Vicontele de Bragelonne 1

E timpul – urmă d'Artagnan – să ne facem un plan de luptă şi, după metoda domnului de Turenne, al cărui cap mare e plin de tot felul de idei bune, înaintea planului de luptă, e bine să întocmim câte un portret cât mai apro­piat de adevăr al generalilor din tabăra adversă, cu care vom avea de furcă.

Înaintea tuturor, ne apare domnul Fouquet. Cine e domnul Fouquet? Domnul Fouquet – îşi răspundea lui însuşi d'Artagnan – e un bărbat chipeş, foarte îndrăgit de femei; un om cu inima largă, foarte iubit de poeţi; un om de spirit, foarte clevetit de secături. Eu nu sunt nici femeie, nici poet, nici secătură; aşadar, nici nu l iubesc, nici nu l urăsc pe domnul intendent superior; mă aflu exact în aceeaşi poziţie în care se afla domnul de Turenne când voia să câştige bătălia Dunelor: nu i ura pe spanioli, dar i a snopit în bătăi. Nu, nu. Există o altă pildă şi mai bună, la dracu! Sunt în poziţia în care se afla domnul de Turenne când avea de a face cu prinţul de Condé la Jargeau, la Gien şi în cartierul Saint Antoine: nu l ura pe domnul prinţ de Condé, e adevărat, dar se supunea regelui. Domnul prinţ de Condé e un bărbat fermecător, dar regele e rege; Turenne a scos un oftat, i a spus lui Condé «verişorul meu» şi i a suflat armata.

Acum ce vrea regele? Asta nu mă priveşte pe mine.

Ce vrea însă domnul Colbert? Oh, asta e cu totul altceva! Domnul Colbert vrea exact ceea ce nu vrea domnul Fouquet.

Şi atunci, ce vrea domnul Fouquet? Oh, oh! Aici ches­tiunea e gravă: domnul Fouquet vrea tocmai ceea ce vrea şi regele."

Acest monolog încheiat, d'Artagnan începu să râdă cu poftă, plesnind voios din biciuşcă. Apucase pe drumul cel mare şi mergea aşa înainte, speriind păsările în tufişuri şi ascultând ludovicii care i zornăiau în punga de piele la fiecare săltare în şa; căci, să o mărturisim, de câte ori d'Artagnan se afla în astfel de împrejurări, nu duioşia era slă­biciunea care să l stăpânească cel mai mult.

— Fie! zise el. Expediţia nu e din cale afară de pri­mejdioasă, şi călătoria asta a mea se poate asemui cu acea piesă pe care domnul Monck m a dus să o văd la Londra şi care se cheamă, dacă nu mă înşel: Mult zgomot pentru nimic!

LXVI

CĂLĂTORIE
Era pentru a cincizecea oară poate, din ziua în care am început istorisirea de faţă, când acest om cu inima de bronz şi muşchii de oţel îşi părăsea casa şi prietenii, totul, în sfârşit pentru a se duce să şi caute în lume norocul şi moartea. Una, adică moartea, se retrăsese totdeauna din calea lui, ca şi cum i ar fi fost teamă de el; celălalt, adică norocul, abia de o lună numai se aliase într adevăr cu dânsul.

Cu toate că nu era un mare filozof, în genul lui Epicur sau în genul lui Socrate, era totuşi un spirit puternic, având practica vieţii şi a gândirii. Nimeni nu e viteaz, nimeni nu e îndrăzneţ, nimeni nu e îndemânatic, aşa cum era d'Artagnan, fără să fie în acelaşi timp şi puţin visător. Îşi însuşise deci, ici şi colo, câte o frântură din cugetările domnului de La Rochefoucauld, vrednice de a fi aşternute în latineşte de către domnii de la Port Royal, şi culesese, la întâmplare, trăind în preajma lui Athos şi a lui Aramis, multe înţelepciuni din Seneca şi din Cicero, tălmăcite de aceştia în fran­ţuzeasca lor şi aplicate la nevoile vieţii de toate zilele.

