Vicontele de Bragelonne 1

REGĂSIND O VECHE CUNOŞTINŢĂ
La orice debarcare, fie şi din cea mai mică barcă ce plu­teşte pe mare, se întâmplă să fii totdeauna cuprins de o tulburare şi de o ameţeală uşoară, ce nu i îngăduie spiritu­lui să se bucure de întreaga libertate de care ar avea nevoie pentru a cuprinde de la prima aruncătură de ochi noua privelişte ce ţi se deschide în faţă. Podul mişcător, matelotul care se zoreşte, clipocitul apei ce se rostogoleşte printre pietre, strigătele şi nerăbdarea celor care aşteaptă la ţărm sunt amănunte multiple ale acestei senzaţii, care se rezumă într un singur rezultat – şovăirea.

Aşa încât, abia după ce debarcă şi stătu câteva minute pe ţărm, d'Artagnan observă că în port, şi mai cu seamă în cuprinsul insulei, se mişca o mulţime de oameni care munceau de zor.

La picioarele lui recunoscu numaidecât cele cinci dube încărcate cu piatră, pe care le văzuse plecând din portul de la Piriac. Lespezile erau cărate la ţărm cu ajutorul unui lanţ format din douăzeci sau treizeci de ţărani. Steiurile mai mari erau încărcate în nişte căruţe şi erau duse în aceeaşi direcţie ca şi celelalte blocuri de piatra, adică spre lucrările ale căror însemnătate şi mărime d'Artagnan n o putea încă stabili. Pretutindeni domnea o forfotă asemănă­toare cu aceea pe care o văzuse Telemac în clipa când debarcase la Salente.

D'Artagnan era nerăbdător să pătrundă cât mai mult în interiorul insulei; dar nu putea să şi dea frâu liber curiozităţii, fără a stârni bănuieli şi fără a fi supravegheat din scurt. De aceea, nu înainta decât încetul cu încetul, în jurul liniei pe care o formau pescarii pe plajă, trăgând însă cu ochiul peste tot, fără a scoate o vorbă, şi căutând să înlăture orice iscodire la care l ar putea expune o în­trebare nechibzuită sau un salut mai binevoitor.

Cu toate acestea, în timp ce tovarăşii lui îşi făceau ne­goţul lor, dăruind sau vânzând peştele lucrătorilor sau lo­cuitorilor din oraş, d'Artagnan câştigase puţin câte puţin din teren şi, liniştit în privinţa neînsemnatei atenţii ce i se dădea, începu să şi arunce privirea isteaţă şi sigură asupra oamenilor şi lucrurilor ce i apăreau înaintea ochilor. De altfel, cele dintâi priviri ale lui întâlniră fapte şi constatări asupra cărora ochiul unui soldat nu se putea înşela.

La cele două margini ale portului, în aşa fel încât fo­carele să se poată încrucişa pe marea axă a elipsei formată de bazinul cu apă, fuseseră ridicate mai întâi două baterii menite, fără îndoială, să adăpostească tunuri de coastă, întrucât d'Artagnan văzu lucrătorii terminând zidirea plat­formelor şi încheierea podelelor de scânduri, semicirculare, pe care tunurile se puteau roti cu uşurinţă în toate părţile, deasupra meterezelor. Alături de fiecare din aceste baterii, alţi lucrători umpleau gropile cu pământ şi pregăteau noi platforme, pesemne pentru alte baterii. Acestea aveau nişte firide, şi un vătaf al lucrătorilor striga rând pe rând la oa­menii care legau faşinele, sau la cei care tăiau brazde de iarbă pentru a fi puse să susţină împletitura firidelor.

După munca ce se desfăşura la aceste lucrări înaintate, s ar fi putut spune că ele erau pe terminate; tunurile nu fuseseră încă aduse, dar platformele îşi aveau culcuşurile şi grinzile aşezate la locul lor; pământul, bătătorit bine, le întărise cu totul, şi, presupunând că artileria s ar fi aflat în insulă, în mai puţin de două sau trei zile portul putea fi înarmat în întregime.

