse Buckingham înţepat – că acest credincios Parry, acest rătăcitor Parry, acest veşnic Parry nu reprezintă, după mine, mare lucru.

— Te înşeli, domnule duce; Parry, rătăcitorul Parry, cum ai spus, a colindat lumea ca slujitor al familiei mele, şi ori de câte ori îl văd pe acest bătrân, pentru mine e o mare bucurie.

Lady Henriette urma progresia obişnuită la femeile fru­moase şi îndeosebi la femeile cochete: trecea de la capriciu la mustrarea cea mai neîndurătoare; galantul se lovise de capriciu, curtezanul trebuia să se plece acum sub săgeţile mustrării. Buckingham se înclină, dar fără a mai spune ceva.

— E adevărat, doamnă – interveni Rochester, înclinându se la rândul său – că Parry e o pildă de slujitor; dar, doamnă, nu mai e tânăr, iar noi nu râdem decât atunci când vedem lucruri vesele. Este oare vesel un bătrân ca el?

— Destul, milord – rosti sec lady Henriette – acest subiect de discuţie mă răneşte. Apoi, ca şi cum şi ar fi vorbit, ei însăşi, adăugă: E într adevăr de necrezut cum prietenii fratelui meu au atât de puţin respect pentru servitorii lui!

— Ah, doamnă – se tângui Buckingham – înalta, voastră graţie îmi străpunge inima cu un pumnal înroşit în foc de propriile sale mâini.

— Ce vrea să spună această frază răsucită ca un madrigal francez, domnule duce? N o înţeleg.

— Ea înseamnă, doamnă, că voi înşivă, atât de bună, atât de frumoasă, atât de simţitoare, aţi râs uneori, iertare, am vrut să spun aţi zâmbit, în faţa flecărelilor fără noimă ale acestui preacumsecade Parry, pentru care alteţa voastră se arată astăzi de o atât de fermecătoare sensibilitate.

— Ei bine, milord – zise lady Henriette – dacă voi fi greşit cumva în această privinţă, rău faci că mi o aminteşti. Şi se întoarse cu o mişcare de nerăbdare. Acest bun Parry vrea să mi vorbească, aşa cred. Domnule Rochester, spune, te rog, să tragă la ţărm.

Rochester se grăbi să repete porunca prinţesei. Peste un minut, barca atingea malul.

— Să coborâm, domnilor – zise lady Henriette, luând braţul pe care i l oferea Rochester, cu toate că Buckingham era mai aproape de ea şi l întinsese pe al său.

Atunci Rochester, cu o mândrie rău ascunsă, ce stră­punse inima nefericitului Buckingham, o ajută pe prinţesă să păşească peste mica punte pe care oamenii din echipaj o aruncaseră de la barca regală până la mal.

— Unde vrea să meargă alteţa voastră? întrebă Ro­chester.

— Vezi foarte bine, milord, spre bunul Parry, care rătăceşte, cum spunea milord Buckingham, şi mă caută cu ochii lui slăbiţi din pricina lacrimilor pe care le a vărsat din pricina nenorocirilor noastre.

— Oh, ceruri sfinte – murmură Rochester – ce tristă e azi alteţa voastră, doamnă! Am într adevăr credinţa că noi trebuie să apărem în ochii ei ca doi zănatici caraghioşi.

— Vorbeşte în numele dumitale, milord – îl întrerupse Buckingham cu ciudă. Eu îi displac în aşa măsură alteţei sale, încât nu i apar în nici un fel.

Nici Rochester, nici prinţesa nu răspunseră; se observă doar că lady Henriette îl mâna pe cavalerul ei să meargă mai repede. Buckingham rămase în urma lor şi se folosi de această izolare spre a şi vărsa năduful asupra batistei sale de mătase, pe care, din trei muşcături furioase, o sfâşie în bucăţi.

— Parry, bunul Parry – strigă prinţesa cu vocea ei dulce – vino aici; văd că mă cauţi, şi aştept.

