Vicontele de Bragelonne 1

— Oh, foarte bucuros.

— N ai să te superi de loc?

— Fii serios!

— Atunci când bogăţia se abate asupra cuiva la ani târzii şi pe neaşteptate, cel în cauză, spre a nu se pierde cu firea, e bine să fie zgârcit, adică să nu cheltuiască mai mulţi bani decât ar fi avut înainte, sau să fie risipitor şi să facă atâtea datorii încât să redevină sărac.

— O, dar ceea ce mi spui tu acum seamănă a sofism, scumpul meu filozof.

— Nu cred. Vrei să fii zgârcit?

— Nu, păcatele mele! Am fost pe când n aveam nimici S o mai schimbăm!

— Atunci fii risipitor.

— Nici asta, la naiba! Datoriile mă îngrozesc. Creditorii sunt pentru mine ca dracii din iad care i răsucesc pe osândiţi în frigare, şi cum răbdarea nu e însuşirea mea de căpetenie, sunt ispitit să i frec eu pe ei.

— Eşti omul cel mai înţelept pe care l cunosc şi tu n ai nevoie să primeşti sfaturi de la nimeni. Nebuni sunt aceia care ar crede că te ar putea povăţui cu ceva. Dar, nu suntem oare în strada Saint Honoré?

— Ba da, Athos.

— Uite, acolo, la stânga, căsuţa aceea lungă şi albă e hanul unde locuiesc eu. Observi că n are decât două caturi. Eu stau la primul; celălalt e închiriat unui ofiţer pe care slujba îl ţine departe opt sau nouă luni pe an, astfel că sunt singur în toată casa, aşa cum sunt la conacul meu, numai că aici mă costă bani.

— Oh, cât de bine ştii să te descurci tu în viaţă, Athos! Ce ordine şi ce lărgime! Iată ce mi ar plăcea şi mie. Dar, ce vrei, ăsta e un dar din naştere, nu se învaţă.

— Linguşitorule! Haide, rămâi cu bine, scumpul meu prieten. Ascultă, aminteşte i despre mine lui musiu Planchet; a rămas acelaşi băiat isteţ, nu i aşa?

— Şi acelaşi om inimos, Athos. Adio!

Se despărţiră. În tot timpul acestei convorbiri, d'Arta­gnan nu slăbise nici o clipă din ochi un cal de povară în samarele căruia, sub un braţ de fân, erau ascunse săculeţele, dimpreună cu celelalte lucruri ale lui. La Saint Merri băteau ceasurile nouă seara; vânzătorii lui Planchet tocmai în­chideau prăvălia. La colţul străzii Lombarzilor, d'Artagnan opri, sub o streaşină, călăuza care ducea de hăţ calul cu samare şi chemă un simbriaş de al lui Planchet, lăsându i în pază nu numai cei doi cai, dar şi călăuza; după aceea intră la băcan, care abia se ridicase de la masă şi, într o odaie alăturată, cerceta cu o anumită înfrigurare calendarul pe care, în fiecare seară, trăgea câte o linie neagră peste ziua ce trecuse. În clipa când, după obiceiul lui zilnic, Planchet ştergea, oftând, cu vârful penei, ziua ce se scursese, d'Arta­gnan bătu cu talpa în pragul uşii, făcând să i sune pintenul de fier.

— Ah, Doamne! strigă Planchet.

Vrednicul băcan nu putu rosti nici un cuvânt mai mult: îl vedea în faţa lui pe asociatul său. D'Artagnan intră, încovoiat de spate, cu o înfăţişare posomorâtă. Gasconul îşi avea planul său în legătură cu Planchet.

"Doamne sfinte! îşi spuse în sinea lui băcanul, uitându se la călător. E tare amărât!"

Muşchetarul se aşeză pe un scaun.

— Scumpe domnule d'Artagnan – bâigui Planchet, sub povara unei pârdalnice bătăi de inimă – iată vă întors! Dar cu sănătatea?

— Destul de bună, Planchet, destul de bună – răspunse d'Artagnan, scoţând un oftat.

— Nădăjduiesc că n aţi fost rănit, nu i aşa?

— Eh!

