Vicontele de Bragelonne 1

— Ei drăcie! exclamă d'Artagnan. Dar nu m am înşelat câtuşi de puţin! îl cunosc pe acest om. E Menneville. Ce dracu o fi făcând aici?

Un murmur surd, ce se înteţea treptat, îi curmă firul gândurilor şi i întoarse privirea în altă parte. Acest murmur se stârnise la sosirea osândiţilor. Un grup puternic de arcaşi mergea înainte şi apăru sub bolta arcadei. Mulţimea se porni să strige şi să ţipe. Aceste răgete formau un urlet înfiorător ce umplea văzduhul.

D'Artagnan îl văzu pe Raoul pălind; îl bătu tare pe umăr. Cei ce aveau grijă de foc, auzind urletul de afară, în­toarseră feţele şi întrebară unde au ajuns lucrurile.

— Sosesc osândiţii – răspunse d'Artagnan.

— Bun! ziseră ei, întărind focul din vatră.

D'Artagnan îi privi cu îngrijorare; era limpede că aceşti oameni ce întreţineau un foc atât de mare, ce nu putea să folosească la nimic, nu aveau gânduri curate.

Osândiţii apărură în piaţă. Mergeau pe jos, cu călăul înaintea lor; cincizeci de arcaşi păşeau în lanţ, la dreapta şi la stânga. Amândoi erau îmbrăcaţi în negru, palizi, dar hotărâţi. Priveau cu nerăbdare pe deasupra capetelor, înălţându se în vârful picioarelor la fiecare pas. D'Artagnan observă bine această mişcare a lor.

— Dracu să i ia – zise el – se grăbesc să vadă spânzurătorile!

Raoul se retrase un pas, fără a avea totuşi tăria să plece de la fereastră. Spaima îşi are şi ea atracţia ei!

— La moarte! La moarte! strigau cincizeci de mii de glasuri.

— Da, la moarte! urlară o sută de furioşi, ca şi cum ar fi dat un răspuns mulţimii.

— În ştreang! În ştreang! răsună întreaga piaţă. Tră­iască regele!

— Poftim! făcu d'Artagnan. Şi eu care credeam că domnul Colbert e acela care i spânzură.

În acel moment se iscă o învălmăşeală care sili grupul cu osândiţii să se oprească din mers. Oamenii cu chipuri cu­tezătoare şi hotărâte, pe care i observase d'Artagnan mai înainte, împingând, îmbrâncind, dând năvală, ajunseră până aproape de şirul paznicilor. Cortegiul se urni iarăşi din loc.

Deodată, cu strigăte de: "Trăiască Colbert!", oamenii aceştia – pe care d'Artagnan nu i pierdea nici o clipă din ochi – se năpustiră asupra escortei, care încercă în zadar să se apere. În spatele acestor oameni se afla mulţimea. Atunci, în mijlocul unui îngrozitor vacarm, se produse o îngrozitoare învălmăşeală. De astă dată nu mai erau strigăte de aşteptare sau strigăte de bucurie, ci strigăte de durere. Într adevăr, ha­lebardele loveau în toate părţile, spadele se învârteau, mus­chetele începură să slobozească focuri. Se făcu o harababură aşa de mare, că d'Artagnan nu mai putea să deosebească nimic. Apoi, acest talmeş balmeş nesfârşit păru că e străbătut de un singur gând, de o voinţă nestrămutată.

Osândiţii fuseseră smulşi din mâinile paznicilor şi erau târâţi acum spre casa cu firma "La Icoana Maicii Domnului". Cei care i trăgeau într acolo strigau: "Trăiască Colbert!" Poporul şovăia, neştiind dacă trebuie să se repeadă asupra arcaşilor sau asupra răpitorilor. Ceea ce ţinea în loc poporul era faptul că aceia care strigau: "Trăiască Colbert!" începu­seră să strige în acelaşi timp: "Jos ştreangurile! Jos spânzurătorile! La foc! La foc! Să fie arşi de vii jefuitorii po­porului!"