— Ah, doamnă – zise Rochester, vrând să uşureze mâhnirea prietenului său rămas, după cum am spus, în urmă – dacă Parry n o vede pe alteţa voastră, omul care vine după el e o călăuză destul de bună, chiar pentru un orb, căci, în­tr adevăr, are nişte ochi ce scânteiază ca focul; e ca un fanai cu două flăcări omul acesta.

— Luminând o foarte frumoasă şi foarte impunătoare înfăţişare – adaugă prinţesa, hotărâtă să i o taie cu orice preţ.

Rochester înclină capul.

— Una din acele înfăţişări bărbăteşti, de soldat, cum nu se întâlnesc decât în Franţa – adăugă prinţesa cu stăruinţa femeii care se ştie la adăpost de ameninţarea oricărei replici.

Rochester şi Buckingham se priviră ca pentru a şi spune: "Ce i a venit oare?"

— Vezi, domnule Buckingham, ce vrea Parry – zise lady Henriette. Hai, du te!

Tânărul, care vedea în acest ordin o favoare, îşi recăpătă curajul şi alergă înaintea lui Parry, care, urmat de d'Artagnan, păşea cu încetineală către această nobilă societate, Parry mergea încet din pricina vârstei lui; d'Artagnan păşea domol şi cu nobleţe, aşa cum se cuvenea să calce un d'Arta­gnan ce stăpânea o treime dintr un milion, adică fără îngâmfare, dar şi fără sfială. Când Buckingham, punând multă râvnă ca să îndeplinească dorinţele prinţesei, care se oprise pe o bancă de marmură ca şi cum ar fi obosit o cei câţiva paşi făcuţi, când Buckingham, ziceam, fu numai la câteva picioare de Parry, acesta îl recunoscu îndată.

— Ah, milord – zise el, abia trăgându şi sufletul – înălţimea voastră binevoieşte să împlinească porunca regelui?

— Ce poruncă, domnule Parry? întrebă tânărul cu un fel de răceală îmblânzită doar de dorinţa de a fi pe placul prinţesei.

— Ei bine, maiestatea sa roagă pe înălţimea voastră să l prezinte pe domnul lady ei Henriette.

— Domnul, care anume? făcu ducele cu trufie.

D'Artagnan, se ştie, era uşor de întărâtat; tonul milordului Buckingham nu i plăcu de loc. II privi pe curtezan drept în ochi şi două fulgere scânteiară sub sprâncenele i încruntate. Apoi, făcând o sforţare să se stăpânească, zise pe un ton vădit temperat:

— Domnul cavaler d'Artagnan, milord.

— Iartă mă, domnule, dar acest nume e pentru mine un nume, şi atîta tot.

— Adică?

— Adică nu te cunosc.

— Eu sunt mai fericit ca dumneata, domnule – i o în­toarse d'Artagnan – căci eu am avut onoarea să cunosc în­deaproape familia domniei tale şi îndeosebi pe milordul duce de Buckingham, ilustrul dumitale părinte.

— Pe tatăl meu? făcu Buckingham. Într adevăr, dom­nule, acum mi se pare că îmi amintesc... Domnul cavaler d'Artagnan, ai spus?

D'Artagnan se înclină.

— În persoană – răspunse el.

— Iartă mă, nu eşti cumva unul din acei francezi cu care tatăl meu a avut anumite legături tainice?

— Întocmai, domnule duce, sunt unul din acei francezi.

— Atunci, domnule, dă mi voie să ţi spun că mi se pare foarte ciudat că tatăl meu, cât a trăit, n a auzit niciodată vorbindu se de dumneata.

— Nu, domnule; a auzit însă vorbindu se în clipa morţii; eu i am făcut cunoscută, prin valetul de cameră a! reginei Ana de Austria, vestea primejdiei ce l pândea; din păcate, vestea a ajuns prea târziu.

— Asta n are nici o însemnătate, domnule – zise Bu­ckingham. Înţeleg deci că, vrând să faci cândva un bine pă­rintelui, vii să ceri acum ocrotirea fiului.

