Vicontele de Bragelonne 1

— Şi altceva?

— O mie două sute croitorului... – adăugă abatele. Caraghiosul mi a oprit şapte mantii ale oamenilor mei, ceea ce face ca trupa să mi fie defăimată, şi ţiitoarea mea vorbeşte că o să mă înlocuiască cu un samsar, lucru ce ar fi umilitor pentru Biserică.

— Mai e ceva? întrebă iarăşi Fouquet.

— Observi, domnule – răspunse cu o înclinare abatele – că n am cerut nimic pentru mine.

— E frumos din partea dumitale, domnule – replică Fouquet – de aceea, precum vezi, aştept.

— Dar pentru mine nu cer nimic, oh, nu!... Totuşi, nu se poate spune că e chiar un cusur când stai degeaba... te asigur de asta.

Ministrul rămase o clipă pe gânduri.

— O mie două sute de pistoli croitorului – zise el. Asta înseamnă haine, nu glumă, pe cât îmi pot da seama.

— Am în grija mea o sută de oameni? răspunse cu mândrie abatele. E o povară, cred şi eu.

— Dar pentru ce o sută de oameni? întrebă Fouquet. Eşti oare un Richelieu sau un Mazarin, ca să ai o gardă de o sută de oameni? La ce ţi slujesc aceşti o sută de oameni? Vorbeşte, spune!

— Dumneata mă întrebi? ripostă abatele Fouquet. Ah, cum de mi poţi pune o astfel de întrebare: pentru ce întreţii o sută de oameni? Ah!

— Ei da, îţi pun această întrebare. Ce faci cu o sută de oameni? Răspunde!

— Răule! scrâşni abatele, înfierbântându se din ce în ce.

— Lămureşte mă.

— Dar, domnule intendent superior, eu n am nevoie decât de un valet de cameră, ba chiar, daca aş fi singur, m aş servi eu însumi; dar domnia ta, domnia ta care ai atâţia duşmani... o sută de oameni nu mi ajung ca să te apăr. O sută de oameni!... Ar trebui zece mii! Îi întreţin deci pe aceştia pentru ca în pieţele publice, în adunări, nimeni să nu ridice glasul împotriva domniei tale; căci fără ei, domnule, ai fi acoperit de blesteme, ai fi sfâşiat cu dinţii, n ai rezista nici opt zile – mă auzi? – nici opt zile!

— Ah, dar nu ştiam că am în dumneata un asemenea apărător, domnule abate!

— Te îndoieşti de asta? strigă abatele. Ascultă ce s a întâmplat. Nu mai demult decât ieri, în strada Huchette, un om se târguia pentru o găină.

— Ei bine, ce mă priveşte pe mine asta, abate?

— Te priveşte, Găina nu era grasă. Cumpărătorul nu voia să plătească optsprezece băncuţe, spunând că el nu poate să dea optsprezece băncuţe pe pielea unei găini a cărei grăsime a luat o în întregime domnul Fouquet.

— Mai departe?

— Vorba asta a stârnit râs – urmă abatele – un râs pe socoteala dumitale, şi plevuşcă s a adunat ca la bâlci, lua o ar naiba! Glumeţul a adăugat apoi aceste cuvinte: "Dă mi o găină hrănită de domnul Colbert şi, pe cinstea mea, ţi o plătesc cât vrei". Şi gloata de gură cască a început să bată din palme. Tărăboi mare, înţelegi? Tărăboi în stare a l face pe un frate să şi ascundă faţa de ruşine.

Fouquet se înroşi.

— Şi dumneata ţi ai ascuns o? întrebă ministrul.

— Nu; tocmai pentru că în mulţime îl aveam pe unul din oamenii mei – continuă abatele – un recrut proaspăt, venit din provincie, un anume domn Menneville, la care ţin foarte mult. El şi a făcut loc printre oameni şi a spus glumeţului: "Mii de bărbi, domnule tranca fleanca! Să te ia naiba cu Colbert al dumitale!" "Ba să te ia pe tine, cu Fouquet cu tot!" i a întors o glumeţul. Şi, cu acestea, îşi scoaseră spadele din teacă în faţa prăvăliei cârnăţarului, cu o şleahtă de pierde vară în jurul lor şi cu cinci sute de curioşi pe la ferestre.