Dispreţul faţă de bogăţie pe care gasconul nostru îl socotise ca un articol de crez în timpul primilor treizeci şi cinci de ani ai vieţii lui, rămăsese multă vreme pentru el articolul prim al unui cod al bravurii: "Art. I – zicea el: Eşti brav, pentru că nu ai nimic; nu ai nimic, pentru că dispreţuieşti bogăţia".

Astfel, urmând aceste principii, care, după cum am spus, îndrumaseră primii treizeci şi cinci de ani ai vieţii lui, d'Artagnan nu se îmbogăţise înainte de vreme, astfel încât să trebuiască să şi pună întrebarea dacă, în pofida bogăţiei sale, mai rămăsese încă brav. Întrebarea la care, pentru oricine în afară de d'Artagnan, întâmplările din Piaţa Grevei i ar fi putut ţine loc de răspuns. Mulţi alţii s ar fi declarat mulţumiţi cu asta; d'Artagnan însă era atât de brav, încât se întreba cu toată sinceritatea şi cu toată lim­pezimea de cuget dacă era cu adevărat brav.

Bunăoară, la acestea: "Dar mi se pare că am fost destul de iute şi m am luptat destul de frumos în Piaţa Grevei, ca să fiu mulţumit în privinţa bravurii mele", d'Artagnan îşi răspundea lui însuşi: "Toate bune, căpitane, dar ăsta nu e un răspuns. Am fost brav în ziua aceea numai fiindcă îmi dăduseră foc la casă, şi o sută, ba chiar o mie de oameni sunt gata sa facă rămăşag cu unul singur că, dacă domnii aceia din răscoală n ar fi avut această nefericită idee, planul lor de atac ar fi izbutit pe de a ntregul, sau cel puţin n aş fi fost eu acela care să mă amestec în treaba lor. Acum ce ar mai putea născoci împotriva mea? Nu am nici casă de ars în Bretania, nici comoară de care să mă tem că mi va fi jefuită. Nu! Însă am pielea mea; această preţioasă piele a domnului d'Artagnan, care face mai mult decât toate casele şi decât toate comorile din lume; această piele la care ţin mai mult ca la orice, fiindcă este, orice s ar zice, învelişul unui trup care închide în el o inimă foarte caldă şi foarte bucuroasă să bată şi, prin urmare, să trăiască. Deci, vreau să trăiesc, şi de fapt trăiesc mai bine, mai din plin, de când sunt un om bogat. Cine dracu spunea I banul îţi strică viaţa? Nu e de loc adevărat, pe sufletul meu! Mi se pare, dimpotrivă, că de astă dată sorb o can­titate îndoită de aer şi de soare. Drace, ce ar fi oare dacă mi aş dubla averea pe care o am acum, şi dacă, în loc de această biciuşcă, pe care o ţin în mână, aş purta vreodată bastonul de mareşal? Nu ştiu dacă s ar mai găsi atunci destul aer şi soare pentru unul ca mine!

La urma urmei, ăsta nu i un vis searbăd; cine dracu s ar putea împotrivi dacă regele m ar face duce sau mareşal, aşa cum părintele său, Ludovic al XIII lea, l a făcut duce şi general pe Albert de Luynes? Nu sunt oare tot atât de brav şi pe deasupra mai deştept decât neghiobul de Vitry?... Ah, iată, pe drept cuvânt, ce s ar putea împotrivi la ridicarea mea în rang: sunt prea deştept.

Din fericire, dacă e o dreptate pe lumea asta, norocul ce mă însoţeşte vine să înlocuiască ceea ce nu mi s a dat încă. El îmi datorează, nu încape vorbă, o răsplătire pen­tru tot ceea ce am făcut eu pentru Ana de Austria şi o despăgubire pentru tot ce n a făcut ea pentru mine. Aşadar, în ceasul de faţă, iată mă în bune legături cu un rege, şi mai ales cu un rege care pare să vrea să domnească de adevărat. Ţie l Dumnezeu pe această binecuvântată cale! Căci, dacă vrea să domnească, are nevoie de mine, şi dacă are nevoie de mine, va trebui să mi dea ceea ce mi a făgăduit: căldură şi lumină! Dacă ar fi să fac o asemănare, merg astăzi aşa cum mergeam şi altădată: de la nimic, la tot! Atât doar, că nimicul de azi este totul de altădată; în viaţa mea din prezent nu s a petrecut decât această mică schimbare.

