Vicontele de Bragelonne 1

D'Artagnan luă ca o mărturisire şovăielile poetului, ca şi faptul că se grăbise să bage la loc bucăţica de fontă pe care, cu o mişcare nechibzuită, o scosese din buzunar. De aceea, după ce atenţia îi fu atrasă asupra acestui punct, el îşi luă măsurile de prevedere cuvenite ce i dădeau în orice situaţie prilejul de a fi superior celuilalt. De altminteri, orice ar fi vrut să spună domnul Jupenet, de la prima cercetare a obiectului acela, d'Artagnan îi şi înţelese rostul. Era o literă de tipar.

— Ghiceşti ce este? întrebă poetul.

— Nu – răspunse d'Artagnan – pe cinstea mea, nu.

— Ei bine, domnule – zise meşterul Jupenet – această mică bucată de fontă e o literă de tipar.

— Nu mai spune!

— O majusculă.

— Iată, iată! făcu d'Artagnan, căscându şi ochii a mirare.

— Da, domnule, un J mare, prima literă a numelui meu.

— Şi zici că asta e o literă?

— Da, domnule.

— Ei bine, am să ţi mărturisesc un lucru.

— Ce anume?

— Dar mai bine nu, căci e o prostie ceea ce vreau să ţi spun.

— Ei, hai, spune – insistă meşterul Jupenet cu un aer ocrotitor.

— Ei bine, nu înţeleg de loc, dacă asta e o literă, cum se poate alcătui un cuvânt?

— Un cuvânt?

— Un cuvânt tipărit, da.

— E foarte uşor.

— Să vedem.

— Te interesează?

— Nespus de mult.

— Ei bine, am să ţi arăt cum. Aşteaptă.

— Aştept.

— Şi uită te bine la ceea ce am să fac.

— Mă uit.

D'Artagnan părea, într adevăr, că e numai ochi şi urechi. Jupenet mai scoase din buzunar vreo şapte sau opt bucăţele de fontă, însă mai mici.

— Ah, ah! făcu d'Artagnan.

— Ce e?

— Dar dumneata ai o tiparniţă întreagă în buzunar. La dracu, e curios, într adevăr!

— Nu i aşa?

— Multe mai învaţă omul când călătoreşte, Doamne!

— În sănătatea dumitale! zise Jupenet încântat.

— Şi într a dumitale, la dracu, şi într a dumitale! Dar, stai o clipă, nu cu cidru din ăsta. E o băutură îngrozitoare şi nevrednică de un om care se adapă la Hipocrena; mi se pare că aşa i spuneţi, dumneavoastră, poeţii, fântânii la care vă potoliţi setea.

— Da, domnule, aşa se numeşte fântâna noastră, e ade­vărat. Numele vine de la două cuvinte greceşti: hipos, care înseamnă cal... şi...

— Domnule – îl întrerupse d'Artagnan – am să ţi dau să bei o licoare care vine de la un singur cuvânt fran­ţuzesc, dar care, pentru asta, nu înseamnă că e mai proastă, şi anume de la cuvântul strugure. Cidrul ăsta mă leşină şi mă umflă în acelaşi timp. Dă mi voie să l întreb pe han­giu dacă n are niscaiva sticle de Beaugency sau din valea Ceran ului, pitite printre bârnele din pivniţa lui.

Într adevăr, hangiul, chemat, se ivi numaidecât.

— Domnule – îi spuse atunci poetul lui d'Artagnan – ia seama, nu vom avea timp să bem vinul, afară dacă nu ne vom grăbi, căci eu vreau să mă folosesc de reflux şi să iau corabia.

— Ce corabie? întrebă d'Artagnan.

— Corabia care pleacă spre Belle Isle.

— A, spre Belle Isle? făcu muşchetarul. Bun!

— Eh, aveţi destul timp, domnule – zise hangiul, destupând sticla – corabia pleacă abia peste un ceas.

— Dar cine mă va înştiinţa? întrebă poetul.

— Vecinul dumneavoastră – răspunse hangiul.

— Păi, nici nu l cunosc bine.

— Când îl veţi auzi că pleacă, înseamnă că e timpul să porniţi şi dumneavoastră.

— Şi el merge tot Ia Belle Isle?

— Da.

— Domnul acela însoţit de un lacheu? întrebă d'Artagnan.

— Domnul acela însoţit de un lacheu.

— Vreun gentilom, de bană seamă.

— Asia nu ştiu.

— Cum, nu ştii?

— Da. Tot ce ştiu e că bea acelaşi vin ca şi dumnea­voastră.

— Drace! Ce cinste pentru noi! zise d'Artagnan, turnând vin tovarăşului său, în timp ce hangiul ieşea din odaie.

— Prin urmare – reluă poetul, întorcându se la gândurile lui – n ai văzut niciodată cum se tipăreşte?

— Niciodată.

— Lite, iei literele care alcătuiesc un cuvânt, să zicem AB, pe urmă să mai punem un A, doi TT şi, în sfârşit, un U.