— Ei bine? făcu Fouquet.

— Ei bine, domnule, Menneville al meu l a înhăţat ca în frigare pe glumeţ, în uluirea celor de faţă, şi i l a dat cârnăţarului, spunându i: "Ţine această curcă, prietene! E mai grasă decât găina dumitale". Iată, domnule – încheie abatele triumfător – în ce chip îmi cheltuiesc veniturile: apărând cinstea familiei!

Fouquet lăsă capul în jos.

— Şi am o sută ca ăsta! adaugă abatele.

— Bine – zise Fouquet – dă i nota de cheltuieli lui Gourville şi rămâi aici, la mine, astă seară.

— Vom lua masa împreună?

— O vom lua.

— Dar casieria e închisă.

— O va deschide Gourville. Aşa, domnule abate, ne am înţeles.

Abatele făcu o plecăciune.

— Prin urmare, rămânem prieteni? zise el.

— Da, prieteni. Haide, Gourville.

— Pleci? Nu mai mâncăm împreună?

— Mă reîntorc peste un ceas, fii liniştit. Apoi, încet, către Gourville: Să fie înhămaţi la trăsură caii mei engle­zeşti şi să mă ducă drept la Primăria din Paris.

LVI

VINUL DOMNULUI DE LA FONTAINE
Trăsurile, încărcate de oaspeţi, începuseră să sosească la Saint Mandé, şi casa lui Fouquet prinsese a se încălzi de pregătirile ospăţului, când intendentul superior porni în goană, cu caii lui iuţi, pe drumul Parisului, unde, apucând pe chei pentru a întâlni cât mai puţină lume în cale, se opri in faţa Primăriei. Erau ceasurile opt fără un sfert. Fouquet coborî la colţul străzii Long Pont şi se îndreptă spre piaţa Grevei, pe jos, însoţit de Gourville.

La capătul pieţei văzură un om îmbrăcat în negru şi în violet, voios la înfăţişare, care se pregătea să se urce într o trăsură închiriată şi tocmai îi spunea vizitiului să l ducă la Vincennes. În faţa lui avea un coş mare, plin cu sticle de vin pe care le cumpărase de la crâşma "La Icoana Maicii Domnului".

— Ei, dar ăsta e Vatel, chelarul meu! îi spuse Fouquet lui Gourville.

— Da, monseniore – confirmă acesta.

— Ce caută la "Icoana Maicii Domnului"?

— A venit să cumpere vin, de bună seamă.

— Cum, pentru casa mea se cumpără vin de la cârciumă? se înfurie Fouquet. Pivniţa pe care o am să fie oare atât de proastă?

Şi înainta spre chelar, care aşeza cu foarte multă băgare de seamă coşul cu sticle în trăsură.

— Hei, Vatel! strigă el cu glas de stăpân.

— Luaţi seama, monseniore – îi şopti Gourville – veţi fi recunoscut.

— Asta i acum! Lasă mă în pace!... Vatel!

Omul îmbrăcat în negru şi violet întoarse capul. Era un chip blând şi zâmbitor, fără expresie. O anumită sclipire strălucea în ochii lui, un zâmbet fin îi flutura pe buze; un observator ar fi recunoscut însă de la început că această sclipire şi acest zâmbet nu spuneau nimic, nu dezvăluiau nimic. Vatel râdea ca un om distrat şi îşi vedea de treabă ca un copil nevinovat. Când auzi glasul care l striga, se întoarse numaidecât.

— Oh! făcu el. Monseniorul!

— Da, eu. Ce dracu cauţi aici, Vatel?... Vin? Cumperi vin de la o crâşmă din Piaţa Grevei?! De ai fi cumpărat măcar de la "Ştiuletele de Brad" sau de la "Stinghiile Verzi"!

— Dar, monseniore – răspunse Vatel netulburat, după ce aruncase o privire duşmănoasă către Gourville – pentru ce e nevoie să se amestece cineva în treburile mele?... Ce, are pivniţa mea vreun cusur?

— Nu, fireşte, Vatel, n are, însă...