Şi acum, hai să i dăm şi inimii ce i se cuvine, fiindcă am pomenit mai adineauri de ea... Însă, pe legea mea, am pomenit de ea numai ca să n o uit".

Şi gasconul îşi duse mâna la piept, ca şi cum ar fi căutat cu tot dinadinsul locul inimii.

— Ah, nefericitule! murmură el, zâmbind cu amără­ciune. Ah, biată făptură, trăseseşi o clipă nădejde că n ai inimă, şi iată că ai una, curtean nepriceput ce eşti, şi încă una dintre cele mai primejdioase. Ai o inimă care bate în favoarea domnului Fouquet. Dar ce este domnul Fouquet, totuşi, atunci când e vorba de rege? Un conspirator, un adevărat conspirator, care nu şi a dat măcar osteneala de a se feri să ţi arate că urzeşte o conspiraţie; altfel, ce armă bună ai avea tu împotriva lui, dacă bunăvoinţa şi spiritul său n ar fi vârât această armă într o teacă de aur!

Răscoală cu mână armată!... Căci, ce mai, asta e, dom­nul Fouquet a făcut o răscoală cu mână armată. Astfel, în timp ce regele doar îl bănuieşte pe domnul Fouquet de o răzvrătire mută, eu ştiu, eu pot dovedi că domnul Fouquet a pus să se verse sângele oamenilor regelui. Şi acum să vedem: ştiind bine toate astea şi tăinuindu le, ce mai vrea această inimă atât de miloasă, după purtarea atât de bine­voitoare a domnului Fouquet, după un avans de cincisprezece mii de livre, după un diamant de o mie de pistoli şi după un surâs în care se strecurau în egală măsură şi amă­răciune, şi bunele gânduri? Tăcând, îi salvez viaţa. Acum sper – continuă muşchetarul – că această pârdalnică de inimă va păstra tăcerea şi că în felul acesta şi a încheiat socotelile cu domnul Fouquet. Aşadar, de aici încolo regele este soarele meu, şi întrucât inima mea nu mai are nici o îndatorire faţă de domnul Fouquet, vai de cel ce se va pune în faţa soarelui meu! Înainte, pentru maiestatea sa Ludovic al XIV lea, înainte!

Aceste gânduri erau singurele piedici ce puteau să înce­tinească mersul lui d'Artagnan. Odată terminate însă, el îşi îndemnă calul să grăbească pasul.

Dar, oricât de straşnic ar fi fost Zefir, el nu putea să meargă necontenit. A doua zi de la plecarea din Paris, fu lăsat la Chartres, la un hangiu din oraş, care era un vechi prieten al lui d'Artagnan. Apoi, de aici încolo, muşchetarul călători pe cai de poştă. Mulţumită acestui mijloc de dru­meţie, străbătu toată distanţa dintre Chartres şi Chateaubriand. În acest din urmă oraş, încă destul de îndepărtat de coastă pentru ca nimeni să nu l bănuiască pe d'Artagnan c ar avea de gând să ajungă la mare, şi destul de depărtat de Paris pentru ca nimănui să nu i dea prin cap că el ar veni de acolo, mesagerul maiestăţii sale Ludovic al XIV lea, pe care d'Artagnan îl numise soarele său, fără a se gândi că acela care nu era deocamdată decât o palidă stea pe cerul regalităţii îşi va face într o zi din acest astru emblema sa, mesagerul regelui Ludovic al XIV lea, spuneam, se lipsi de caii de poştă şi cumpără o mârţoagă la care nu se uita nimeni, una din acele gloabe de care niciodată un ofiţer de cava­lerie nu şi ar fi îngăduit să se apropie, de teamă să nu se facă de râs. Cu excepţia părului de la coamă şi coadă, această nouă pricopseală îi amintea lui d'Artagnan faimoasa iapă portocalie cu care, sau mai bine zis pe care îşi făcuse el intrarea în lume.