Şi aşeză literele cu o iuţeală şi cu o uşurinţă ce nu i scăpără ochiului isteţ al lui d'Artagnan.

— Abătut – pronunţă el după ce termină.

— Bun! zise d'Artagnan. Iată toate literele aşezate una lângă alta; dar cum stau ele aşa?

Şi i mai turnă un pahar de vin comeseanului său.

Domnul Jupenet zâmbi, ca omul care avea răspuns la toate; apoi scoase, tot din buzunar, o mică linie de metal, formată din două părţi împreunate la colţ, pe care adună şi înşiră literele, ţinându le strâns cu degetul cel mare de la mâna stânga.

— Şi cum se numeşte această mică linie de fier? în­trebă d'Artagnan. Căci, de bună seamă, trebuie să aibă un nume.

— Asta se numeşte vingalac – zise Jupenet. Cu aju­torul acestei linii se formează rândurile.

— Bine, bine, rămân la ceea ce am spus: dumneata ai o tiparniţă întreagă în buzunar – zise d'Artagnan râzând cu un aer atât ele nerod, încât poetul nu băgă de seamă ca el era cel păcălit.

— Nu – răspunse el – dar fiindcă mi e lene să scriu, când îmi vine un vers în minte, îl aştern numaidecât în vingalac. Fac astfel două treburi dintr o dată.

"Drace! îşi zise în sinea lui d'Artagnan. Trebuie să vedem ce i cu toate astea."

Şi sub un motiv oarecare, ce nu l stânjeni câtuşi de puţin pe muşchetar, care găsea totdeauna o pricină demnă de crezare ca să facă ce vrea el, se ridică de la masă, co­borî scara, se duse sub şopronul unde se afla cărucioara, răscoli cu vârful pumnalului pânza ce învelea unul din pachetele de acolo şi văzu că era plin cu litere de fontă la fel cu acelea pe care poetul zeţar le avea în buzuna­rul său.

"Bun! gândi d'Artagnan. Încă nu ştiu dacă domnul Fouquet vrea să întărească Belle Isle cu ziduri de piatra; iată însă, în orice caz, muniţii spirituale pentru castel."

Apoi, mulţumit că făcuse această descoperire, se în­toarse şi se aşeză din nou la masă.

D'Artagnan ştia acum ceea ce voia să ştie. Rămase însă mai departe în faţa comeseanului său, până când în odaia alăturată se auzi o forfotă de om ce se pregăteşte de plecare.

Poetul zeţar sări îndată de la masă şi dădu ordin să i se înhame calul. Căruţa îl aştepta la poartă. Cel de al doilea călător se urcă şi el în şa, în curte, împreună cu lacheul său.

D'Artagnan îl însoţi pe Jupenet până în port; aici,

acesta îşi îmbarcă în corabie şi căruţa, şi calul. Cât despre celălalt călător, mai acătării, făcu şi el acelaşi lucru cu cei doi cai şi cu servitorul său. Dar oricât se strădui d'Artagnan să i cunoască numele, nu putu să afle nimic. Nu izbuti decât să i zărească faţa, în aşa fel, încât chipul lui se întipări pentru totdeauna în minte.

D'Artagnan ar fi vrut să se îmbarce o dată cu cei doi călători, însă o pornire mai puternică decât curiozitatea, aceea a succesului, îl făcu să se depărteze de ţărm şi să se reîntoarcă la han. Aici, de cum intră, oftând, în odaie, se aruncă repede în pat, astfel ca să poată fi a doua zi dis de dimineaţă odihnit şi cu gândurile limpezi, după bu­nele sfaturi ale nopţii.

LXVIII

D'ARTAGNAN ÎŞI CONTINUĂ CERCETĂRILE
În revărsatul zorilor, d'Artagnan puse şi el şaua pe Nevăstuica, peste care dăduse norocul în timpul nopţii, căci ronţăise singură tot fânul ce rămăsese de la ceilalţi trei tovarăşi de iesle.

Muşchetarul îşi luă toate desluşirile de care avea ne­voie de la hangiu, care i se păru un om isteţ, bănuitor şi credincios cu trup şi suflet domnului Fouquet. Drept ur­mare, spre a nu i stârni acestuia nici o bănuială, îi spuse şi lui povestea despre cumpărarea unor ocne de sare.

Dacă s ar fi îmbarcat în La Roche Bernard pentru Belle Isle, ar fi dat loc la tot felul de comentarii, care poate că şi aşa vor fi fost făcute şi vor fi ajuns până la castel. În plus, i se părea ciudat că drumeţul acela cu lacheu continua să fie o taină pentru d'Artagnan, cu toate întrebările pe care i le pusese hangiului, ce părea să l cunoască foarte bine.

Muşchetarul culese deci informaţii în legătură cu sali­nele şi porni pe drumul ce ducea către mlaştini, lăsând marea la dreapta sa şi pătrunzând în acea câmpie tristă şi nemărginită, care semăna cu o mare de nămol, ale cărei creste erau argintate ici şi colo de câte o şuviţă de sare.