— Mai întâi, milord – răspunse pe un ton înţepat d'Ar­tagnan – eu nu cer ocrotirea nimănui. Maiestatea sa Carol al II lea, căruia am avut marea cinste de a i face unele ser­vicii (trebuie să ţi spun, domnule, că mi am petrecut viaţa cu asemenea îndeletniciri), regele Carol al II lea, aşadar, care doreşte să mă onoreze cu înalta sa bunăvoinţă, a vrut să fiu prezentat lady ei Henriette, sora sa, căreia voi avea poate fericirea să i fiu de folos în viitor. Or, regele ştia că domnia ta te găseşti în acest moment în preajma alteţei sale şi m a îndrumat către dumneata, prin mijlocirea lui Parry. Nu e deci nici un mister. Nu ţi cer absolut nimic, iar dacă nu socoţi potrivit să mă prezinţi alteţei sale, voi avea mâhnirea sa mă lipsesc de serviciul dumitale şi îndrăzneala de a mă prezenta singur.

— Cel puţin, domnule – replică Buckingham, care ţinea să aibă ultimul cuvânt – cred că nu vei da înapoi în faţa unei explicaţii pe care dumneata singur ai provocat o.

— Eu nu dau niciodată înapoi, domnule – răspunse d'Artagnan.

— Dumneata trebuie să cunoşti atunci, de vreme ce ai avut legături tainice cu tatăl meu, unele amănunte deosebite!

— Aceste legături sunt astăzi foarte îndepărtate de noi, domnule, căci domnia ta nu te născuseşi încă pe vremea aceea, şi pentru câteva nenorocite de diamante pe care le am primit din mâinile sale şi le am dus în Franţa nu merită într adevăr osteneala să răscolim atâtea amintiri.

— Ah, domnule – rosti cu însufleţire Buckingham, apropiindu se de d'Artagnan şi întinzându i mâna – aşadar dumneata eşti! Dumneata eşti omul pe care tatăl meu i a căutat atât de mult şi care se putea aştepta la atâtea din par­tea noastră!

— A aştepta... Într adevăr, domnule, asta e tăria mea, şi toată viaţa am aşteptat!

În acest timp, prinţesa, văzând că străinul întârzie să vină la ea, se ridicase de pe bancă şi se apropiase.

— Acum, domnule – zise Buckingham – nu voi mai şovăi să fac prezentarea pe care ai cerut să ţi o fac. Apoi întorcându se şi înclinându se în faţa lady ei Henriette, tânărul spuse: Doamnă, regele, fratele vostru, doreşte ca eu să am cinstea de a prezenta alteţei voastre pe domnul cavaler d'Artagnan.

— Pentru ca alteţa voastră să aibă la nevoie un sprijin puternic şi un prieten de încredere – adăugă Parry.

D'Artagnan făcu o plecăciune.

— Mai ai şi altceva de spus, Parry? întrebă lady Hen­riette, zâmbindu i lui d'Artagnan în timp ce i se adresa bătrânului servitor.

— Da, doamnă, regele doreşte ca alteţa voastră să păs­treze cu sfinţenie în memoria sa numele şi să şi amintească de meritul domnului d'Artagnan, căruia maiestatea sa spune că i datorează redobândirea regatului.

Buckingham, prinţesa şi Rochester se priviră ca uluiţi.

— Asta – zise d'Artagnan – e o altă mică taină, pentru care, pe cât se pare, nu mă voi lăuda faţă de fitil maiestăţii sale Carol al II lea, aşa cum am făcut o faţă de dumneata cu diamantele acelea.

— Doamnă – spuse Buckingham – domnul îmi amin­teşte pentru a doua oară o întâmplare care îmi aţâţă în aşa măsură curiozitatea, încât voi îndrăzni să vă cer îngăduinţa de a l îndepărta o clipă de alteţa voastră, pentru a sta de vorbă cu el între patru ochi.

— Bine, milord – răspunse prinţesa – dar adu l cât mai repede înapoi surorii pe acest prieten atât de credincios fratelui.

Şi luă braţul lui Rochester, în timp ce Buckingham îl lua pe al lui d'Artagnan.