— Da, văd că expediţia a fost grea – adăugă Planchet din ce în ce mai îngrijorat.

— Destul de grea – mormăi d'Artagnan.

Un fior îl străbătu prin tot trupul pe Planchet.

— Aş bea ceva – zise muşchetarul, ridicându şi istovit capul.

Planchet alergă el însuşi la dulap şi i aduse lui d'Artagnan un pahar mare cu vin. D'Artagnan se uită la sticlă.

— Ce vin e ăsta? întrebă el.

— Vai, vinul care vă place mult, domnule – răspunse Planchet. E vinul acela vechi de Anjou, care într o zi era să ne coste atât de scump pe toţi.

— Ah! murmură d'Artagnan cu un zâmbet trist. Ah, bietul meu Planchet, merit eu oare să mai beau un vin bun?

— Vai de mine, scumpul meu stăpân! exclamă Planchet, cu o sforţare supraomenească, în timp ce încordarea muşchi­lor feţei, paloarea şi tremurul ce l cuprinsese trădau cea mai vie nelinişte. Vai, am fost şi eu soldat, prin urmare am curaj; nu mă ţineţi pe ghimpi, domnule d'Artagnan: bănuţii noştri s au dus, aşa i?

D'Artagnan, înainte de a răspunde, tăcu un răstimp, şi acest răstimp băcanului i se păru un veac, cu toate că tă­cerea muşchetarului nu ţinu decât atât cât să se răsucească pe scaun.

— Şi dacă ar fi aşa – rosti el cu încetineală, clătinându şi capul de sus în jos – ce ai spune, sărmanul meu prieten?

Planchet, din palid cum era, se îngălbeni ca ceara. S ar fi zis că şi înghiţise limba, atât de mult i se umflase gâtlejul, atât de mult i se înroşiseră ochii.

— Douăzeci de mii de livre! murmură el. Douăzeci de mii de livre, nu mai puţin!...

D'Artagnan, cu gâtul îndoit, cu picioarele întinse, cu braţele fleşcăite, părea o statuie a Descurajării. Planchet lăsă să i scape un suspin, smuls din cutele cele mai adânci ale rărunchilor.

— Bine – bâigui el – acum înţeleg totul. Dar să fim bărbaţi. S a sfârşit, s a sfârşit, n ai ce i face! Mulţumiţi ce­rului că aţi scăpat cu viaţă, domnule.

— Fireşte, e mare lucru viaţa, de bună seamă; dar, până una alta, sunt ruinat, ruinat!

— Ce naiba, domnule! îl încurajă Planchet. Chiar dacă i aşa, nu trebuie să deznădăjduim pentru atâta lucru; vă veţi face băcan, laolaltă cu mine; vă fac părtaş la negoţul meu; o să împărţim câştigul pe din două, iar când nu va fi câştig, ei bine, vom împărţi migdalele, stafidele şi prunele uscate, şi vom ronţăi împreună cel din urmă sfert de caşcaval de Olanda.

D'Artagnan nu se mai putu preface multă vreme.

— La dracu! strigă el, mişcat până în adâncul sufletului. Eşti un băiat minunat, pe cinstea mea, Planchet! Spune, n ai căutat să mă amăgeşti cumva? N ai văzut colo, la colţul străzii, sub streaşină aceea, calul meu cu săculeţii doldora?

— Care cal? Ce săculeţe? făcu Planchet, a cărui inima se strânse deodată la gândul că d'Artagnan înnebunise cu totul.

— Ei, săculeţii englezeşti, la dracu! întări d'Artagnan, luminându se la faţă, plin de bucurie.

— Ah, Doamne! îngână Planchet, retrăgându se din faţa ochilor lui d'Artagnan, care dogoreau ca focul.

— Netotule! strigă d'Artagnan. Mă credeai nebun, care va să zică. Şi când colo, niciodată, îţi spun, niciodată n am avut capul mai teafăr şi inima mai voioasă. La săculeţii noştri, Planchet, la săculeţi!

— Dar care săculeţi, Doamne, iartă mă?

D'Artagnan îl împinse pe Planchet la fereastră.

— Colo, sub streaşină aceea, vezi un cal?

— Da.