— Însă ce?... se încăpăţână Vatel.

Gourville îl trase de mânecă pe intendentul superior.

— Nu te supăra, Vatel, dar credeam că pivniţa mea, adică pivniţa dumitale, e destul de garnisită, ca să nu mai avem nevoie să cumpărăm vin de la "Icoana Maicii Domnului"!

— Eh, domnule – zise Vatel, trecând de la "mon­seniore" la "domnule" cu oarecare ifos – pivniţa dumnea­voastră e aşa de bine garnisită, că atunci când oaspeţii vin să ia masa la dumneavoastră, nu au ce să bea.

Fouquet se uită nedumerit mai întâi la Gourville, apoi la Vatel. . .

— Ce tot spui acolo?

— Spun că pivnicerul dumneavoastră n are vin pentru toate gusturile, domnule, şi că domnul de La Fontaine, domnul Pellisson şi domnul Conrart nu beau de loc când vin la noi. Acestor domni nu le place vinul de soi: ce i de făcut atunci?

— Ce i de făcut, zi?

— Am aici un vin de Joigny, după care ei se dau în vînt. Ştiu că se abat o dată pe săptămână pe la "Icoana Maicii Domnului" ca să l bea aici. Iată pentru ce îmi fac provizii.

Fouquet nu mai avea ce să spună... Era aproape mişcat. Vatel însă avea încă multe de spus, fără îndoială, căci se vedea bine cum se înfierbânta.

— E ca şi cum m aţi mustra, monseniore, că mă duc în strada Planche Mibray să caut cidrul pe care l bea domnul Loret când vine să cineze la noi.

— Loret bea cidru la mine? zise Fouquet râzând.

— Ei da, domnule, şi iată pentru ce vine să cineze cu plăcere la dumneavoastră.

— Vatel – strigă Fouquet, strângând mâna chelarului său – dumneata eşti un om adevărat! Îţi mulţumesc, Vatel, de a fi priceput că în casa mea domnul de La Fon­taine, domnul Conrart şi domnul Loret sunt duci, pairi şi principi mai mult decât mine. Vatel, eşti o slugă destoinică şi îţi dublez leafa.

Vatel nici nu mulţumi măcar; ridică uşor din umeri, murmurând aceste cuvinte pline de înţelepciune:

— A primi mulţumiri pentru că ţi ai făcut datoria e un lucru umilitor.

— Are dreptate – zise Gourville, atrăgându i lui Fouquet atenţia, printr un gest, asupra altui punct.

Îi arătă, într adevăr, o căruţă cu roţile mici, trasă de doi cai, deasupra căreia se legănau două spânzurători bătute în scoabe de fier, legate una de alta, spate în spate, cu lanţuri; un arcaş, aşezat pe muchea unei bârne, înfrunta, de bine de rău, cu o mutră posomorită, pălăvrăgelile a vreo sută de haimanale care mirosiseră cam ce rost aveau aceste spânzurători şi se ţineau după ele în drum spre Primărie.

Fouquet tresări.

— E lucru hotărât, vedeţi? zise Gourville.

— Dar nu şi făcut! replică ministrul.

— Oh, nu vă amăgiţi, monseniore! Dacă până într atâta v a fost înşelată prietenia, încrederea, dacă lucrurile au ajuns aici, înseamnă că nu mai puteţi face nimic.

— Dar eu n am aprobat nimic.

— O fi făcut o domnul de Lyonne în locul dumnea­voastră.

— Mă duc la Luvru.

— Nu vă veţi duce.

— Mă îndemni la o astfel de laşitate? strigă Fouquet. Mă sfătuieşti să mi părăsesc prietenii, mă povăţuieşti să arunc la pământ armele pe care le am în mână, când pot să lupt?

— Nu vă îndemn la nimic din toate acestea, mon­seniore; dar puteţi oare pleca de la minister tocmai în clipa de faţă?

— Nu.

— Ei bine, dacă regele ar dori să vă înlocuiască?

— Mă va putea înlocui şi de departe, ca şi de aproape.

— Da, dar nu l veţi fi rănit prin nimic.

— Aş fi însă un laş! Nu vreau ca prietenii mei să moară, şi nu vor muri!