Aceste strigăte pornite din mulţime însufleţiră întreaga piaţă. Norodul venise să vadă o execuţie, şi iată că i se dă­dea prilejul să facă el însuşi una. De aceea, trecu numaidecât de partea răpitorilor, împotriva arcaşilor, strigând laolaltă cu cei puţini, care deveniseră acum, datorită lui, cei mulţi şi de neînvins.

— Da, da! La foc cu hoţii! Trăiască Colbert!

— La dracu! rosti d'Artagnan. Mi se pare că gluma se îngroaşă.

Unul din oamenii care îngrijeau de foc se apropie de fereastră cu un lemn aprins în mână.

— Aha, aha! făcu el. A început să se înfierbânte! Apoi, întorcându se către tovarăşul său: S a dat semnalul! adăugă el.

Şi, fără să mai stea pe gânduri, atinse cu vârful jerăgaiei lemnăria de pe perete.

Crâşma "La Icoana Maicii Domnului" nu era o casă prea nouă; de aceea nu se lăsă rugată prea mult ca să ia foc. Într o secundă, scândurile începură să pârâie şi flăcările să se urce în vâlvătăi. Un urlet de afară răspunse ţipetelor pe care le scoteau cei dinăuntru.

D'Artagnan, care n apucase să prindă de veste ce se întâmplă, din pricină că se uita mereu în piaţă, simţi deodată că l îneacă fumul şi că l pârpălesc flăcările.

— Hei! răcni el, întorcându se. Ce i cu focul ăsta aici? Aţi înnebunit sau aţi turbat, jupânilor?

Cei doi oameni îl priviră ca trăsniţi.

— Ei, ce! i o întoarseră ei lui d'Artagnan. Dar n a fost asta învoiala?

— Învoială ca să mi daţi foc casei? zbieră d'Artagnan, smulgând lemnul aprins din mâna incendiatorului şi apropiindu i l de obraz.

Cel de al doilea voi să i sară în ajutor tovarăşului său, dar Raoul îl înşfăcă de brâu, îl ridică în sus şi l aruncă pe fereastră, în timp ce d'Artagnan îl goni pe celălalt pe scară.

Raoul, făcându se liber cel dintâi, desprinse căptuşeala de lemn de pe perete şi o împrăştie fumegândă prin odaie. Dintr o aruncătură de ochi, d'Artagnan văzu că primejdia pârjolului trecuse, şi alergă repede la fereastră.

În piaţă, învălmăşeala era de nedescris. Toţi strigau de a valma:

— La foc! La moarte! La ştreang! Pe rug! Trăiască Colbert! Trăiască regele!

Ceata care i smulsese pe osândiţi din mâinile arcaşilor se apropiase de casă, ce părea ţinta spre care i târau ei. Menne­ville se afla în fruntea grupului, strigând mai tare decât toţi ceilalţi:

— La foc! La foc cu ei! Trăiască Colbert!

D'Artagnan începu să înţeleagă. Voiau să i ardă pe osândiţi şi casa lui fusese aleasă drept cuptor.

— Opriţi vă! strigă el cu spada în mână şi cu un picior înfipt în tocul ferestrei. Menneville, ce aveţi de gând?

— Domnule d'Artagnan – răspunse el – lăsaţi ne să trecem! Lăsaţi ne să trecem!

— La foc! La foc cu hoţii! Trăiască Colbert! vuia mulţimea.

Aceste strigăte îi scoaseră din fire pe d'Artagnan.

— La dracu! zise el. Dar e o mişelie să i ardeţi pe aceşti ticăloşi, care nu au fost osândiţi decât să fie traşi în laţ!

Între timp, în faţa uşii, mulţimea de curioşi, înghesuită lângă zidul casei, se îngroşase şi mai mult, stăvilind trecerea. Menneville şi oamenii lui, care i trăgeau pe osândiţi, nu se mai aflau decât la zece paşi de uşă. Menneville făcu o ultimă sforţare.

— La o parte! La o parte! strigă el cu pistolul în mână.

— Să i ardem! Să i ardem! repeta mulţimea. "Icoana Maicii Domnului" a luat foc! Să i ardem şi pe hoţi! Să i aruncăm în spuza "Icoanei Maicii Domnului"!