Ceea ce l surprinse pe d'Artagnan, când îşi întoarse pri­virile de la bateriile de coastă spre fortificaţiile oraşului, fu să vadă că Belle Isle era apărată de un sistem întru totul nou, despre care contele de la Fère îi vorbise, mai mult decât o dată, ca despre un mare progres, dar a cărui aplicare n o văzuse niciodată până acum. Aceste fortificaţii nu ţineau nici de metoda olandeză a lui Marollais, nici de metoda franceză a cavalerului Antoine de Ville, ci de siste­mul lui Manesson Mallet, un inginer priceput care, de şase sau aproape opt ani, părăsise serviciul Portugaliei, ca să intre în serviciul Franţei. Aceste lucrări se deosebeau prin aceea că în loc să se înalţe deasupra pământului, ca toate vechile întărituri menite să apere oraşul împotriva năvălitorilor cu scări, ele se adânceau, dimpotrivă, la pământ, astfel încât, în loc de ziduri mari, apăreau acum şanţuri cât mai adânci. Lui d'Artagnan nu i trebui prea mult timp ca să şi dea seama de superioritatea acestui sistem, faţă de care bătaia tunurilor nu mai însemna nici o primejdie. Afară de asta, şanţurile fiind sub nivelul mării, ele puteau fi oricând umplute cu apă prin nişte deschizături subterane.

În rest, lucrările erau aproape pe sfârşite, şi un grup de lucrători, primind ordine de la un om ce părea a fi conducătorul acestor treburi, tocmai punea cele din urmă pietre. Un podeţ de scânduri, întins pe deasupra şanţului, pentru ca roabele cu materiale să treacă mai uşor, făcea legătura între partea dinăuntru şi partea din afară.

D'Artagnan întrebă cu o curiozitate plină de nevino­văţie dacă îi era îngăduit să treacă peste pod, şi i se răspunse că nici un ordin nu se împotrivea la asta. În consecinţă, d'Artagnan trecu podul şi înaintă spre grupul de lucrători. Acest grup era condus de omul acela pe care l observase d'Artagnan de la început şi care părea să fie inginerul şef. Un plan era întins pe o piatră largă, ţinând loc de masă, iar la câţiva paşi de acolo funcţiona un scripete pentru ri­dicarea greutăţilor mai mari.

Acest inginer, care, dată fiind însemnătatea lui, îi atrase în primul rând atenţia lui d'Artagnan, avea pe el o haină lungă până la genunchi, haină ce, prin lungimea ei, nu se potrivea de loc cu munca pe care o făcea, întrucât aici ar fi fost nevoie mai curând de un costum de zidar, decât de unul de senior. Altfel, era un bărbat înalt, cu umerii largi şi pătraţi, pe cap cu o pălărie acoperită în întregime cu pene. Dădea din mâini într un chip cum nu se poate mai impunător şi se părea, căci nu se vedea decât din spate, că şi certa lucrătorii pentru încetineala sau pentru nevol­nicia lor.

D'Artagnan se apropia tot mai mult.

După un răstimp, bărbatul cu pene la pălărie încetă să mai dea din mâini şi, cu palmele sprijinite pe genunchi, ur­mărea, pe jumătate aplecat înainte, strădania a şase sa­lahori care încercau să salte de la pământ un bloc de piatră şi să l aşeze pe o bucată de lemn, în aşa felea să poată fi vârâtă pe sub piatră funia scripetelui. Cei şase oameni, împingând piatra dintr o singură parte, îşi adunau puterile ca s o ridice cam la o palmă de pământ, asudând şi răsuflând din greu, în timp ce al şaptelea se pregătea să vâre sub ea, de îndată ce se va face destul loc, bucata de lemn ce urma s o susţină. Dar piatra le scăpă de două ori din mâini, înainte de a fi ridicată la înălţimea necesară ca să poată fi vârâtă sub ea acea bucată de lemn. E de la sine în­ţeles că, de câte ori piatra le scăpa din mâini, ei săreau re­pede la o parte, ferindu şi picioarele, ca să nu fie prinse şi strivite sub marginea pietrei. De fiecare dată când această piatră recădea, se înfunda tot mai mult în pământul moale, ceea ce făcea şi mai anevoioasă munca la care năduşeau din răsputeri lucrătorii aceia. O a treia încercare nu avu nici ea un rezultat mai bun, în schimb sfârşi printr o descurajare mai mare. Totuşi, când cei şase oameni se în­covoiaseră sub piatră, bărbatul cu penaş strigase el însuşi, cu un glas puternic, comanda: "Gata!" ce însoţeşte orice stră­danie grea. Apoi îşi azvârli cu năduf braţele în sus.