— Oh, povesteşte mi, te rog, cavalere – zise Buckin­gham – toată această întâmplare a diamantelor, pe care ni­meni n o cunoaşte în Anglia, nici măcar fiul aceluia care i a fost eroul.

— Milord, o singură persoană avea dreptul . să poves­tească toată această întâmplare, cum i ai spus, şi acela era tatăl dumitale; el a socotit de cuviinţă să tacă, astfel că cer îngăduinţa să fac la fel.

Şi d'Artagnan se înclină cu o mişcare ce voia să arate că nici o stăruinţă nu l va putea abate de la această hotărâre.

— Dacă i aşa, domnule – murmură Buckingham – iartă mă, te rog, că am adus . vorba despre asta; şi dacă într o zi voi veni şi eu în Franţa...

Dar întoarse capul spre a se mai uita o dată la prinţesă, care însă nici nu se gândea la el, fund sau lăsând să pară că este preocupată de convorbirea cu Rochester. Buckingham scoase un oftat.

— Ei bine? întrebă d'Artagnan.

— Spuneam că dacă, într o zi, voi veni şi eu în Franţa...

— Vei veni, milord – spuse d'Artagnan zâmbind – te asigur eu.

— Ce te face să crezi asta?

— O, am un dar al meu ciudat de a prevesti; şi o dată ce fac o prevestire, rar se întâmplă să mă înşel. Aşadar, dacă vei veni în Franţa?

— Ei bine, domnule, dumitale, căruia regii îi cer nepre­ţuita prietenie prin care îşi pot recâştiga coroanele, eu voi îndrăzni să ţi cer o părticică din acea mare îndatorare pe care ai arătat o tatălui meu.

— Milord – răspunse d'Artagnan – fii încredinţat că mă voi socoti foarte onorat dacă, acolo, vei binevoi să ţi aduci aminte că m ai cunoscut aici. Iar acum, îngăduie mi... Şi întorcându se către lady Henriette: Doamnă – zise el – alteţa voastră e fiică a Franţei şi, în această calitate, nă­dăjduiesc să vă revăd la Paris. Una din zilele mele fericite va fi aceea în care alteţa voastră îmi va da un ordin oare­care, pentru a mi aduce aminte, mie, că n aţi uitat recoman­dările augustului vostru frate.

Şi se înclină în faţa tinerei prinţese, care, cu o graţie in­tru totul regească, îi întinse mâna să i o sărute.

— Ah, doamnă – rosti în şoaptă Buckingham – ce trebuie să fac pentru a obţine din partea alteţei voastre o asemenea favoare?

— Doamne, milord! răspunse lady Henriette. Întreabă l pe domnul d'Artagnan, el îţi va spune.

XXXVI

CUM D'ARTAGNAN A SCOS, CA ZÂNA DIN POVESTE,

UN CASTEL DINTR O LADĂ DE BRAD

Cuvintele regelui privitoare la amorul propriu al lui Monck stârniră în sufletul lui d'Artagnan temeri nu tocmai mărunte. Locotenentul stăpânise toată viaţa lui marea artă de a şi alege duşmanii, iar atunci când se nimerea ca aceştia să fie neînduplecaţi şi de neînfrânt, însemna că nu putuse, sub nici un motiv, să facă altfel. Dar punctele de vedere se schimbă mult de a lungul unei existenţe. Totul e ca o lan­ternă magică, ale cărei privelişti ochiul omenesc le preface de la an la an. De aici rezultă că, între ultima zi a unui an în care toate se vedeau în alb şi prima zi a celui următor, în care toate se vor vedea în negru, nu se află decât răstimpul unei singure nopţi.

D'Artagnan, atunci când plecase din Calais cu cei zece hojmalăi ai lui, se temuse tot atât de puţin că va avea de lup­tat cu Goliat, Nabucodonosor sau Holofern, pe cât s ar fi temut să şi încrucişeze spada cu un recrut sau să se ciorovăie cu vreo hangiţă. Semănase deci cu un şoim ce se repede în­fometat asupra unui berbec. Dar un d'Artagnan sătul, un d'Artagnan bogat, un d'Artagnan învingător, un d'Artagnan mândru de o izbândă atât de grea, acest d'Artagnan avea prea mult de pierdut pentru a nu socoti bob cu bob tot ceea ce putea să i aducă, ceasul rău.