Trebuie să spunem însă că, din clipa când încălecă pe acest nou cal, cel care călărea nu mai era d'Artagnan, ci un om oarecare, îmbrăcat într un surtuc fumuriu, cu nă­dragi cafenii, părând să fie ceva între un preot şi un laic; ceea ce îl apropia îndeosebi de biserică era că îşi pusese pe cap o tichie de catifea roasă, iar peste tichie, o pălărie mare, neagră, cu borurile largi; nici vorbă de spadă; avea însă o scurtătură de lemn agăţată cu o sfoară de încheietura mâinii, care i putea sluji, la nevoie, ca ajutor unui pumnal gros de un lat de mână pe care l ţinea ascuns sub pulpana mantalei. Mârţoaga cumpărată de la Chateaubriant întregea deosebirea. Se numea, sau mai bine zis d'Artagnan o bote­zase Nevăstuica.

"Dacă din Zefir am făcut Nevăstuică – îşi zise d'Ar­tagnan – atunci şi eu trebuie să mi schimb numele într un diminutiv oarecare. Deci, în loc de d'Artagnan, voi fi Agnan, scurt; asta ca să se potrivească mai bine cu surtucul fumuriu, cu pălăria rotundă şi cu tichia răpănoasă."

Domnul Agnan călători deci, fără prea mari zdruncină­turi, călare pe Nevăstuică; aceasta mergea în buestru, ca un cal cu adevărat sprinten, şi, cu tropăiturile sale mărunte, făcea voiniceşte douăsprezece leghe pe zi, datorită celor patru picioare subţiri ca nişte fuse, cărora priceperea îndelungata a lui d'Artagnan le preţuise vânjoşia şi siguranţa sub păru! des ce le acoperea.

Pe drum, călătorul îşi făcea anumite însemnări, cerceta ţinutul aspru şi rece pe care l străbătea, căutând mereu un pretext cât mai demn de crezare de a ajunge la Belle Isle en Mer şi de a vedea totul, fără să stârnească nici o bănuiala. În felul acesta, el se putu încredinţa de însemnătatea pe care o căpăta evenimentul pe măsură ce se apropia de ţintă.

În acest colţ depărtat de ţară, în acest vechi ducat al Bretaniei, care pe atunci nu era francez, după cum nu este încă nici astăzi, poporul nu ştia de regele Franţei. Şi nu numai că nu ştia, dar nici nu voia să ştie. Un fapt, unul singur, era vădit pentru poporul de aici, în ceea ce priveşte valul politic: vechii duci nu mai guvernau de mult, aşa că tronul era gol; nimic mai mult. În locul ducelui suveran, seniorii în rasă călugărească domneau fără limite. Iar mai presus de aceşti seniori se afla Dumnezeu, care n a fost niciodată dat uitării în Bretania. Printre aceşti suverani de castel şi clopotniţă, cel mai puternic, cel mai bogat şi cu deosebire cel mai popular era domnul Fouquet, seniorul de la Belle Isle.

Chiar în ţinut, chiar în însăşi această insulă misterioasă, legendele şi tradiţiile îi întăreau renumele. Nu oricine putea să ajungă acolo. Insula, cu o întindere de şase leghe în lungime şi şase în lărgime, era o proprietate seniorială, de care multă vreme poporul nu se atinsese, apărată fiind de numele de Retz, atât de temut prin partea locului. La puţină vreme după ridicarea acestui senioriat la rangul de marchizat de către Carol al IX lea, Belle Isle a trecut în stăpânirea domnului Fouquet.

Faima insulei nu dăinuia însă de ieri; numele ei, sau mai bine zis calificaţia sa, mergea până în trecutul cel mai îndepărtat; cei vechi o numeau Kalonèse, după două cu­vinte greceşti care înseamnă insulă frumoasă. Astfel, cu o mie opt sute de ani mai înainte, ea avusese, într o altă limbă, acelaşi nume care l avea şi acum.

Această proprietate a domnului intendent superior în­semna deci ceva, lăsând la o parte poziţia ei, căci se afla la şase leghe de coastele Franţei, poziţie ce o făcea suve­rană în singurătatea mării, asemenea unei corăbii măreţe care ar dispreţui porturile şi şi ar arunca ancorele, cu mândrie, în largul oceanului.