— Of, of – se văicări el – ce înseamnă asta? Parc aş avea de a face cu nişte oameni de paie!... Lăsaţi o dracu­lui, daţi vă la o parte şi uitaţi vă cum se face treaba.

— Haidade! murmură d'Artagnan. Nu cumva vrea să ridice el singur stânca aceea? Asta ar fi nemaipomenit, în­tr adevăr!

Lucrătorii pe care i luase la rost inginerul se traseră într o parte, pleoştiţi şi clătinând din capete, în afară de cel care ţinea bucata de lemn şi care se pregătea să şi îndeplinească sarcina lui.

Bărbatul cu pălăria plină de pene se apropie de piatră, se aplecă, îşi vârî palmele sub colţul ce se sprijinea de pământ, îşi încordă muşchii herculeeni şi, fără nici o opintire, cu o mişcare înceată ca a unei maşini, ridică stânca la o palmă de pământ. Lucrătorul care pândea cu bârna în mână nu pierdu prilejul ce i se oferi şi vârî lemnul sub piatră.

— Iată! zise uriaşul, fără a lăsa blocul de piatră să cadă la voia întâmplării, ci aşezându l pe sprijinul de sub el.

— La dracu! strigă d'Artagnan. Dar nu cunosc decât un singur om în stare să facă o asemenea ispravă!

— Ce ai spus? rosti matahala, întorcând capul.

— Porthos! exclamă d'Artagnan, cuprins de uimire. Iată l pe Porthos la Belle Isle!

La rândul lui, bărbatul cu panaşul mare îşi îndreptă pri­virea către falsul intendent şi, cu toată travestirea sa, îl re­cunoscu din prima clipă.

— D'Artagnan! strigă el.

Dar obrajii i se făcură deodată stacojii.

— Sst! ţistui el către d'Artagnan.

— Sst! ţistui muşchetarul către el.

Într adevăr, dacă Porthos fusese descoperit de d'Artagnan, d'Artagnan fusese descoperit de Porthos. Gândul de a şi păs­tra fiecare taina sa îi stăpâni pe amândoi deodată. Totuşi, prima mişcare a celor doi bărbaţi fu să se arunce unul în braţele celuilalt. Ceea ce voiau ei să ascundă faţă de ceilalţi nu era prietenia lor, ci numele lor. Dar, după îmbrăţişare, urmă numaidecât întrebarea:

"Ce dracu o fi căutând Porthos la Belle Isle, unde ridică blocuri de piatră?" îşi spuse d'Artagnan în sinea lui, fără a fi auzit de nimeni.

Mai puţin tare în diplomaţie, în comparaţie cu prietenul său, Porthos gândi cu glas tare.

— Dar ce dracu te a adus la Belle Isle? îl întrebă el pe d'Artagnan. Ce ai venit să faci aici?

Trebuia să i răspundă fără şovăială. A sta în cumpănă dacă să i răspundă sau nu lui Porthos ar fi însemnat să se dea bătut în faţa prietenului său, şi amorul propriu al lui d'Artagnan nu şi ar fi iertat niciodată asta.

— La dracu, prietene, am venit la Belle Isle întrucât am aflat că eşti tu aici.

— Ei, asta i! făcu Porthos, vădit încurcat de acest răs­puns şi căutând să şi dea seama dacă celălalt spune adevărul, cu acea prepuelnică ascuţime de minte pe care i o cunoaştem mai de mult.

— De bună seamă – adăugă d'Artagnan, care nu voia să i dea prietenului său răgazul de a se dezmetici. Am fost să te caut la Pierrefonds.

— Adevărat?

— Adevărat.

— Şi nu m ai găsit?

— Nu, în schimb am dat acolo de Mouston.

— E sănătos?

— Tun!

— Dar, oricum, nu cred să ţi fi spus Mouston ca sunt aici.

— De ce să nu mi fi spus? Nu sunt eu vrednic de în­crederea lui Mouston?

— Nu pentru asta; dar nici el nu ştia unde sunt.

— Oh, iată un motiv care n are nimic jignitor, cel puţin pentru amorul meu propriu.

— Dar cum ai făcut de m ai găsit?

— Ei, dragul meu, un mare senior ca tine lasă totdeauna urme pe unde trece, şi eu m aş socoti cel mai neghiob dintre oameni dacă n aş fi în stare să calc pe urmele prieteni­lor mei.