De astă dată nu mai încăpea îndoială: casa lui d'Arta­gnan era aceea căreia îi puseseră gând rău. D'Artagnan îşi aminti atunci de o veche chemare pe care o arunca totdea­una cu folos în momentele grele:

— După mine, muşchetari! răcni el cu un glas de ci­clop, cu unul din acele răcnete ce întrec bubuiturile tunului, urletul mării, vuietul furtunii. După mine, muşchetari!...

Şi, sprijinindu se cu braţul de marginea cerdacului, sări în mijlocul mulţimii, care începu să fugă de lângă această casă de unde ploua cu oameni.

Raoul sări şi el, îndată după prietenul său. Amândoi aveau spadele în mână. Tot ce era muşchetar în piaţă, auzind chemarea aceasta, se întoarse spre partea de unde venea strigătul şi l recunoscu pe d'Artagnan.

— La căpitan! La căpitan! strigară toţi la rândul lor.

Şi mulţimea se desfăcu în două înaintea lor, ca înaintea prorei unei corăbii. În acel moment, d'Artagnan şi Menneville se pomeniră faţă în faţă.

— La o parte! La o parte! strigă Menneville, văzând că nu mai avea decât un pas până să ajungă ia uşă.

— Nimeni nu trece! răspunse d'Artagnan.

— Atunci, iată! făcu Menneville dând să şi descarce pis­tolul, glonţ după glonţ.

Dar mai înainte ca rotiţa cocoşului să se învârtească, d'Artagnan îi ridică celuilalt braţul în sus cu minerul spadei şi i străpunse trupul cu lama ascuţită.

— Ţi am spus să stai liniştit – îi spuse el lui Menneville, care se rostogoli la picioarele lui.

— La o parte! La o parte! urlau tovarăşii lui Menne­ville, care se speriaseră la început, dar îşi veniseră repede în fire văzând că n au de a face decât cu doi oameni.

Dar aceşti doi oameni erau doi giganţi cu o sută de braţe; spadele se învârteau în mâinile lor ca sabia de foc a arhan­ghelului. Găureau cu vârful, păleau de la dreapta la stânga, despicau de sus în jos. Fiecare lovitură dobora un om.

— Pentru rege! striga d'Artagnan la fiecare om pe care l lovea, adică la fiecare om care cădea la pământ.

— Pentru rege! îi ţinea hangul Raoul.

Acest strigăt deveni cuvântul de ordine al muşchetarilor, care, conduşi de el, se strânseră în jurul lui d'Artagnan.

Între timp, arcaşii se dezmeticiră din groaza prin care trecuseră, îi asaltară pe răpitori pe la spate şi, înşiraţi la rând ca nişte mori, izgoneau şi doborau tot ce le ieşea în cale. Mulţimea, văzând lucirea spadelor şi stropii de sânge zburând prin văzduh, o rupse la fugă, călcându le în picioare. În cele din urmă se auziră strigăte de îndurare şi deznădejde: erau văicărelile învinşilor.

Cei doi osândiţi căzură din nou în mâinile arcaşilor. D'Artagnan se apropie de ei şi, văzându i palizi şi îngroziţi, le spuse:

— Liniştiţi vă, oameni buni, nu veţi îndura chinurile fo­cului în care voiau să vă arunce aceşti ticăloşi. Regele v a osândit la spânzurătoare. Nu veţi fi decât spânzuraţi. Gata, să fie spânzuraţi, şi cu asta basta!

Cârciuma "La Icoana Maicii Domnului" rămăsese goală. Focul fusese stins cu două butoaie de vin, în lipsă de apă. Conjuraţii fugiseră prin fundul grădinii. Arcaşii îi târau pe osândiţi la picioarele spânzurătorilor.

Treaba nu mai ţinu mult după aceea. Călăul, grăbindu se să termine mai repede şi trecând peste toate regulile artei sale, îi trimise pe cei doi nenorociţi pe lumea cealaltă într un minut.

Toată lumea însă se îngrămădea acum în jurul lui d'Ar­tagnan; toţi îl lăudau, toţi îl linguşeau. El îşi şterse fruntea năpădită de sudoare, îşi şterse şi spada plină de sânge, apoi înălţă din umeri când îl văzu pe Menneville zbătându se la picioarele lui în cele din urmă zvârcoliri ale morţii. Şi în timp ce Raoul îşi întoarse ochii încărcaţi de milă, d'Artagnan le arătă muşchetarilor cele două spânzurători în care se le­gănau tristele lor roade.