D'Artagnan află toate acestea, fără să arate nici un semn de mirare; el mai află de asemenea că mijlocul cel mai bun de a intra în vorbă cu cineva era să treacă prin La Roche Bernard, oraş destul de însemnat, situat la gurile râului Vilaine. Poate că acolo ar găsi şi o barcă. Iar dacă nu, străbătând mlaştinile sărate, se va duce la Guérande sau la Croisic, unde va aştepta un prilej oarecare ca să treacă la Belle Isle. Băgase de seamă, de altfel, de când plecase din Châteaubriant, că nimic nu era cu neputinţă pentru Nevăstuică sub îndrumarea domnului Agnan, şi nimic pen­tru domnul Agnan la îndemnurile Nevăstuicii. Se pregăti deci să se ospăteze cu o lişiţă şi cu o turtă de Bretania într un han din La Roche Bernard, şi ceru să i se aducă din pivniţă, pentru a stropi aceste două bunătăţi bretone, un cidru care, de îndată ce l puse pe limbă, îl făcu să se simtă mai breton decât un breton de baştină.

LXVII

CUM A FĂCUT D'ARTAGNAN CUNOŞTINŢĂ

CU UN POET CARE ÎŞI ÎNJGHEBASE O TIPARNIŢĂ

SPRE A ŞI TIPĂRI VERSURILE
Înainte de a se aşeza la masă, d'Artagnan căută, ca de obicei, să afle câte ceva despre oamenii de pe aici; dar este o lege a curiozităţii că oricine vrea să descoasă pe alţii, trebuie să se lase mai întâi descusut el însuşi. Ca atare, se grăbi, cu dibăcia lui recunoscută, să intre în vorbă cu cineva de la hanul din La Roche Bernard, care i ar putea fi de folos în această privinţă.

Din întâmplare, tocmai se aflau în acea casă, la catul de sus, doi călători ce se pregăteau, ca şi el, să ia masa, dacă nu începuseră cumva să mănânce chiar. D'Artagnan văzuse caii lor la grajd şi şeile în tinda hanului.

Unul era însoţit de un lacheu, vrând să pară un per­sonaj de vază; două iepe de Perche, frumoase şi tinere, îi aduseseră până aici. Celălalt, mai puţin însemnat, drumeţ fără pretenţii, cu hainele ponosite şi pline de praf, cu cizmele tocite mai mult de mers pe jos decât din pricina scări­lor de la şa, venise din Nantes într o cărucioară trasă de un cal ce semăna atât de bine la culoare cu Nevăstuica, încât d'Artagnan ar fi putut să colinde o sută de leghe până să găsească o pereche mai bună pentru iapa lui. Cărucioara cu coviltir era încărcată de nişte pachete mari şi grele, înfăşurate în bucăţi vechi de pânză.

"Acest călător – îşi zise d'Artagnan – e de teapa mea. Mi se potriveşte, îmi convine. Trebuie ca şi eu să mă potrivesc cu el şi să i convin. Domnul Agnan, cu sur­tucul fumuriu şi cu tichia roasă, nu se poate ruşina să stea la masă alături de domnul acesta cu încălţările tocite şi cu o mârţoagă bătrână."

Acestea zise, d'Artagnan îl chemă pe hangiu şi i spuse să i aducă sus, în odaia domnului cu înfăţişarea modestă, lişiţa, turta şi cidrul pe care le comandase. El însuşi, după ce urcă, în mână cu o farfurie, scara de lemn ce ducea la odaie, începu să bată încet în uşă.

— Intră! rosti necunoscutul.

D'Artagnan păşi pragul, cu gura larg deschisă de un zâmbet, ţinând farfuria sub braţ, pălăria într o mână şi luminarea în cealaltă.