Această explicaţie, oricât ar fi ea de măgulitoare, nu l mulţumi întru totul pe Porthos.

— Numai că n am putut să las urme, întrucât am um­blat deghizat – zise Porthos.

— Ah, ai venit aici travestit? întrebă d'Artagnan.

— Da.

— Şi sub ce chip anume erai travestit?

— Sub acela de morar.

— Crezi oare că un mare senior ca tine, Porthos, îşi poate însuşi apucăturile unor oameni de rând în aşa fel încât să i înşele pe semenii lui?

— Ei bine, ţi o jur, prietene, că toată lumea s a păcălit, atât de bine mi am jucat rolul.

— Oricum, nu atât de bine încât eu să nu te fi găsit şi să nu te fi întâlnit, precum vezi.

— Ai dreptate. Spune mi, cum de m ai găsit şi ai dat de mine?

— Aşteaptă. Am să ţi povestesc totul. Închipuieşte ţi că Mouston...

— Ah, caraghiosul acela de Mouston – zise Porthos, încreţindu şi cele două arcuri de triumf ce i slujeau de sprâncene.

— Aşteaptă, aşteaptă puţin. Mouston n are nici o vină, pentru că nici el nu ştia încotro ai pornit.

— Fără îndoială. Iată de ce vreau să te ascult şi să aflu cât mai repede.

— Ah, cât eşti de nerăbdător, Porthos!

— Când nu înţeleg ceva, sunt groaznic.

— Ai să înţelegi îndată totul. Aramis ţi a trimis o scrisoare la Pierrefonds, este?

— Este.

— Te vestea să vii înainte de echinox, da?

— Aşa i.

— Ei bine, asta i! făcu d'Artagnan, sperând că o astfel de explicaţie îi va fi de ajuns lui Porthos.

Dar acesta păru a fi căzut pradă unei mari frământări a minţii.

— Ah, da, pricep! zise el. Fiindcă Aramis mă vestea să vin înainte de echinox, tu ai dedus că e vorba de o întâlnire cu el. Şi te ai interesat unde se găseşte Aramis, spunându ţi: "Unde va fi Aramis, va fi şi Porthos". Ai aflat apoi că Aramis e în Bretania, şi ţi ai spus: "Porthos e în Bretania".

— Ei, chiar aşa e. Zău, Porthos, nu ştiu de ce nu te ai făcut ghicitor. Aşadar, înţelegi: sosind la Roche Bernard, am auzit despre marile lucrări de fortificaţii care se fac în Belle Isle. Felul cum mi s a povestit despre asta mi a aţâţat curiozitatea. M am urcat într o barcă de pescari, fără să ştiu câtuşi de puţin că tu eşti aici. Am venit şi am văzut un voinic ridicând o piatră pe care nici Ajax n ar fi fost în stare s o mişte din loc. Atunci nu m am putut opri sa strig: "Numai baronul de Bracieux poate să facă o asemenea isprava". Tu m ai auzit, ai întors capul, m ai recunoscut, ne am îmbrăţişat şi, pe legea mea, dacă vrei, prietene drag, ne mai putem îmbrăţişa o dată.

— Iată cum se lămuresc toate, în adevăr – rosti Port­hos.

Şi l îmbrăţişă pe d'Artagnan cu atâta prietenie, încât muşchetarul îşi pierdu răsuflarea timp de cinci minute.

— Bravo, bravo, mai tare ca niciodată – bâigui d'Arta­gnan – şi mai ales în puterea braţelor, din fericire!

Porthos îi răspunse prietenului său cu un zâmbet măgulit.

În timpul celor cinci minute cât îi trebuiră lui d'Artagnan ca să şi recapete răsuflarea, se gândi că de aici încolo avea de jucat un rol nu tocmai uşor. Era vorba, anume, de a pune mereu întrebări, dar de a nu răspunde niciodată la nimic. Când îşi recăpătă răsuflarea, planul lui de bătaie era în­tocmit.

LXX

UNDE IDEILE LUI D'ARTAGNAN,

MAI ÎNTÂI FOARTE TULBURI

ÎNCEP SĂ SE LIMPEZEASCĂ PUŢIN
D'Artagnan porni numaidecât la atac.

— Acum, că ţi am spus totul, dragă prietene, sau mai bine zis că ai ghicit totul, lămureşte mă ce faci aici, plin de praf şi de noroi?