— Sărmanii de ei! zise el. Sper c au murit binecuvântându mă, căci i am scăpat de la chinuri mult mai mari.

Aceste cuvinte fură auzite şi de Menneville în clipa în care el însuşi îşi dădea ultima suflare. Un zâmbet amar şi batjocoritor îi flutură la colţul buzelor. Vru să spună ceva, dar sforţarea făcută sfârşi prin a i încheia viaţa. Muri.

— Oh, toate acestea s îngrozitoare – murmură Raoul. Să plecăm, domnule cavaler.

— Nu eşti rănit? îl întrebă d'Artagnan.

— Nu, mulţumesc.

— Ei bravo, eşti un adevărat viteaz, la dracu! Ai capul tatălui tău şi braţul lui Porthos. Ah, dacă ar fi fost aici Porthos, ar fi avut ce să vadă! Apoi, ca şi cum atunci şi ar fi adus aminte: Dar unde dracu poate să fie acest vrednic Porthos?

— Haide, cavalere, să mergem – stărui Raoul.

— Un singur minut, prietene, să mi iau cei treizeci şi şapte de pistoli şi jumătate, şi sunt al tău. Casa asta are vad bun – adăugă d'Artagnan, intrând din nou la "Icoana Maicii Domnului" – dar, hotărât lucru, chiar de ar aduce mai puţin, aş fi mai bucuros s o ştiu în alt cartier.

LXIII

ÎN CE CHIP DIAMANTUL DOMNULUI D'EYMERIS TRECU ÎN MÂINILE LUI D'ARTAGNAN
În timp ce în Piaţa Grevei se petrecea această scenă plină de zarvă şi de sânge, mai mulţi oameni îngrămădiţi în dosul porţii ce dădea în grădina învecinată îşi vârâră spadele în teacă, îl ajutară pe unul din ei să încalece pe calul ce aş­tepta în grădină cu şaua pusă, apoi, ca un stol de păsări speriate, se împrăştiară în toate părţile, unii sărind peste ziduri, alţii dând buzna pe porţi, mişcându se cu iuţeala pe care o dă numai spaima.

Cel care încălecă pe cal, îmboldindu l cu pintenii atât de tare încât bietul animal era gata s o ia la goană pe deasupra zidului de piatră, acest călăreţ, spunem, străbătu piaţa Bau­doyer, trecu ca fulgerul prin puzderia de străzi, călcând, răsturnând, strivind totul în cale i, şi după zece minute ajunse la porţile ministerului de finanţe, răsuflând el însuşi mai tare decât calul său.

Abatele Fouquet, la tropotul potcoavelor pe caldarâm, apăru la fereastra din curte şi, mai înainte ca mesagerul să fi descălecat, întrebă, pe jumătate aplecat peste fereastră:

— Ei bine, Danicamp?

— Ei bine, s a sfârşit – răspunse călăreţul.

— S a sfârşit! strigă abatele. Atunci, sunt scăpaţi?

— Nu, domnule – răspunse iarăşi călăreţul. Sunt spânzuraţi.

— Spânzuraţi! repetă abatele, pălind.

O uşă laterală se deschise numaidecât şi Fouquet apăru în cameră, alb la faţă, cu priviri rătăcite, cu buzele între­deschise, gata să scoată un strigăt de durere şi de mânie. Se opri în prag, ascultând ceea ce i spunea cel din curte celui de la fereastră.

— Nemernicilor! se răsti abatele. Şi nu v aţi bătut?

— Ca nişte lei.

— Spune mai bine ca nişte fricoşi.

— Domnule!

— O sută de războinici, cu spadele în mână, fac cât zece mii de arcaşi într o încăierare. Unde i Menneville, flecarul acela, lăudărosul acela care nu trebuia să se întoarcă aici decât mort sau învingător?

— Ei bine, domnule, şi a ţinut cuvântul. E mort.

— Mort? Cine l a ucis?