— Este cu spinarea încărcată?

— Da, este.

— Îl vezi pe unul din băieţii tăi de prăvălie vorbind cu însoţitorul meu?

— Da, da, îl văd.

— Ei bine, tu ştii cum îl cheamă pe băiatul acela, fi­indcă e de la tine din prăvălie. Ia cheamă l.

— Abdon! Abdon! strigă Planchet de la fereastră.

— Adu calul încoace – îi şopti d'Artagnan.

— Adu calul încoace! zbieră Planchet.

— Acum, zece livre însoţitorului – zise d'Artagnan cu tonul de care s ar fi folosit să comande un atac – doi băieţi ca să aducă sus cei dintâi doi săculeţi, doi pentru ceilalţi doi din urmă, şi... iute! La dracu, să meargă totul strună!

Planchet se repezi pe scări, ca şi cum un diavol l ar fi ciupit de călcâie. Peste o clipă, băieţii de prăvălie urcau treptele, încovoiaţi sub greutatea din spinare. D'Artagnan îi trimise apoi la culcare, încuie uşa cu grijă şi, adresându se lui Planchet, care părea la rândul lui că înnebunise, zise:

— Acum, noi amândoi!

Şi întinse pe podea o pătură mare, peste care deşertă primul săculeţ. Acelaşi lucru îl făcu Planchet cu al doilea; apoi d'Artagnan, nerăbdător, îl spintecă pe al treilea cu cuţitul. Când Planchet auzi zornăitul tulburător al aurului şi arginţilor, când văzu revărsându se din sac scuzii stră­lucitori care se zbăteau ca peştii aruncaţi din plasă, simţind că mormanul de piese roşcate sau argintii creştea mereu ca un val şi l cuprindea până la glezne, îl apucă ameţeala, se împletici, se răsuci în jurul lui ca un om lovit de trăsnet şi se prăvăli cu toată greutatea peste grămada de bani, pe care trupul lui, în cădere, o făcu să se împrăştie, cu un scrâşnet de nedescris.

Planchet, sugrumat de bucurie, îşi pierduse cunoştinţa. D'Artagnan îi aruncă un pahar de vin alb peste faţă, ceea ce l readuse numaidecât în simţiri pe băcan.

— Ah, Doamne! Ah, Doamne! Ah, Doamne! murmură Planchet, ştergându şi de vin mustaţa şi barba.

Pe vremea aceea, întocmai ca şi astăzi, băcanii purtau mustăţi de cavaleri şi bărbi de lăncieri; în schimb, scăldarea în bani, destul de rară încă de pe atunci, a devenit astăzi aproape necunoscută.

— La dracu! strigă D'Artagnan. Sunt aici o sută de mii de livre pentru dumneata, domnule asociat. Ia ţi partea dumitale, dacă nu te superi; eu o voi lua pe a mea.

— Oh, frumoasă sumă, domnule d'Artagnan, frumoasă sumă!

— Cu o jumătate de ceas mai înainte, îmi părea rău pen­tru partea ce ţi se cuvine; acum însă nu mi mai pare rău, căci tu eşti un băcan cumsecade, Planchet. Haide să încheiem socoteala în mod cinstit, fiindcă, după cum se spune, so­coteala bună îţi aduce un prieten bun.

— O, dar povestiţi mi mai întâi toată întâmplarea – zise Planchet – ea trebuie să fie mult mai frumoasă decât banii aceştia.

— Pe legea mea – răspunse d'Artagnan, netezindu şi mustaţa – nu zic nu, şi dacă vreodată istoricul se va gândi la mine când va vorbi despre această întâmplare, va putea să spună că nu s a adăpat la un izvor prost. Ascultă dar, Planchet, vreau să ţi povestesc totul.

— Iar eu voi face între timp grămăjoare – zise Plan­chet. Începeţi, scumpul meu stăpân.

— Să vezi... – începu d'Artagnan, potrivindu şi răsu­flarea.

— Una – numără Planchet, strângând prima grămăjoară de bani.