Porthos îşi şterse fruntea de sudoare şi, privind în jurul lui cu mândrie, răspunse:

— Dar mi se pare că vezi tu singur ce fac aici!

— Fără îndoială, fără îndoială: ridici pietre.

— Oh, asta ca să le arăt puturoşilor ăstora ce înseamnă un bărbat! zise Porthos cu mult dispreţ. Înţelegi însă că...

— Da, nu ăsta i rostul tău, să ridici pietre, cu toate că mulţi sunt puşi să o facă, dar puţini pot să le ridice ca tine. De aceea, te am întrebat adineauri: ce faci aici, baroane?

— Studiez topografia, cavalere.

— Studiezi topografia?

— Da; dar tu, tu ce cauţi aici, sub acest veşmânt de burghez?

D'Artagnan recunoscu în sinea lui că făcuse o greşeală lăsându se pradă uimirii. Porthos se folosise de slăbiciunea sa, pentru a i arunca o întrebare. Din fericire, d'Artagnan se aştepta la această întrebare.

— Află – zise el – că sunt burghez de a binelea; hai­nele n au de ce să te mire, fiindcă sunt pe măsura rosturilor mele de acum.

— Lasă gluma, tu eşti un muşchetar!

— Nici tu nu mai eşti, bunul meu prieten; mi am dat demisia.

— Fugi de aici!

— Pe Dumnezeul meu, da!

— Şi ai renunţat la serviciu?

— L am părăsit.

— L ai părăsit şi pe rege?

— Pentru totdeauna.

Porthos îşi ridică braţele spre cer, aşa cum face un om când află o veste de necrezut.

— Oh, la naiba, una ca asta nu mi intră în cap! zise el.

— Şi, totuşi, e adevărat.

Dar cine te a îndemnat să iei o asemenea hotărâre?

— Regele nu mi a plăcut; Mazarin mă râcâia pe nervi de multă vreme, cum prea bine ştii; şi atunci am lăsat uni­forma baltă.

— Dar Mazarin a murit.

— La dracu, ştiu asta; numai că, atunci când a murit el, demisia mea era dată şi primită de două luni de zile. Aşa că, văzându mă liber, am tras o fugă până la Pierrefonds să l văd pe scumpul meu Porthos. Aflasem despre fericitul chip în care ştii tu să ţi împarţi vremea şi voiam să fac şi eu la fel, alături de tine, măcar vreo cincisprezece zile.

— Dragă prietene, ştii foarte bine că uşa casei mele îţi stă deschisă nu pentru cincisprezece zile, ci pentru un an, pentru zece ani, pentru toată viaţa dacă vrei.

— Îţi mulţumesc, Porthos.

— Ah, da, ai pesemne nevoie de bani! îl întrebă Port­hos, făcând să sune cei vreo cincizeci de ludovici pe care i avea în buzunarul de la brâu. Nu te ruşina, cere.

— N am nevoie de nimic; economiile mele le am in­vestit în afacerea lui Planchet, care îmi plăteşte dobânzile.

— Economiile tale?

— Fireşte – zise d'Artagnan. De ce ai crede că nu mi am strâns şi eu economiile mele, ca oricare altul, Porthos?

— Eu? N am spus niciodată asta; dimpotrivă, te am bănuit mai de mult... adică Aramis te a bănuit că ai avea ceva economii. Eu, vezi tu, nu mă amestec în treburile altora; atât doar că, după cât pot să mi dau seama, agoniseala unui muşchetar trebuie să fie destul de mică.

— Fără îndoială că da, în comparaţie cu tine, Porthos, care eşti milionar; totuşi, stai şi judecă: aveam strânse de la început douăzeci şi cinci de mii de livre.

— Frumos! făcu Porthos cu un aer încântat.

— Apoi – continuă d'Artagnan – la această sumă am adăugat, în ziua de 28 a lunii trecute, încă două sute de mii de livre.

Porthos căscă ochii mari, ca şi cum l ar fi întrebat pe muşchetar: "De unde naiba ai furat o asemenea sumă, prie­tene?"

— Două sute de mii de livre! exclamă el în cele din urmă.

— Da, care, împreună cu cele douăzeci şi cinci de mii de la început şi cu douăzeci de mii de livre pe care le am la mine, întregesc suma de două sute patruzeci şi cinci de de mii de livre.

— Dar, rogu te, de unde ţi a picat această avere?