— Şi pentru asta e nevoie să vă duceţi la Luvru?

— Gourville!

— Luaţi seama!... Odată la Luvru, sau veţi fi silit să vă apăraţi cu tărie prietenii, adică să faceţi o profesiune de credinţă, sau veţi fi silit să i părăsiţi fără putinţa de a le mai veni în ajutor.

— Niciodată!

— Iertaţi mă... Regele va va propune cu sila una din două, în cazul că nu veţi alege dumneavoastră singur.

— Ai dreptate.

— Iată pentru ce nu ne trebuie zâzanie. Mai bine să ne întoarcem la Saint Mandé, monseniore.

— Gourville, nu mă voi mişca din această piaţă, vinde va trebui să se săvârşească nelegiuirea, unde urmează să fiu acoperit de ruşine! Nu mă voi mişca, zic, până ce nu voi fi găsit mijlocul de a mă lupta cu duşmanii mei!

— Monseniore – răspunse Gourville – mi aţi face milă dacă n aş şti că sunteţi unul din cele mai tari spirite de pe această lume. Aveţi o sută cincizeci de milioane, sunteţi la fel de puternic ca regele prin poziţie, de o sută cincizeci de ori mai mult prin bani. Domnul Colbert n a avut măcar buna inspiraţie de a face să fie primit testamen­tul lui Mazarin. Or, când cineva e cel mai bogat om al re­gatului şi vrea să şi dea osteneala de a cheltui o asemenea avere, dacă nu face ceea ce vrea, înseamnă că e un om oarecare. Să ne întoarcem, vă spun, la Saint Mandé.

— Să i cer părerea lui Pellisson? Da.

— Nu, monseniore, să numărăm banii pe care i aveţi.

— Haide! zise Fouquet, cu privirea învăpăiată. Da, da, la Saint Mandé!

Se urcă din nou în trăsură, cu Gourville după el. Pe dram, la capătul mahalalei Saint Antoine, ajunseră din urmă micul echipaj al lui Vatel, care îşi ducea încetişor vinul de Joigny.

Caii negri, sloboziţi din frâu, trecură în goană pe ală­turi, speriind iapa chelarului, în timp ce acesta, scoţând capul pe ferestruie, strigă îngrozit:

— Sticlele!... Sticlele mele!...

LVII

GALERIA DE LA SAINT MANDÉ
Cincizeci de persoane îl aşteptau pe intendentul su­perior. Fouquet nu şi îngădui nici măcar răgazul de a schimba o vorbă cu valetul său de cameră, şi de la scara unde coborî din trăsură trecu de a dreptul în primul salon. Acolo erau adunaţi prietenii lui, care discutau între ei; şeful bucătar se pregătea să întindă masa. Dar, mai mult decât toţi, abatele Fouquet pândea întoarcerea fratelui său şi încerca să facă onorurile casei în lipsa acestuia.

La sosirea intendentului superior se stârni un murmur de bucurie şi de simpatie: Fouquet, totdeauna plin de vo­ioşie şi bunăvoinţă, de dărnicie chiar, era iubit de poeţii săi, de artiştii şi de oamenii lui de afaceri. Dar în astă seară, fruntea lui, pe care mica sa curte citea, ca pe aceea a unui zeu, toate mişcările din sufletul său, pentru a şti ce linie de conduită să aleagă, fruntea lui, pe care afacerile n o încreţeau niciodată, era acum mai palidă ca de obicei, şi nu numai unul dintre prieteni observă această paloare.

Fouquet se aşeză la mijlocul mesei şi prezidă cu multă voie bună ospăţul. Îi povesti lui La Fontaine expediţia lui Vatel cu vinurile sale. Lui Pellisson îi povesti întâmplarea cu Menneville şi cu găina slabă, în aşa fel că toată lumea îl putu auzi. Izbucni atunci o furtună de râsete şi de glume, care nu se potoli decât la un gest grav şi trist al lui Pellisson.

Abatele Fouquet, neştiind în ce scop adusese vorba fratele său despre această întâmplare, asculta cu urechile aţin­tite şi căuta pe chipul lui Gourville sau pe acela al inten­dentului superior o explicaţie pe care n o găsea nicăieri. Pellisson luă cuvântul:

— Se vorbeşte, prin urmare, de domnul Colbert? zise el.