În timp ce se întorcea de la prezentarea sa în faţa prin­ţesei, d'Artagnan se gândea deci la un singur lucru, acela de a nu l aţâţa pe un om atât de puternic ca Monck, un om pe care însuşi Carol îl lua cu binişorul, oricât era el de rege; căci, abia restabilit, sprijinitul putea să mai aibă încă nevoie de sprijinitor, şi prin urmare nu i va putea refuza acestuia, la nevoie, mărunta satisfacţie de a l surghiuni pe d'Artagnan sau de a l închide în vreun turn din Middlesex, sau chiar de a l face scăpat în apele mării pe ruta dintre Dover şi Boulogne. Asemenea soiuri de satisfacţii sunt obişnuite între regi şi viceregi, fără a trage după ele nici un fel de consecinţe ne­plăcute. Nici nu era măcar nevoie ca regele să aibă vreun amestec direct într o asemenea întâmplare prin care Monck ar căuta să şi ia revanşa. Rolul regelui s ar putea mărgini pur şi simplu la acela de a i ierta viceregelui Irlandei tot ceea ce acesta va hotărî în privinţa lui d'Artagnan. Pentru ca ducele de Albemarle să rămână cu cugetul împăcat, nu va fi nevoie de nimic altceva decât de un te absolvo, arun­cat în glumă, sau de semnătura lui Charles the King, zgâriată pe un petic de pergament; şi, cu aceste două cuvinte rostite, sau cu cele trei scrise, sărmanul d'Artagnan ar fi pentru vecie îngropat sub ruinele propriei lui imaginaţii.

Şi apoi, lucru nu mai puţin demn de îngrijorare pentru un om atât de prevăzător cum era muşchetarul nostru, se vedea acum singur, căci prietenia lui Athos nu părea de ajuns ca să i aducă liniştea sufletească. De bună seamă, dacă ar fi fost vorba de o împărţire egală a loviturilor de spadă, muşchetarul s ar fi bizuit foarte mult pe tovarăşul său; dar în gingaşele relaţii cu un rege, când un simplu capriciu al sor­ţii vitrege ar veni în sprijinul actelor săvârşite de Monck sau de Carol al II lea, d'Artagnan îl cunoştea prea bine pe Athos pentru a şti dinainte că el va face cel mai frumos elogiu al loialităţii supravieţuitorului, mulţumindu se să verse şi­roaie de lacrimi la căpătâiul celui mort, chit că răposatul era prietenul sau, şi să i întocmească apoi un epitaf răsunător, compus din superlativele cele mai pompoase.

"De bună seamă – îşi spunea gasconul, şi această reflec­ţie era rezultatul meditaţiilor pe care le făcuse în sinea lui şi pe care noi le am aşternut mai sus – de bună seamă tre­buie să mă împac cu domnul Monck şi să i smulg dovada că nu se mai gândeşte nici pe departe la trecut. Dacă, ceea ce n aş vrea să se întâmple, el se arată încă greoi şi nehotărât în privinţa acestui simţământ, atunci îi voi da banii lui Athos, să i ducă de aici, iar eu voi rămâne în Anglia atâta timp cât va fi nevoie, până voi vedea în ce ape se scaldă; apoi, cum am ochiul ager şi piciorul sprinten, la primul semn de duşmănie, dispar, mă ascund la milordul Buckingham, care mi se pare un diavol mai smerit şi căruia, drept răsplată pentru găzduirea lui, îi voi spune toată povestea aceea cu diamantele care nu mai poate să compromită acum decât pe o bătrână regină, ce ar putea să apară că, pe vremea când era nevasta unei omizi ca domnul de Mazarin, fusese amanta unui chipeş senior ca Buckingham. Drace, am zis, şi acest Monck nu mi va mai face atunci nimic. Eh, ce straşnică idee mi a venit!"