— Da, aşa e. Am să ţi povestesc despre asta mai târziu, dragă prietene; acum, fiindcă tu ai să mi povesteşti mie mai multe despre tine, să le lăsăm pe ale mele la urmă.

— Bravo! exclamă Porthos. Iată ne pe toţi bogaţi. Dar ce aş putea să ţi povestesc eu?

— Spune mi, bunăoară, cum a fost numit Aramis...

— Ah, da, episcop de Vannes.

— Tocmai – zise d'Artagnan – episcop de Vannes. Dragul de Aramis! Ştii că şi a găsit drumul?

— Da, da, da! Fără să mai punem la socoteală că nu se va opri aici.

— Cum, crezi oare că nu se va mulţumi cu ciorapii vio­leţi şi că va râvni şi la pălăria roşie?

— Sst! Asta i s a şi făgăduit.

— Ce spui! De către rege?

— De cineva care e mai puternic decât regele.

— Ei, drace! Porthos, dar îmi vesteşti nişte lucruri de necrezut, prietene.

— Pentru ce de necrezut? Nu se găseşte oare totdeauna în Franţa cineva care să fie mai puternic decât regele?

— Oh, ba da! Pe vremea lui Ludovic al XIII lea era ducele de Richelieu; în timpul regenţei a fost cardinalul Mazarin; acum, în zilele lui Ludovic al XIV lea este...

— Ei, cine?

— Domnul Fouquet.

— Straşnic! L ai ghicit dintr o dată.

— Aşadar, domnul Fouquet i a făgăduit lui Aramis pă­lăria de cardinal?

Porthos luă un aer rezervat.

— Dragă prietene – zise el – Dumnezeu să mă ferească de a mă ocupa de treburile altora şi mai ales să dezvălui taine pe care ei ar avea poate interesul să le ţină ascunse. Când îl vei vedea pe Aramis, el are să ţi spună tot ce va crede de cuviinţă să ţi spună.

— Ai dreptate, Porthos. Eşti un lacăt cu şapte chei. Sa ne întoarcem atunci la ale tale.

— Da – murmură Porthos.

— Mi ai spus, deci, că ai venit aici pentru a studia to­pografia.

— Întocmai.

— Doamne, prietene, frumoase lucruri îţi mai ies din mână!

— Ce vrei să spui?

— Dar fortificaţiile astea sunt minunate.

— E părerea ta?

— De bună seamă. Într adevăr, lăsând la o parte un asediu în toată regula, Belle Isle e de necucerit.

Porthos îşi frecă mâinile bucuros.

— Aşa zic şi eu – rosti el.

— Dar cine dracu a fortificat astfel această paragină?

Porthos se umflă în pene.

— Nu ţi am spus?

— Nu.

— Şi nu bănuieşti cine?

— Nu; tot ce pot să spun este că trebuie să fie un om care a studiat toate sistemele şi care pare a se fi oprit la cel mai bun.

— Taci! făcu Porthos. Cruţă mi modestia, dragul meu d'Artagnan.

— Adevărat? răspunse muşchetarul. Tu eşti acela care...? Oh!

— Îndură te, prietene!

— Tu eşti acela care ai născocit, ai întocmit şi ai legat între ele aceste bastioane, aceste ziduri, aceste metereze, a­ceste creneluri, şi care pregăteşti drumul acesta ascuns?

— Te rog, d'Artagnan.

— Tu ai zidit această ferestruie prevăzută cu unghiuri vârâte înăuntru şi cu altele ieşite în afară?

— Prietene...

— Tu ai dat firidelor această deschizătură cu ajutorul căreia pui la adăpost aşa de bine pe cei ce trag dinăuntru?

— Ei, Doamne, da!

— Oh, Porthos, Porthos, trebuie să ne înclinăm în faţa ta, trebuie să te admirăm. Dar tu ne ai ascuns totdeauna acest minunat geniu! Sper, prietene, că mi vei arăta totul cu de amănuntul.

— Nimic mai uşor. Iată planul meu.

— Arată mi l.