— Şi de ce nu – răspunse Fouquet – dacă e adevărat, după cum se spune, că regele l ar fi făcut intendentul său?

Abia apucă Fouquet să arunce aceste cuvinte, rostite cu un anume subînţeles, că o explozie de exclamaţii se produse printre comeseni.

— Un zgârcit! zise unul.

— Un calic! adăugă altul.

— Un făţarnic! strigă al treilea.

Pellisson schimbă o privire scurtă cu Fouquet.

— Domnilor – vorbi el – într adevăr, defăimăm un om pe care nimeni nu l cunoaşte: asta nu e nici omenesc, nici înţelept, şi iată domnul intendent superior, nu mă în­doiesc, este de aceeaşi părere cu mine.

— Întru totul – completă Fouquet. Să lăsăm în pace găinile grase ale domnului Colbert şi să ne ocupăm de fazanii împănaţi ai domnului Vatel.

Aceste cuvinte opriră norul sumbru ce ameninţa să se abată asupra convivilor. Gourville îi încălzi atât de bine pe poeţi cu vinul de Joigny, abatele, deştept ca orice om care are nevoie de scuzii altuia, îi însufleţi la fel de bine pe bancheri şi pe oamenii de spadă, încât, în aburul acestei veselii şi în zumzetul conversaţiilor, orice umbră de ne­linişte dispăru cu desăvârşire.

Testamentul cardinalului Mazarin formă subiectul dis­cuţiei la felul al doilea şi la desert; apoi Fouquet dădu ordin să se aducă grămezile de prăjituri şi fântânile de lichioruri în salonul alăturat galeriei. Trecu cel dintâi acolo, ţinând de braţ o femeie, aleasă de el regina acestei seri.

Muzicanţii se duseră să mănânce şi ei, astfel că începură plimbările prin galerie şi prin grădină, sub un cer de primăvară, blând şi parfumat.

Pellisson se apropie atunci de intendentul superior şi i şopti:

— Monseniorul are vreo supărare?

— Una mare – răspunse Fouquet. Spune i lui Gourville să ţi povestească despre ce este vorba.

Întorcându se, Pellisson dădu cu ochii de La Fontaine, care venea la un pas în urma lui. Trebuia să asculte un vers latinesc pe care poetul îl făcuse pe seama lui Vatel. La Fontaine scanda, de un ceas, acest vers prin toate col­ţurile şi căuta pe cineva care să l asculte. Crezu că a pus mâna pe Pellisson, dar şi acesta îi scăpă. Se întoarse atunci lângă Loret, care compusese şi el un catren în cinstea ospăţului şi a gazdei. La Fontaine încercă în zadar să şi plaseze versul său; Loret voia să şi plaseze şi el catrenul. Poetul se văzu deci silit să se întoarcă la domnul conte de Chanost, pe care Fouquet tocmai îl luase de braţ.

Abatele Fouquet observă că poetul, distrat ca totdeauna, voia să se apropie de cei doi vorbitori, şi l opri din drum. La Fontaine se agăţă atunci de el şi i recită. versul. Abatele, care nu ştia latineşte, îşi clătina capul, în cadenţă, la fiecare pendulare a trupului la dreapta şi stânga, făcută de La Fontaine, potrivit cadenţei dactilelor şi spondeilor.

În acest timp, în dosul cristalelor cu prăjituri, Fouquet îi vorbea domnului de Chanost, ginerele său, despre eve­nimentul zilei.

— Ar trebui să i trimitem pe cei de prisos la focul de artificii – îi spuse Pellisson lui Gourville – pentru ca noi să putem vorbi în linişte aici.

— Aşa i – răspunse Gourville, care i şi şopti ceva la ureche lui Vatel.

Numaidecât, acesta începu să împingă spre grădină grupuri de tineri, de doamne şi de flecari, în vreme ce băr­baţii se plimbau prin galeria luminată de trei sute de lumânări de ceară, în văzul amatorilor de artificii, care se grăbeau să iasă în grădină.