Se ştie ca, în general, nu ideile erau acelea care îi lipseau lui d'Artagnan. Astfel, în cursul acestui monolog şi în timp ce se încheie la toţi nasturii, până sub bărbie, nimic nu i aţâţă mai mult imaginaţia ca aceste pregătiri de luptă pe care romanii le numeau accinetica. Se duse într un suflet la locu­inţa ducelui de Albemarle. Fu introdus la vicerege cu o repeziciune ce dovedea că era privit acolo ca unul din ai casei. Monck se afla în cabinetul lui de lucru.

— Milord – îi spuse d'Artagnan, cu acea expresie de mare sinceritate pe care gasconul ştia să şi o întipărească pe faţa i plină de şiretenie – milord, am venit să cer o povaţă înălţimii voastre.

Monck, tot atât de încheiat sufleteşte pe cât era antagonis­tul său trupeşte, răspunse:

— Cere, dragul meu.

Şi chipul lui arăta o expresie nu mai puţin deschisă decât aceea a lui d'Artagnan.

— Milord, înainte de toate, făgăduiţi mi taină şi în­găduinţă.

— Îţi făgăduiesc tot ce vrei. Despre ce e vorba? Spune.

— Este, milord, că eu nu sunt prea mulţumit de rege.

— Ah, aşa! Şi în ce privinţă, te rog, scumpul meu lo­cotenent?

— În aceea că maiestatea sa se deda uneori la glume foarte compromiţătoare pentru slujitorii lui, şi gluma, mi­lord, e o armă ce răneşte mult pe oamenii de spadă ca noi.

Monck se strădui din răsputeri să nu şi dea pe faţă gândurile; d'Artagnan însă îl pândea cu o atenţie prea în­cordată pentru a nu observa apărând o uşoară roşeaţă pe obrajii lui.

— În ceea ce mă priveşte – zise Monck cu aerul cel mai firesc din lume – cu, unul, nu sunt împotriva glumelor, scumpe domnule d'Artagnan; soldaţii mei ţi ar putea chiar spune că de multe ori, în tabără, ascultam cu nepăsare, şi chiar cu oarecare plăcere, cântecele glumeţe ce treceau din armata lui Lambert într a mea şi care, e de la sine înţeles, ar fi indignat urechile unui general ceva mai susceptibil decât mine.

— Oh, milord – făcu d'Artagnan – ştiu că sunteţi un om desăvârşit, ştiu că v aţi ridicat deasupra mizeriilor ome­neşti, dar sunt glume şi glume, şi în ceea ce mă priveşte, unele au darul de a mă scoate din sărite mai mult decât orice.

— Se poate şti care anume, my dear?

— Acelea care sunt îndreptate împotriva prietenilor mei sau împotriva oamenilor pe care i respect, milord.

Monck făcu o mişcare aproape neobservată, care lui d'Artagnan nu i scăpă totuşi.

— Şi întrucât – întrebă Monck – întrucât înţepătura de ac care l zgârie pe altul poate să te gâdile pe dumneata? Povesteşte mi asta, să vedem!

— Milord, am să v o explic printr o singură frază: e vorba de dumneavoastră.

Monck făcu un pas către d'Artagnan.

— De mine? zise el.

— Da, şi tocmai asta nu mi pot lămuri mie însumi; dar pesemne că este aici o neputinţă a mea. Cum poate avea regele inima să ia peste picior un om care i a făcut atât de multe şi atât de mari servicii? Cui i ar trece prin cap că i poate face plăcere să învrăjbească un leu ca dumneavoastră, contra unei biete gângănii ca mine?

— Nici eu nu înţeleg asta – rosti Monck.

— Într adevăr! în sfârşit, regele, care îmi datora o răs­plată, putea să mă răsplătească, fie şi ca pe un soldat, fără să mai răscolească povestea aceea cu răscumpărarea, care vă atinge direct, milord.

— Nu – făcu Monck, râzând – nu mă atinge câtuşi de puţin, ţi o jur.