Porthos îl conduse pe d'Artagnan spre piatra care ţinea loc de masă şi pe care era întins planul. În partea de jos a planului erau scrise, cu slovele acelea mari ale lui Porthos, de care am mai avut prilejul să vorbim, următoarele:

"În loc să vă slujiţi de pătrat sau de dreptunghi, aşa cum se făcea până acum, veţi presupune că lucrarea are forma unui hexagon, acest poligon având avantajul de a oferi mai multe unghiuri decât patrulaterul. Fiecare latură a hexagonu­lui, a cărei lungime o veţi determina ţinând seama de dimen­siunile luate pe teren, va fi împărţită în două părţi egale, iar din punctul de la mijloc veţi ridica o perpendiculară spre centrul poligonului, care va fi egală în lungime cu a şasea parte a laturii. Prin extremităţi, de fiecare parte a poligonu­lui, veţi trage două diagonale care vor tăia perpendiculara. Aceste două drepte vor forma liniile de apărare".

— Drace! rosti d'Artagnan, oprindu se la acest punct al demonstraţiei. Dar e un sistem întreg aici, Porthos!

— Absolut întreg – zise Porthos. Vrei să continuăm?

— Nu, am citit destul; dar, întrucât tu eşti acela, dragă Porthos, care conduci lucrările, ce nevoie mai ai să ţi în­tocmeşti sistemul în scris?

— Eh, dragul meu, moartea!

— Cum adică moartea?

— Ei da, toţi suntem muritori.

— Ai dreptate – răspunse d'Artagnan. Găseşti răspunsul la toate, prietene.

Şi puse planul la loc, pe piatră.

Dar în puţinul timp cât ţinuse acest plan în mâinile sale, d'Artagnan putu să observe, sub scrisul lăbărţat al lui Por­thos, un scris mult mai fin, care i amintea unele răvaşe ale Mariei Michon, despre care luase cunoştinţă în tinereţea lui. Guma trecuse însă de mai multe ori peste aceste slove, care ar fi putut scăpa unui ochi mai puţin pătrunzător decât acela al muşchetarului nostru.

— Bravo, prietene, bravo! strigă d'Artagnan.

— Ei, acum ai aflat tot ceea ce voiai să afli, nu i aşa? zise Porthos, plin de el însuşi.

— O, Doamne, da; totuşi, fă mi un ultim hatâr, prie­tene.

— Vorbeşte; eu sunt stăpân aici.

— Fă mi plăcerea şi spune mi cum se numeşte domnul acela care se plimbă pe acolo?

— Unde, pe acolo?

— În spatele soldaţilor.

— Urmat de un lacheu?

— Exact.

— Şi însoţit de o secătură îmbrăcată în negru?

— Că bine spui!

— Acela e domnul Gétard.

— Şi cine i acest domn Gétard, prietene?

— E arhitectul casei.

— Al cărei case?

— Al casei domnului Fouquet.

— Aha, aha! făcu d'Artagnan. Atunci şi tu, Porthos, aparţii tot casei domnului Fouquet?

— Eu? De unde şi până unde? se lepădă topograful, înroşindu se până în vârful urechilor.

— Dar spui casa, vorbind de Belle Isle, ca şi cum ai vorbi de castelul de la Pierrefonds.

Porthos îşi muşcă buzele.

— Dragul meu – zise el – Belle Isle e a domnului Fouquet, aşa i?

— Da.

— Aşa după cum Pierrefonds îmi aparţine mie.

— De bună seamă.

— Ai fost la Pierrefonds?

— Ţi am spus că am trecut pe acolo, nu s nici două luni de atunci.

— Şi n ai văzut acolo un domn care are obiceiul să se plimbe cu o linie în mână?

— Nu; dar aş fi putut să l văd, dacă s ar fi plimbat într adevăr.

— Ei bine, domnul acela e domnul Boulingrin.

— Cine i acest domn Boulingrin?

— Tocmai asta vreau să ţi spun. Dacă, atunci când acest domn se plimbă cu o riglă în mână, cineva mă întreabă: "Cine i domnul Boulingrin?" eu răspund: "E arhitectul casei". Ei bine, domnul Gétard e un Boulingrin al domnului Fouquet. Numai că el n are nici un amestec în fortificaţiile acestea, care mă privesc numai pe mine, înţelegi? Absolut nici unul.

— Ah, Porthos – exclamă d'Artagnan, lăsându şi braţele în jos ca un învins ce şi depune spada – ah, prietene dragă, nu eşti numai un topograf herculean, dar şi un dialectician de prima clasă.

— Nu i aşa – răspunse Porthos – că e o judecată bine ticluită?

Şi răsuflă adânc, ca peştele acela mare pe care d'Artagnan îl scăpase din mână, în cursul dimineţii.