XXXIX

JOCUL DOMNULUI DE MAZARIN
Într unul din vastele saloane ale Palatului Regal, cu pe­reţii îmbrăcaţi într o catifea întunecată pe care sclipeau ca­drele aurite ale unui mare număr de tablouri minunate, se vedea, în seara însăşi a sosirii celor doi francezi, toată curtea adunată în faţa alcovului domnului cardinal Mazarin, care pregătise o seară de jocuri în cinstea regelui şi a reginei.

Un mic paravan despărţea trei mese, aşezate într un colţ al încăperii. La una din aceste mese se aflau regele şi cele două regine. Ludovic al XIV lea, aşezat în faţa tinerei regine, soţia lui, îi zâmbea cu o expresie de foarte reală fericire. Ana de Austria ţinea cărţile cu dosul spre cardinal şi nora sa o ajuta la joc, atunci când nu i zâmbea soţului ei. Cât despre cardinal, care stătea culcat, cu o înfăţişare foarte slăbită, foarte obosită, jocul lui îl făcea contesa de Soissons, iar el urmărea doar îndeaproape cărţile, cu o privire plină de pa­timă şi lăcomie.

Cardinalul fusese sulemenit de Bernouin; dar roşul care i strălucea numai în pomeţii obrajilor făcea sa iasă şi mai mult la iveală paloarea bolnăvicioasă a restului figurii şi galbenul lucios al frunţii. Singuri ochii aveau o sclipire mai vie, şi asu­pra acestor ochi de bolnav se aţinteau din când în când privi­rile neliniştite ale regelui, ale reginelor şi ale curtenilor.

Adevărul este că acei ochi ai lui signor Mazarin erau ste­lele mai mult sau mai puţin strălucitoare în care Franţa vea­cului al XVII lea îşi citea destinul în fiecare seară şi în fie­care dimineaţă.

Monseniorul nici nu câştiga, nici nu pierdea; nu era deci nici vesel, nici trist. Asta era însă o stare în care Ana de Aus­tria, plină de compătimire pentru el, nu voia să l lase prea multă vreme; dar pentru a i stârni bolnavului vreo tresărire mai puternică, ar fi trebuit ca ea să câştige sau să piardă. Să câştige ar fi fost primejdios, căci atunci Mazarin şi ar fi schimbat nepăsarea într o schimonosire dezgustătoare a feţei; să piardă era de asemenea primejdios, fiindcă ar fi trebuit să se lase înşelată, şi atunci infanta, care urmărea jocul soacrei sale, fără îndoială că ar fi ţipat prea tare de bucurie pentru Mazarin.

Folosindu se de această linişte, curtenii vorbeau cu însu­fleţire între ei. Domnul de Mazarin, dacă se întâmpla să fie în toane bune, era un prinţ îngăduitor, şi el, care nu oprea pe nimeni să cânte atunci când cineva câştiga, nu era într atât de tiran încât să i oprească pe alţii să vorbească atunci când ci­neva se hotăra să piardă. Aşadar, toată lumea vorbea. La prima masă, tânărul frate al regelui, Filip, duce de Anjou, îşi privea chipul drăgălaş în oglinda unei cutiuţe. Favoritul său, cavalerul de Lorraine, sprijinit de fotoliul Prinţului, asculta cu o tainică invidie pe contele de Guiche, alt favorit al lui Filip, care povestea, în termeni aleşi, diferitele schimbări întâmplate în viaţa regelui aventurier Carol al II lea. Amintea, ca pe nişte evenimente demne de un basm, toate rătăcirile lui prin Scoţia, spaimele ce l urmăreau când partidele vrăjmaşe se ţineau după el, nopţile petrecute căţărat prin copaci, zilele când răbda de foame şi lupta din greu. Încetul cu încetul, soarta acestui rege năpăstuit atrase în aşa chip atenţia ascul­tătorilor, încât jocul începu să lâncezească chiar şi la masa regală, iar tânărul rege urmărea îngândurat, cu privirea rătă­cită, fără să pară că le dă vreo însemnătate, cele mai mici amănunte ale acestei odisei, foarte pitoresc povestite de con­tele de Guiche.

Contesa de Soissons îl întrerupse pe povestitor.

— Mărturiseşte, conte, că înfloreşti totul – zise ea.