— Un demon cu chip de om, un uriaş înarmat cu zece spade din care ţâşneau flăcări, un turbat care a înăbuşit din­tr o dată şi focul şi răzmeriţa, făcând să iasă o sută de muş­chetari din caldarâmul Pieţei Grevei.

Fouquet îşi înălţă fruntea năpădită de sudoare.

— Oh! Lyodot şi d'Eymeris! murmură el. Morţi! Morţi! Morţi! Iar eu făcut de ocară!

Abatele întoarse capul şi, văzându l pe fratele său pălind, zdrobit, spuse:

— Haide, haide, e o lovitură a soartei, domnule, nu tre­buie să ne văicărim astfel. De vreme ce nu s a putut, în­seamnă că Dumnezeu...

— Taci, abate, taci! strigă Fouquet. Dezvinovăţirile dumitale sună a blesteme. Spune i omului acela să urce aici şi să povestească în amănunţime groaznica întâmplare.

— Dar, frate...

— Supune te, domnule!

Abatele făcu un semn şi, o jumătate de minut mai târziu, paşii omului se auziră pe scară. În acelaşi timp, Gourville apăru la spatele lui Fouquet, asemenea unui înger păzitor al intendentului superior, cu un deget lipit pe buze, ca şi cum l ar fi ajutat să se stăpânească în vâltoarea furiei stârnite de durerea sa.

Ministrul îşi redobândi toată seninătatea pe care forţele omeneşti o mai pot lăsa la îndemâna unei inimi pe jumătate zdrobite de necaz. Danicamp intră în cameră.

— Spune tot ce ştii – i se adresă Gourville.

— Domnule – începu mesagerul – primisem ordinul să i răpim pe osândiţi şi să strigăm: "Trăiască Colbert!" în timp ce i duceam în casă.

— Pentru a i arde de vii, nu i aşa, abate? întrerupse Gourville.

— Da, da, ordinul fusese dat lui Menneville. Menne­ville ştia ce trebuie să facă, dar el e mort acum.

Această veste păru să l bucure pe Gourville, în loc să l întristeze.

— Pentru a i arde de vii? repetă mesagerul, ca şi cum s ar fi îndoit că acest ordin, singurul care fusese dat, de altminteri, ar fi fost cu adevărat real.

— Dar, de bună seamă, pentru a fi arşi de vii – adăugă pe un ton apăsat abatele.

— Da, domnule, da, se înţelege – reluă omul, căutând să citească pe feţele celor doi gentilomi cât rău sau cât bine putea să i aducă lui faptul de a spune totul pe şleau.

— Acum povesteşte – îl îndemnă Gourville.

— Osândiţii – reluă Danicamp – urmau deci să fie aduşi în Piaţa Grevei, şi poporul înfuriat cerea ca ei să fie arşi, în loc de a fi spânzuraţi.

— Poporul îşi are o judecată a lui – zise abatele. Con­tinuă.

— Dar – povesti omul mai departe – în clipa când arcaşii fură împresuraţi din toate părţile, în clipa când focul cuprindea casa din piaţă aleasă ca să slujească de rug pentru vinovaţi, un smintit, demonul acela, uriaşul acela de care v am pomenit şi despre care ni s a spus că era stăpânul casei cu pricina, ajutat de un tânăr care l însoţea, aruncă pe fe­reastră cei doi oameni care îngrijeau de foc, chemă în spri­jinul său muşchetarii ce se aflau amestecaţi în mulţime, se aruncă apoi ca un disperat de la catul întâi în piaţă şi începu să învârtească aşa de iute spada, încât izbânda trecu de par­tea arcaşilor, osândiţii fură luaţi înapoi şi Menneville fu ucis. Odată reluaţi, osândiţii fură executaţi în trei minute.

Fouquet, cu toată puterea lui de stăpânire, nu se putu împiedica de a lăsa să i scape un geamăt surd.

— Şi acest om, stăpânul casei – întrebă abatele – cum se numeşte?

— N aş putea să vă spun, întrucât nu l am văzut; eu îmi aveam postul în grădină şi am rămas neclintit la post; alţii au venit şi mi au povestit întâmplarea. Aveam ordin ca, îndată după înfăptuirea celor cuvenite, să alerg încoace şi să vă dau de veste felul cum s a terminat totul. Drept care am plecat în goana calului, şi iată mă aici.