Gourville se apropie de Fouquet şi i spuse:

— Domnule, suntem toţi aici.

— Toţi? întrebă Fouquet.

— Da, număraţi.

Intendentul superior întoarse capul şi numără. Erau opt persoane.

Pellisson şi Gourville mergeau ţinându se de braţ, ca şi cum ar fi vorbit lucruri fără importanţă. Loret şi doi ofiţeri făceau la fel, mergând în sens invers. Abatele Fouquet se plimba de unul singur.

Fouquet păşea împreună cu domnul de Chanost, lăsând să se pară că e adâncit în convorbirea cu ginerele său.

— Domnilor – zise el – nici unul dintre dumnea­voastră să nu ridice capul în mers şi să nu lase a se vedea că mi dă vreo atenţie; plimbaţi vă mai departe, suntem singuri, şi ascultaţi mă.

O mare tăcere se făcu în salon, tulburată doar de stri­gătele îndepărtate ale veselilor oaspeţi care îşi făceau în boschete pentru a vedea mai bine artificiile. Erau un spectacol bizar aceşti oameni care păreau că se plimbă în grupuri, care păreau că se gândesc la lucruri diferite, şi to­tuşi cu toţii atenţi la vorbele unuia singur dintre ei, deşi acesta, la rândul lui, părea că nu i vorbeşte decât vecinului său.

— Domnilor – zise Fouquet – aţi băgat de seamă, fără îndoială, că doi dintre prietenii noştri lipsesc astă seară de la reuniunea din fiecare miercuri... Pentru Dumnezeu, abate, nu te opri din mers, nu e nevoie să stai pe loc ca să poţi auzi! Umblă, rogu te, cu aerul dumitale firesc şi fă te că te gândeşti la ceva şi, fiindcă ai privirea pătrun­zătoare, aşază te în dreptul ferestrei deschise, iar dacă vezi pe cineva întorcându se spre galerie, dă ne de veste, tuşind.

Abatele se supuse.

— Eu n am băgat de seamă că lipsesc doi – zise Pel­lisson, care, în aceeaşi clipă, îi întoarse spatele lui Fouquet şi porni în sens invers.

— Eu – zise Loret – nu l văd pe domnul Lyodot, care îmi dă cu regularitate un subsidiu.

— Iar eu – adăugă abatele, de la fereastră – nu l văd pe scumpul meu d'Eymeris, care mi datorează o mie o sută de livre de la ultimul nostru brelan.

— Loret – răspunse Fouquet, mergând cu faţa în­tunecată şi aplecată în jos – dumneata n ai să mai capeţi subsidiul de la Lyodot, iar dumneata, abate, n ai să mai vezi cele o mie o sută de livre de la d'Eymeris, pentru bunul motiv că şi unul şi altul vor muri.

— Vor muri?! strigă adunarea, ţintuită deodată lo­cului, fără voia ei, de aceste vorbe înspăimântătoare.

— Mişcaţi vă, domnilor – le şopti Fouquet – căci s ar putea să fim iscodiţi... Am spus: vor muri.

— Vor muri! repetă Pellisson. Aceşti oameni pe care i am văzut, nu s nici şase zile de atunci, plini de sănătate, de voie bună, încrezători în viitor. Ce mai e şi omul, Doamne sfinte! O simplă boală îl doboară dintr o dată!

— Nu e vorba de boală – zise Fouquet.

— Atunci mai pot scăpa! răspunse Loret.

— Nu vor mai scăpa. Domnii de Lyodot şi d'Eymeris sunt în ajunul ultimei lor zile pe care o mai au de trăit.

— Dar atunci ce i răpune pe aceşti domni? glăsui un ofiţer.

— Întrebaţi l pe cel care i ucide – răspunse Fouquet.

— Care i ucide? Vor fi ucişi? strigară toţi îngroziţi.

— Mai mult chiar. Vor fi spânzuraţi! murmură Fou­quet cu un glas sinistru ce răsună ca un dangăt lugubru de clopot funerar în această galerie bogată, strălucind de tablouri, de flori, de catifele şi de aur.

Fără să vrea, fiecare se opri din mers; abatele se retrase de la fereastră.