— Doamnă, repet ca un papagal ceea ce mi au povestit şi mie diferiţi englezi. Aş spune chiar, spre ruşinea mea, că reproduc întocmai vorbele lor, ca o copie.

Ludovic al XIV lea îşi înălţă capul ce arăta înţelepciune şi mândrie.

— Doamnă – rosti el cu un glas studiat, ce trăda încă pe copilul sfios – domnul cardinal vă va spune că, pe vremea când eram minor, treburile Franţei erau lăsate în voia întâm­plării... şi că dacă aş fi fost mai vârstnic şi silit să pun mâna pe spadă, aş fi făcut o adesea ca să mi apăr masa de seară.

— Slavă Domnului – vorbi cardinalul, care deschidea pentru întâia oară gura – maiestatea voastră exagerează, căci hrana i a fost totdeauna pregătită la vreme, împreună cu aceea a slujitorilor săi.

Regele roşi.

— Oh! strigă Filip de la locul unde şedea şi fără a înceta să se privească în oglindă. Eu mi amintesc că odată, la Melun, nu fusese pregătită hrana pentru nimeni, şi regele s a ospătat cu două treimi dintr o bucată de pâine, lăsându mi mie cea­laltă treime.

Toată adunarea, văzându l pe Mazarin zâmbind, începu să râdă. Regii pot fi măguliţi cu amintirea unei suferinţe din trecut, aşa cum sunt măguliţi cu speranţa într o fericire din viitor.

— Aşa a fost scris, ca totdeauna coroana Franţei să rămână pe capul regilor, dar să cadă de pe acela al regelui Angliei – se grăbi să adauge Ana de Austria. Şi dacă această coroană s a clătinat uneori, căci se întâmplă adesea ca tronu­rile să se cutremure, cum se cutremură şi pământul, de fie­care dată, zic, când revoluţia venea cu ameninţările ei, o frumoasă izbândă readucea liniştea,

— Cu câteva odoare în plus la coroană – completă Mazarin.

Contele de Guiche tăcu; regele îşi mângâie obrazul şi Mazarin schimbă o privire cu Ana de Austria, ca spre a i mulţumi pentru cele spuse.

— Asta n are nici o însemnătate – zise Filip, netezindu şi părul. Vărul meu Carol nu e frumos, dar e foarte viteaz şi s a bătut ca un adevărat ostaş, iar dacă urmează să se bată aşa şi mai departe, nu încape îndoială că va sfârşi prin a câştiga o bătălie... ca la Rocroy.

— Dar n are armată – îl întrerupse cavalerul de Lorraine.

— Regele Olandei, aliatul său, îi va da ajutor. Şi eu i aş fi dat, dacă aş fi fost regele Franţei.

Ludovic al XIV lea se înroşi ca ardeiul. Mazarin se pre­făcu că urmăreşte mai atent ca oricând jocul de cărţi.

— În ceasul de faţă – reluă contele de Guiche – soarta acestui nefericit prinţ e pecetluită. Dacă a fost înşelat de Monck, atunci e pierdut. Temniţa, moartea poate, vor în­cheia ceea ce surghiunul, luptele şi lipsurile au început.

Mazarin îşi încruntă sprâncenele.

— E adevărat – întrebă Ludovic al XIV lea – că ma­iestatea sa Carol al II lea a părăsit Haga?

— Foarte adevărat, maiestate – răspunse tânărul. Tatăl meu a primit o scrisoare în care i se dau amănunte; se ştie chiar că regele a debarcat la Dover; nişte pescari l au văzut intrând în port; restul e încă un mister.

— Aş vrea să ştiu restul – zise cu însufleţire Filip. Dumneata ştii ceva, frate?

Ludovic al XIV lea roşi din nou. Era pentru a treia oară în răstimp de un ceas.

— Întreabă l pe domnul cardinal – răspunse el pe un ton care l făcu pe cardinal, pe Ana de Austria şi pe toţi ceilalţi să ridice ochii.

— Ceea ce înseamnă, fiul meu – interveni Ana de Austria – că regelui nu i place să se vorbească despre tre­buri de stat în afara consiliului.