— Şi acum, spune mi – reluă d'Artagnan – calicul acela care se plimbă cu domnul Gétard aparţine şi el casei domnului Fouquet?

— Oh – făcu Porthos cu dispreţ – ăsta e un domn Jupenet, sau Juponet, un fel de poet.

— Care a venit să se statornicească aici?

— Aşa cred, că da.

— Gândeam că domnul Fouquet are destui poeţi dincolo: Scudéry, Loret, Pellisson, La Fontaine. Dacă e să ţi spun adevărul, Porthos, acest poet nu vă face cinste.

— Ei, prietene, ceea ce ne salvează e că nu se află aici ca poet.

— Atunci cum, ce face?

— E tipograf şi, iată, mi ai adus aminte că tocmai aveam să i spun o vorbă nemernicului.

— Spune i.

Porthos îi făcu un semn lui Jupenet, care l recunoscuse pe d'Artagnan şi nu se grăbea să se apropie, ceea ce l deter­mină pe Porthos, în mod foarte firesc, să i mai facă încă un semn. Acest al doilea semn era atât de poruncitor, încât celă­lalt trebui să se supună. Deci se apropie.

— Aşa, va să zică – t se adresă Porthos – abia ai de­barcat aici ieri, şi ai şi început să ţi faci de cap!

— Cum aşa, domnule baron? întrebă Jupenet tremurând.

— Tiparniţa dumitale a gemut toată noaptea, domnule – îl muştrului Porthos – şi mi a stricat somnul, la dracu!

— Domnule... – dădu să spună cu sfială Jupenet.

— N ai încă nimic de tras la tipar; prin urmare, nu trebuie să dai drumul la teasc. Ce ai tipărit astă noapte?

— Domnule, o poezie uşoară, compusă de mine.

— Uşoară! Haidade, domnule, teascul se văita de îţi făcea mai mare mila. Aşa ceva să nu se mai întâmple, m ai înţeles?

— Da, domnule.

— Îmi făgăduieşti?

— Făgăduiesc.

— Prea bine. De astă dată te iert. Adio!

Poetul se retrase cu aceeaşi umilinţă pe care o arătase şi la venire.

— Ei bine, acum, după ce i am tras un perdaf acestui caraghios, să mergem la masă – zise Porthos.

— Da – răspunse d'Artagnan – să mergem la masă.

— Înainte de asta, vreau să ţi spun însă, prietene, că n avem decât două ceasuri pentru asta.

— Ce să facem! Vom încerca să ne mulţumim cu atât. Dar de ce n avem decât două ceasuri?

— Fiindcă fluxul începe la ceasurile unu, şi eu vreau să plec la Vannes o dată cu venirea fluxului. Dar, întrucât mă reîntorc mâine, tu rămâi la mine, prietene, te vei simţi ca la tine acasă. Am un bucătar bun şi o pivniţă grozavă.

— Dar nu – îl întrerupse d'Artagnan. Am altceva mai bun de făcut.

— Ce?

— Te duci la Vannes, zici?

— Fără nici o îndoială.

— Ca să te întâlneşti cu Aramis?

— Da.

— Ei bine, eu care am venit de la Paris anume ca să l văd pe Aramis...

— Aşa e.

— Am să merg cu tine.

— Bine, s a făcut.

— De fapt, trebuia să mă întâlnesc mai întâi cu Aramis şi pe urmă cu tine. Dar omul propune şi Dumnezeu dispune. Să zicem că am început cu tine, şi voi sfârşi cu Aramis.

— E în regulă.

— Şi în câte ceasuri ajungi de aici la Vannes?

— Oh, Doamne, în şase ceasuri. Trei ceasuri pe mare, de aici până la Sarzeau, trei ceasuri pe drum, de la Sarzeau până la Vannes.

— Nu e tocmai peste mână. Şi te duci deseori la Vannes, aflându te atât de aproape de episcopie?

— Da, o dată pe săptămână. Dar aşteaptă puţin să mi iau planul.

Porthos îşi strânse planul, îl împături cu grijă şi îl vârî în buzunarul său larg.

"Bun! îşi zise în sinea lui d'Artagnan. Acum cred că ştiu cine este adevăratul inginer care construieşte fortificaţiile de la Belle Isle!"

Două ceasuri după aceea, când marea începu să se umfle, Porthos şi d'Artagnan porneau împreună spre Sarzeau.

----------------------

1 Pumnal cu lamă subţire