— Prea bine, domnule, nu mai avem ce te întreba – zise abatele, din ce în ce mai doborât pe măsură ce se apro­pia momentul când urma să rămână singur cu fratele său.

— Ai fost plătit? întrebă Gourville.

— Mi s a dat o arvună, domnule – răspunse Danicamp.

— Poftim douăzeci de pistoli. Şi acum poţi pleca, dom­nule, dar să nu uiţi niciodată să aperi, ca şi de astă dată, adevăratele interese ale regelui.

— Da, domnule – zise omul înclinându se şi vârând banii în buzunar, după care ieşi.

Abia se închise uşa în urma lui, că Fouquet, care stătuse tot timpul nemişcat, înaintă cu paşi repezi şi se opri între abate şi Gourville. Aceştia deschiseră amândoi deodată gura, gata să spună ceva.

— Fără dezvinovăţiri! rosti el. Fără învinuiri, împo­triva oricui ar fi! Dacă n aş fi fost un prieten fals, n aş fi încredinţat nimănui grija de a i scăpa pe Lyodot şi d'Eymeris. Eu singur sunt vinovat, numai eu merit deci mustră­rile şi remuşcările. Lasă mă, abate!

— Totuşi, domnule – răspunse acesta – n ai să mă împiedici de a pune să fie căutat nemernicul care s a ames­tecat, ca unealtă a lui Colbert, într o treabă atât de bine pregătită; căci, dacă e o politică bună să ţi iubeşti prietenii, nu o socot mai rea pe aceea care constă în a ţi urmări duş­manii în chipul cel mai înverşunat.

— Destul cu politica, abate; pleacă, te rog, şi să nu mai aud vorbindu se de dumneata până la noi ordine; mi se pare că acum avem nevoie de cât mai multă tăcere şi bă­gare de seamă. Ai o pildă îngrozitoare în faţa dumitale. Domnilor, fără nici un fel de răzbunare, v o interzic!

— Nu există ordine – bâigui abatele – care să mă îm­piedice să spăl ruşinea făcută de un nemernic familiei mele.

— Iar eu – strigă Fouquet cu acea voce pătrunzătoare căreia simţi bine că nu mai ai ce să i răspunzi – dacă ţi vei pune în gând un singur lucru, unul singur care să nu se po­trivească întru totul cu voinţa mea, voi pune să fii aruncat în Bastilia la două ceasuri după ce acest gând va fi fost dat pe faţă! Fă cum vrei, abate!

Abatele se înclină, înroşindu se. Fouquet îi făcu semn lui Gourville să l urmeze, şi tocmai se îndrepta spre cabinetul său, când uşierul anunţă cu glas tare:

— Domnul cavaler d'Artagnan.

— Cine i ăsta? îl întrebă Fouquet, cu nepăsare, pe Gourville.

— Un fost locotenent de muşchetari al maiestăţii sale – răspunse Gourville în acelaşi chip.

Fouquet nu şi mai dădu osteneala să se gândească la el şi voi să şi continue drumul.

— Iertaţi mă, monseniore – zise atunci Gourville – dar mă gândesc că poate băiatul ăsta a părăsit serviciul re­gelui şi a venit să şi încaseze vreo felioară dintr o pensie oarecare.

— Să l ia naiba! rosti Fouquet. Pentru ce şi a ales atât de rău momentul?

— Îngăduiţi mi, monseniore, să i spun atunci un cuvânt de refuz, căci e una dintre cunoştinţele mele, şi e un om pe care, în împrejurările de faţă, e mai bine să l avem ca prie­ten, decât ca duşman.

— Spune i tot ce vrei – răspunse Fouquet.

— Eh, Doamne! făcu abatele cu pizmă, ca orice om al bisericii. Spune i că nu sunt bani, mai ales pentru muşchetari.

Dar abatele n apucă să şi sfârşească această frază nechib­zuită, că uşa întredeschisă se deschise de a binelea şi d'Artagnan intră înăuntru.