Filip primi cu bunăvoinţă această dojana şi făcu o adâncă plecăciune, zâmbindu i mai întâi fratelui său, apoi mamei sale. Dar Mazarin trase cu coada ochiului şi văzu că într un colţ al salonului se formase un grup şi că ducele de Orléans, contele de Guiche şi cavalerul de Lorraine, împiedicaţi să vorbească cu glas tare, ar putea să şi spună în şoaptă mai multe decât s ar cuveni. Începu deci să le arunce nişte pri­viri pline de neîncredere şi nelinişte, îndemnând o pe Ana de Austria să găsească un mijloc de a le tulbura această con­vorbire tăinuită, când deodată Bernouin, strecurându se sub perdeaua de la marginea patului, îi şopti la ureche stăpânului său:

— Monseniore, un trimis al maiestăţii sale regelui Angliei.

Mazarin nu şi putu ascunde o uşoară tresărire, pe care regele o observă în treacăt. Mai mult pentru a nu lăsa să se înţeleagă că ar fi curios, decât a nu lăsa să pară că e de prisos, Ludovic al XIV lea se ridică numaidecât şi, apropiin­du se de eminenţa sa, îi spuse bună seara. Întreaga adunare se ridică în acelaşi timp, cu un mare hârşâit de scaune trase şi de mese împinse.

— Lăsaţi să plece rând pe rând toată lumea – îi spuse Mazarin lui Ludovic al XIV lea – apoi binevoiţi să mi acor­daţi câteva minute. E vorba de o chestiune asupra căreia aş dori să informez, chiar astă seară, pe maiestatea voastră.

— Şi reginele? întrebă Ludovic al XIV lea.

— Şi domnul duce de Anjou – zise eminenţa sa.

Apoi cardinalul se retrase sub baldachinul său, ale cărui perdele, căzând până jos, ascundeau patul. În tot acest timp, el nu pierdu însă nici o clipă din ochi grupul conspiratorilor.

— Domnule conte de Guiche – rosti Mazarin cu o voce tremurătoare, îmbrăcându şi în dosul perdelelor halatul de casă pe care i l ţinea Bernouin.

— Iată mă, monseniore – răspunse tânărul, apro­piindu se.

— Ia cărţile mele; dumneata ai noroc... Câştigă în locul meu câţiva bani de la aceşti domni.

— Da, monseniore.

Tânărul se aşeză la masa de la care regele tocmai se ridi­case pentru a sta de vorbă cu reginele. O partidă înverşunată începu numaidecât între conte şi câţiva dintre curtenii cei mai bogaţi. Filip continuă să sporovăiască despre găteli îm­preună cu tânărul cavaler de Lorraine, în timp ce în dosul perdelelor de la alcov foşnetul halatului de mătase al cardi­nalului nu se mai auzi. Eminenţa sa îl urmase pe Bernouin în cabinetul alăturat odăii de culcare.

XL

O AFACERE DE STAT

Cardinalul, trecând în cabinetul său de lucru, îl găsi acolo pe contele de La Fère care aştepta, foarte ocupat să admire un minunat Rafael aşezat deasupra unei vitrine încărcate cu argintărie. Eminenţa sa se apropie încet, uşor şi tăcut ca o umbră şi îşi aţinti dintr o dată privirea asupra chipului contelui, aşa cum avea obiceiul să facă, pretinzând că poate să ghicească din simpla surprindere a feţei interlocutorului rezultatul la care ar putea să ajungă după convorbire. De data asta însă, metoda lui Mazarin dădu greş: el nu putu să citească absolut nimic pe faţa lui Athos, nici măcar res­pectul pe care se deprinsese să l citească pe toate fizio­nomiile.

Athos era îmbrăcat în negru, cu o simplă broderie de argint. Purta cordoanele Sfântului Spirit, al Jartierei şi al Lânei de Aur, trei ordine atât de însemnate că numai un rege sau un actor putea să le reunească. Mazarin îşi frământa în­delung mintea, puţin tulburat, pentru a şi reaminti numele pe care trebuia să l pună pe această înfăţişare rece ca gheaţa, dar nu izbuti.

— Sunt înştiinţat – zise el în cele din urmă – că mi s a adus un mesaj din Anglia.