Primele jerbe de artificii începură să zvâcnească în văz­duh, deasupra crestelor copacilor. Un strigăt prelung, por­nit din parc, îl chema pe intendentul superior să vină şi să se bucure de această privelişte. Fouquet se apropie de o fereastră, iar la spatele lui se strânseră prietenii lui, atenţi să i audă cea mai mică dorinţă.

— Domnilor – zise el – domnul Colbert a pus să fie arestaţi, judecaţi, şi va pune să fie executaţi doi dintre prie­tenii mei: ce trebuie să fac?

— La dracu! se exprimă cel dintâi abatele. Acest domn Colbert se cuvine să fie spintecat!

— Monseniore – îşi dădu cu părerea Pellisson – tre­buie vorbit cu maiestatea sa.

— Regele, dragă Pellisson, a semnat cu mâna lui or­dinul de execuţie.

— Ei bine – se pronunţă contele de Chanost – tre­buie ca execuţia să nu aibă loc, asta i!

— Cu neputinţă – rosti Gourville; afară doar de cazul că i am cumpăra pe temniceri.

— Sau pe guvernator – zise Fouquet.

— În noaptea asta chiar, îi putem ajuta pe arestaţi să evadeze.

— Cine dintre dumneavoastră îşi ia sarcina să facă această tranzacţie?

— Eu – răspunse abatele – voi duce banii.

— Eu – adăugă Pellisson – voi duce consemnul.

— Consemnul şi banii – zise Fouquet; cinci sute de mii de livre guvernatorului de la Conciergerie e destul; totuşi, vom pune şi un milion, dacă va fi nevoie.

— Un milion! exclamă abatele. Cu jumătate din această sumă aş putea trece prin foc şi sabie jumătate din Paris!

— Fără tulburări – zise Pellisson. Guvernatorul odată câştigat, cei doi oameni vor putea sa evadeze; iar ei, scoşi din cauză, îi vor aţâţa pe duşmanii lui Colbert şi vor dovedi re­gelui că tânăra lui justiţie nu e de neînvins, ca toate măsurile necumpănite.

— Du te, atunci, la Paris, Pellisson, şi scapă cele două victime – zise Fouquet. Mâine vom vedea ce vom mai face. Gourville, dă i cinci sute de mii de livre lui Pellisson.

— Ia seama să nu dai greş! zise abatele. Drace, câtă răs­pundere! Lasă mă să te ajut puţin!

— Tăcere! rosti Fouquet. Se apropie cineva. Ah, focurile de artificii sunt de un efect încântător!

În acea clipă, o ploaie de scântei căzu, şerpuitoare, în rămurişul pădurii din vecinătate.

Pellisson şi Gourville ieşiră împreună pe uşa cea mare a galeriei; Fouquet coborî în grădină, împreună cu ceilalţi cinci conjuraţi.

LVIII

EPICURIENII
După felul cum Fouquet dădea sau părea să dea întreaga sa atenţie iluminaţiilor strălucitoare, muzicii galeşe a lăutelor şi oboaielor, jerbelor scânteietoare de artificii care, îmbrăţişând cerul cu săgeţi roşiatice de lumină, întăreau, în dosul copacilor umbra posomorâtă a turnului de la Vincennes, după felul, spuneam, cum intendentul superior le surâdea doamnelor şi poeţilor, serbarea se dovedea a nu fi mai puţin veselă ca de obicei, iar Vatel, a cărui privire neliniştită, mândră chiar, se îndrepta mereu, întrebătoare, către aceea a lui Fouquet, nu se arătă nemulţumit de primirea făcută programului serii.

După încetarea focurilor de artificii, invitaţii se împrăştiară prin grădină şi pe sub porticele de marmură, cu acea nestingherită libertate ce denotă la stăpânul casei atâta nobila uitare a mândriei, atâta curtenitoare ospitalitate, atâta mag­nifică nepăsare.

Poeţii se rătăciră, braţ la braţ, prin boschetele din parc; unii se trântiră pe covoarele de iarbă, spre marea jale a cos­tumelor de catifea şi a frizurilor, în care se încâlceau fire uscate de iarbă sau răzleţe frunzuliţe verzi.