— Domnule – zise el – iartă mă, sunt, ca şi dumneata, un călător, nu cunosc pe nimeni în acest han şi am răul obicei de a mi se urî când mănânc singur; în aşa fel că mâncarea mi se pare proastă şi nu mi cade bine. Chipul dumitale, pe care l am zărit adineauri, când ai coborât să ţi se desfacă stridiile, mi a plăcut mult. Afară de asta, am băgat de seamă că ai un cal ce seamănă cu al meu, şi că hangiul, fără îndoială din pricina acestei asemănări, i a legat la iesle pe amândoi alături, iar ei par să se simtă foarte bine unul lângă altul. Nu văd, dar, domnule, pentru ce stăpânii ar sta despărţiţi, de vreme ce caii lor se înţe­leg aşa de bine. Drept aceea, am venit să ţi cer să mi faci plăcerea de a îngădui să mă aşez la masa dumitale. Numele meu este Agnan şi sunt, domnule, intendentul nevred­nic al unui bogat senior care doreşte să cumpere nişte ocne de sare prin partea locului şi m a trimis să i cercetez viitoarele proprietăţi. În adevăr, domnule, aş vrea ca în­făţişarea mea să ţi fie pe plac, aşa cum îmi este mie a dumitale, căci te ţin în mare cinste în inima mea, crede mă.

Străinul, pe care d'Artagnan îl vedea acum întâia oară, întrucât la început abia dacă l băgase în seamă, avea nişte ochi negri şi strălucitori, obrazul gălbejit, fruntea puţin încreţită de greutatea celor cincizeci de ani, o anumită naivitate în ansamblul trăsăturilor, dar multă agerime în privire.

"S ar zice – gândi d'Artagnan – că năzdrăvanul ăsta nu s a slujit în viaţa lui decât de partea de sus a capului, adică numai de ochi şi de creier. Trebuie să fie om de ştiinţă: gura, nasul, bărbia nu spun nimic la el."

— Domnule – răspunse cel a cărui făptură şi gânduri erau cântărite astfel – prezenţa dumitale îmi face o de­osebită cinste; nu că mi s ar urî; am – adăugă el zâmbind – o tovărăşie ce mi ţine totdeauna de urât; dar, ce are a face, mă simt fericit să stau cu dumneata.

Spunând însă acestea, omul cu cizmele tocite aruncă o privire neliniştită pe deasupra mesei, de unde stridiile dis­păruseră şi unde nu mai rămăsese decât o bucată de slă­nină sărată.

— Domnule – se grăbi să spună d'Artagnan – gazda îmi va aduce îndată o minunată pasăre friptă şi o straşnică turtă de Bretania.

D'Artagnan citise în privirea tovarăşului său, oricât de fugară ar fi fost ea, teama de a nu cădea pe mâna vre­unui pleşcar. Şi nu se înşelase: căci de îndată ce l auzi spunând ce o să vină, trăsăturile omului cu înfăţişare să­răcăcioasă se înseninară. Într adevăr, hangiul, ca şi cum ar fi ascultat la uşă, intră numaidecât în odaie cu bucatele anunţate.

Turta şi lişiţa rumenită fură puse alături de slănina afumată; d'Artagnan şi comeseanul lui se salutară încă o dată, se aşezară faţă în faţă şi împărţiră frăţeşte şunca şi celelalte mâncăruri lăsate pe masă.

— Domnule – zise d'Artagnan – mărturiseşte că bun lucru e tovărăşia!

— Pentru ce? întrebă străinul cu gura plină.

— Ei bine, am să ţi spun pentru ce – răspunse d'Artagnan.

Străinul îşi opri fălcile din mestecat, ca să poată auzi mai bine.

— Mai întâi – continuă d'Artagnan – în loc de o singură lumânare, pe care am avea o fiecare, iată că avem două.

— Ai dreptate – zise străinul, uimit de marele ade­văr ce sălăşluia în această constatare.

— Apoi, văd că dumitale îţi place să mănânci din turta mea, în timp ce mie îmi place să mănânc din slă­nina dumitale.

— Şi asta e adevărat.

— În sfârşit, deasupra plăcerii de a avea mai multă lumină şi de a mânca fiecare după gustul său, eu pun plăcerea tovărăşiei.

— Într adevăr, domnule, dumneata eşti un om plin de voioşie – zise cu încântare necunoscutul.

— Aşa i domnule, sunt voios ca toţi aceia care nu au nimic în cap. Oh, nu se poate spune acelaşi lucru despre dumneata – adăugă d'Artagnan – căci citesc în ochii dumitale un noian de gânduri.

— Ah, domnule...

— Haide, mărturiseşte un lucru.

— Ce anume?

— Că eşti un om învăţat.

— Eh, domnule...

— Ei?

— Aproape.

— Cum adică?

— Sunt autor.