Şi se aşeză, făcându le semn să plece lui Bernouin şi lui Brienne, care, în calitatea lui de secretar, se pregătea să ia pana şi să scrie.

— Din partea maiestăţii sale regelui Angliei, da, eminenţă.

— Vorbiţi destul de bine limba franceză pentru un en­glez, domnule – spuse curtenitor Mazarin, scrutând printre degete ordinele Sfântul Spirit, Jartiera şi Lâna de Aur, dar mai ales chipul mesagerului.

— Nu sunt englez, sunt francez, domnule cardinal – răs­punse Athos.

— Iată ceva neobişnuit: regele Angliei alegându şi ca ambasadori nişte francezi; ăsta e un semn bun... Numele dumneavoastră, domnule?

— Contele de La Fère – rosti Athos, salutând cu o ple­căciune mai puţin adâncă decât ar fi cerut ceremonialul şi orgoliul ministrului atotputernic.

Mazarin ridica din umeri ca pentru a spune: "Nu cu­nosc acest nume". Athos rămase neclintit.

— Şi veniţi, domnule – reluă Mazarin – să mi spuneţi...

— Vin din partea maiestăţii sale regelui Marei Britanii să vestesc regelui Franţei...

Mazarin îşi încruntă sprâncenele.

— Să vestesc regelui Franţei – continuă Athos – feri­cita restaurare a maiestăţii sale Carol al II lea pe tronul părinţilor săi.

Accentul mesagerului nu i scăpă câtuşi de puţin şiretei eminenţe. Mazarin avea o experienţă prea îndelungată pen­tru a nu observa în respectul rece şi aproape mândru al lui Athos un semn de ostilitate care nu era temperatura obiş­nuită a acestei sere calde ce se numeşte Curte.

— Aveţi împuterniciri, fără îndoială? întrebă cardinalul» pe un ton scurt şi iritat.

— Da... monseniore.

Acest cuvânt – monseniore – se desprinse greu de pe buzele lui Athos; s ar fi zis că i le ardea.

— Atunci, arătaţi le.

Athos scoase dintr o punguliţă de catifea brodată, pe care o purta sub tunică, o scrisoare. Mazarin întinse mâna.

— Iertaţi mă, monseniore – zise Athos – dar scrisoarea e pentru rege.

— Fiindcă sunteţi francez, domnule, trebuie să ştiţi ce înseamnă un prim ministru la curtea Franţei.

— A fost o vreme – răspunse Athos – când mă pre­ocupam, într adevăr, de ceea ce înseamnă un prim ministru; dar pe urmă, şi sunt mulţi ani de atunci, am luat hotărârea să nu mai tratez decât cu regele.

— În cazul acesta, domnule – zise Mazarin, care în­cepea să şi piardă cumpătul – nu l veţi putea vedea nici pe ministru, nici pe rege.

Şi se ridică în picioare. Athos vârî la loc scrisoarea în punguliţa lui, salută cu un aer grav şi se îndreptă spre ieşire. Acest sânge rece îl răscoli adânc pe Mazarin.

— Ciudate procedee diplomatice! strigă el. Suntem oare pe vremea când domnul Cromwell ne trimitea spintecători în loc de însărcinaţi de afaceri? Nu ţi lipseşte, domnul meu, decât o oală în cap şi Biblia la brâu!

— Domnule – replică Athos – n am avut niciodată plăcerea să tratez cu domnul Cromwell, ca domnia voastră, şi n am văzut însărcinaţii săi de afaceri decât cu spada în mână; nu ştiu, deci, cum se purta el cu prim miniştrii. Cât despre regele Angliei, Carol al II lea, ştiu atât, că, atunci când îi scrie maiestăţii sale regelui Ludovic al XIV lea, nu i scrie eminenţei sale cardinalului Mazarin; în a face această distincţie nu văd nici o diplomaţie.

— Ah! strigă Mazarin, ridicându şi faţa slăbită şi lovindu se cu palma peste frunte. Acum mi aduc aminte!

Athos îl privi nedumerit.

— Da, acela e! rosti cardinalul, continuând să l măsoare pe interlocutorul său. Da, el e... Te cunosc, domnule. Ah, diavolo, acum nu mă mai mir!