— Nu, în ceea ce mă priveşte pe mine, înţeleg; mă ştiţi, milord, sunt atât de discret, încât până şi mormântul ar putea să pară flecar în comparaţie cu mine; dar... Înţelegeţi, mi­lord?

— Ce să înţeleg? se încăpăţână să spună Monck.

— Dacă altul ar cunoaşte taina pe care o cunosc eu...

— Ce taină?

— Eh, milord, acea nenorocită taină de la Newcastle.

— A, milionul domnului conte de La Fère?

— Nu, milord, nu; acţiunea îndreptată contra înălţimii voastre.

— A fost bine pusă la cale, cavalere, asta e tot; trebuie să recunosc. Dumneata eşti un războinic şiret şi viteaz în acelaşi timp, ceea ce înseamnă că întruneşti însuşirile lui Fabius şi ale lui Hannibal. Deci, te ai folosit de mijloacele dumitale, de forţă şi viclenie; nu mai e nimic de spus despre asta, decât că eu trebuia să mă apăr.

— Eh, ştiu asta, milord, şi nu mă aşteptam la mai puţin în privinţa nepărtinirii dumneavoastră; de aceea, dacă n ar fi fost decât răpirea în sine, la dracu! n ar fi nimic; dar mai sunt...

— Ce mai sunt?

— Împrejurările în care s a făcut această răpire.

— Care împrejurări?

— Ştiţi prea bine, milord, ce vreau sa spun.

— Nu, să mă bată Dumnezeu dacă ştiu!

— E vorba de... Într adevăr, e greu de spus.

— De ce e vorba?

— Ei bine, e vorba de blestemata aceea de ladă.

Monck se înroşi deodată tot.

— Pârlita aceea de ladă – continuă d'Artagnan – Iada aceea de brad, ştiţi?

— Aha, mai că şi uitasem de ea.

— De brad – urmă iarăşi d'Artagnan – cu o deschiză­tură pentru nas şi pentru gură. Într adevăr, milord, tot ce s a întâmplat atunci mai treacă meargă; dar lada, lada! Hotărât lucru, era o glumă cât se poate de proastă!

Monck se frământa în sinea lui, plin de năduf.

— Şi totuşi, dacă am făcut asta – reluă d'Artagnan – eu, un căpitan de aventuri, este pentru că, foarte simplu, alături de acţiunea puţin cam uşuratică pe care am întreprin­s o, dar pe care gravitatea situaţiei o poate scuza, la mine precumpănesc totdeauna prevederea şi chibzuinţă.

— O – făcu Monck – crede mă că te cunosc bine, domnule d'Artagnan, şi te preţuiesc mult.

D'Artagnan nu l slăbea nici o clipă din ochi, iscodind să afle ce se petrecea în gândul generalului pe măsură ce vorbea.

— Dar nu e vorba de mine – zise el.

— Atunci, în fine, de cine e vorba? întrebă generalul, care începea să şi piardă răbdarea.

— E vorba de rege, care niciodată nu şi va putea stăpâni limba.

— Dar, la urma urmelor, când o să mai amintească el de asta? zise Monck, bâlbâindu se.

— Milord – reîncepu d'Artagnan – nu vă feriţi, vă rog, de un om care vă vorbeşte atât de deschis, precum o fac eu. Aveţi dreptul să vă manifestaţi susceptibilitatea, oricât de modestă ar fi ea. Ce naiba, nu e un loc potrivit pentru un om serios ca dumneavoastră, pentru un om care se joacă, aş putea zice, cu sceptrele şi coroanele aşa cum se joacă un acrobat cu bilele; nu e un loc potrivit pentru un om serios, zic, să fie închis într o ladă, asemenea unui obiect curios de istorie naturală; căci, în sfârşit, înţelegeţi, asta i ar face să plesnească de râs pe toţi duşmanii dumneavoastră, şi sunteţi atât de mare, atât de nobil, atât de generos, încât meritaţi mai mult. Această taină poate face să moară de râs jumătate din speţa omenească, dacă v ar înfăţişa cineva închis în lada aceea. Or, nu se cuvine ca lumea să râdă în aşa hal de al doilea personaj al acestui mare regat.