— Ai văzut? strigă d'Artagnan, bătând din palme de bucurie. Va să zică nu m am înşelat! Ce minunăţie...

— Domnule...

— Ei ce? îl întrerupse d'Artagnan. Voi avea fericirea să petrec această noapte în tovărăşia unui autor, şi încă a unui autor celebru poate?

— Oh – făcu necunoscutul, roşindu se – celebru, domnule, celebru nu e cuvântul potrivit.

— Modest! exclamă d'Artagnan visător. E modest! Apoi, întorcându se către străin, îl întrebă cu un accent de bruscă şovăială: Dar spune mi cel puţin numele operelor dumitale, domnule, căci, dacă ai băgat de seamă, pe al dumitale nu mi l ai spus şi m am văzut silit să caut a ţi ghici îndeletnicirea.

— Mă numesc Jupenet, domnule – răspunse autorul.

— Frumos nume! zise d'Artagnan. Frumos nume, pe cinstea mea, şi nu ştiu de ce, iartă mi această grosolănie, dacă e vreuna, nu ştiu cum se face, dar mi se pare că am mai auzit rostindu se acest nume undeva.

— Păi, am făcut versuri – spuse cu modestie poetul.

— Ei, atunci să ştii că mi le a citit cineva.

— Am scris o tragedie.

— Poate că am şi văzut o jucată.

Poetul se înroşi mai tare.

— Nu cred, pentru că versurile mele n au fost încă tipărite.

— Ei bine, îţi spun, tragedia mi a făcut, totuşi, cu­noscut numele dumitale.

— Te înşeli şi de data asta, căci domnii comedianţi de la palatul Bourgogne n au vrut să mi o primească – zise poetul cu un surâs a cărui taina numai anumite mândrii o pot descifra.

D'Artagnan îşi muşcă buzele.

— Aşadar – urmă poetul – vezi, domnule, că eşti greşit în privinţa mea, întrucât, necunoscându mă de loc, n ai avut cum să auzi vorbindu se de mine.

— Iată ceea ce mă miră. Numele de Jupenet mi se pare cu toate astea un nume frumos şi vrednic de a fi cunoscut, la fel ca şi acelea ale domnilor Corneille, Rotrou sau Garnier. Sper, domnule, că vei avea bună­voinţă să mi povesteşti pe scurt tragedia dumitale, puţin niai târziu, să zicem la sfârşitul mesei. Va fi în loc de plă­cintă, la dracu!... Ah, domnule, iertare, e o ocară ce mi scapă de pe buze fiindcă o rosteşte mereu seniorul şi stăpânul meu. Îmi îngădui deci s o folosesc uneori şi eu, căci mi se parc plină de duh. Îmi îngădui asta numai în lipsa stăpânului, bineînţeles, căci daca el ar fi de faţă... Dar nu ţi se pare, domnule, că cidrul ăsta e îngrozitor? Şi, poftim, oala are o formă atât de neregulată, că nici nu stă dreaptă pe masă.

— Dacă am sprijini o?

— Foarte bine, dar cu ce?

— Cu cuţitul.

— Şi lişiţa cu ce o vom mai tăia? Sau te gândeşti poate să nu te atingi de lişiţa mea?

— Ba da.

— Ei bine, atunci...

— Aşteaptă.

Poetul se scotoci în buzunare şi scoase o bucăţică de fontă, lunguiaţă, dreptunghiulară, groasă cât buza castro­nului şi lungă aproape cât un deget. Dar abia apucă să o arate la lumină, că îndată, ca şi cum ar fi săvârşit o mare nechibzuinţă, făcu o mişcare iute spre a o vârî din nou în buzunar. D'Artagnan însă băgă de seamă asta... era un om căruia nu i scăpa nimic. Întinse deci mâna spre bucă­ţica de fontă.

— Ei, dar frumos lucru ai în mână – zise el. Se poate vedea?

— Cum să nu – răspunse poetul, ce părea să cedeze prea repede după acea intenţie de mai înainte – de bună seamă că se poate vedea; numai că, poţi să te uiţi oricât – adăugă el cu un fel de mândrie – n ai să ghiceşti la ce foloseşte, până ce nu ţi voi spune eu.