— Ah, domnule Fouquet – zise el – ştiam prea bine că nu sunt bani pentru muşchetari! De aceea, nici nu veneam ca să mi se dea, ci ca să mi se refuze. Aşa fiind, vă mulţumesc. Vă zic bună ziua şi mă duc să caut banii la domnul Colbert.

Şi ieşi, după un salut destul de fluşturatic.

— Gourville – strigă Fouquet – dă fuga după acest om şi adu l înapoi!

Gourville se supuse şi l ajunse pe d'Artagnan pe scară. Muşchetarul, auzind paşi în urma lui, întoarse capul şi l văzu pe Gourville.

— La dracu, scumpul meu domn – zise el – urât fel de a se purta mai au domnii financiari ai dumneavoastră! Ve­nisem la domnul Fouquet să încasez o sumă ordonanţată de maiestatea sa, şi am fost primit ca un cerşetor care cere o pomană, sau ca un pungaş care intră să fure un vas de argint.

— Dar ai pronunţat numele domnului Colbert, dragă domnule d'Artagnan; ai spus că te duci la domnul Colbert.

— Fără îndoială că mă duc, fie chiar şi numai spre a i cere socoteală pentru nişte oameni care vor să ardă casele altora strigând: "Trăiască Colbert!"

Gourville ciuli urechea.

— Oh, oh – zise el – faci aluzie la cele ce s au pe­trecut în Piaţa Grevei?

— Da, fireşte.

— Şi întrucât cele ce s au petrecut acolo te privesc pe dumneata?

— Cum, mă întrebi dacă mă priveşte sau nu mă pri­veşte, când domnul Colbert vrea să mi prefacă singura mea casă în scrum?

— Aşa, casa dumitale... Deci, casei dumitale voiau să i dea foc?

— Da, lua i ar dracu!

— Cârciuma "La Icoana Maicii Domnului" e a du­mitale?

— De opt zile.

— Şi dumneata eşti acel brav căpitan, dumneata eşti acea puternică spadă care i a împrăştiat pe cei ce voiau să i ardă pe osândiţi?

— Scumpe domnule Gourville, pune te dumneata în lo­cul meu: sunt slujbaş al forţei publice şi proprietar. În cali­tate de căpitan, datoria mea este să am grijă ca ordinele re­gelui să fie împlinite. În calitate de proprietar, interesul meu este să nu las să mi fie arsă casa. Am urmat, deci, în acelaşi timp, legile interesului şi legile datoriei, predându i din nou arcaşilor pe domnii Lyodot şi d'Eymeris.

— Aşadar, dumneata eşti acela care ai aruncat un om pe fereastră?

— Eu însumi – răspunse fără înfumurare d'Artagnan.

— Dumneata l ai ucis pe Menneville?

— Am avut această nefericire – zise d'Artagnan, salutând ca un om ce primeşte felicitări.

— Dumneata, în sfârşit, ai făcut ca cei doi osândiţi să fie spânzuraţi?

— În loc să fie arşi, da, domnule, şi mă mândresc cu asta. I am smuls pe acei nenorociţi din ghearele unor groaz­nice chinuri. Gândeşte te şi dumneata, scumpe domnule Gour­ville, că erau ameninţaţi să fie arşi de vii! Asta întrece orice închipuire!

— Du te, domnule d'Artagnan, du te – zise Gourville, voind să l cruţe pe Fouquet de a mai da ochii cu omul care i pricinuise o durere atât de mare.

— Nu – rosti Fouquet, care auzise totul de dincolo de pragul anticamerei – nu, domnule d'Artagnan, vino, dim­potrivă.

D'Artagnan şterse de pe mânerul spadei sale o ultimă urma de sânge, pe care n o băgase încă de seamă, şi intră. Atunci se pomeni în faţa acestor trei oameni, ale căror chi­puri aveau expresii cu totul diferite: cel al abatelui era stăpânit de mânie, cel al lui Gourville stătea ca încremenit, iar al lui Fouquet arăta deznădejde.

— Iertaţi mă, domnule ministru – vorbi d'Artagnan – dar timpul meu este socotit; trebuie să trec pe la vistierie ca să mă explic cu domnul Colbert şi să mi încasez banii.

— Dar, domnule – zise Fouquet – avem bani şi aici.