Nevăstuica păşea foarte bine, cu picioarele ei mici şi nervoase, pe cărările largi cât o călcătură de om ce se strecurau printre smârcurile sărate. D'Artagnan, liniştit în privinţa vreunei poticneli ce l ar fi silit să facă o baie rece, îşi lăsă iapa să meargă în voie, el mulţumindu se să privească în depărtare cele trei stânci ascuţite ce se ridi­cau asemenea unor vârfuri de lance din sânul câmpiei fără pic de verdeaţă.

Piriac, târguşorul Batz şi Croisic, ce semănau foarte mult între ele, îi atraseră şi i ţintuiră de la început aten­ţia. Iar când drumeţul întorcea capul să se orienteze şi mai bine, vedea în cealaltă parte a zării alte trei vârfuri de clopotniţe, cele de la Guérande, Le Pouliguen şi Saint Joachim, ce păreau alezate ca nişte popice printre care el şi Nevăstuica se învârteau încoace şi încolo ca o bilă rătăcită.

Piriac era primul port mic, pe dreapta. D'Artagnan se îndreptă spre el, pe buze cu numele unor cunoscuţi ne­gustori de sare. În clipa când ajunse în acest mic port, cinci dube mari, încărcate cu piatră, tocmai se desprindeau de ţărm. Lui d'Artagnan i se păru curios că piatra era în­cărcată şi dusă în altă parte, chiar dintr un ţinut unde se resimţea lipsa de piatră. A trebuit să se folosească de toată dibăcia domnului Agnan pentru a i trage de limbă pe oamenii din port despre pricina acestui lucru făcut pe dos. Un bătrân pescar îi răspunse domnului Agnan că pietrele nu erau scoase din Piriac, şi nici din mlaştini, bineînţeles.

— Atunci de unde s scoase? întrebă muşchetarul.

— Domnule, sunt tocmai din Nantes şi Paimboeuf.

— Şi unde sunt duse?

— La Belle Isle, domnule.

— Aha! făcu d'Artagnan pe acelaşi ton prin care l arătase zeţarului că literele lui îl interesau nespus de mult... Va să zică, se lucrează la Belle Isle?

— Păi da, domnule. În fiecare an domnul Fouquet pune să se repare zidurile castelului.

— E dărăpănat?

— E vechi.

— Foarte bine. "La urma urmei – îşi zise apoi d'Ar­tagnan – nimic nu i mai firesc, şi orice proprietar are dreptul să şi repare casa. E ca şi cum ar veni cineva să mi spună că fortific "Icoana Maicii Domnului", atunci când m aş apuca să fac pur şi simplu unele mici reparaţii. Mă tem că s au dat veşti lipsite de adevăr maiestăţii sale şi că asta i a pricinuit multe necazuri..." Trebuie să recunoşti însă, bunul meu domn – spuse apoi cu glas tare, adresându se pescarului, căci rolul lui de om bănuitor îi era impus de scopul însuşi al misiunii sale – trebuie să recunoşti că modul cum sunt cărate aceste pietre este destul de ne­obişnuit.

— Cum adică? zise pescarul.

— Ele sunt aduse din Nantes sau din Paimboeuf pe Loara, nu i aşa?

— Apa trece pe la noi, e drept.

— E mai uşor, nimic de zis; dar atunci de ce nu sunt transportate direct de la Saint Nazaire la Belle Isle?

— Eh, fiindcă dubele sunt nişte vase proaste şi ţin cu greu piept mării – răspunse pescarul.

— Ăsta nu i un motiv.

— Iartă mă, domnule, dar se vede treaba că dumneata n ai călătorit niciodată pe apă – adăugă pescarul nu fără oarecare dispreţ.

— Lămureşte mă şi pe mine, rogu te, dragă moşule. Mie mi se parc că, să vii de la Paimboeuf la Piriac, pentru a trece de la Piriac la Belle Isle, e ca şi cum ai pleca din La Roche Bernard la Nantes, şi de la Nantes la Piriac.

— Pe fluviu ar fi drumul cel mai scurt – răspunse netulburat pescarul.

— Dar fluviul face un cot mare!

Pescarul clătină din cap.

— Drumul cel mai scurt între un punct şi altul este linia dreaptă – adăugă d'Artagnan.

— Dumneata uiţi valurile, domnule.

— Bine; chiar ţinând seama de valuri.

— Şi vântul.

— Hai, fie şi vântul.

— Păi sigur! Curentul Loarei împinge bărcile până aproape de Croisic. Dacă ele au nevoie de vreo reparaţie sau dacă schimbă echipajul, atunci vin la Piriac de a lun­gul coastei; apoi de la Piriac dau de alt curent, opus, care le duce până la insula Dumet, la două leghe şi ju­mătate.

— În regulă.

— Acolo, şuvoiul râului Vilaine le mână pe o altă insulă, numită insula Hoëdic.

— Înţeleg foarte bine.

— Ei, domnule, şi de la această insulă până la Belle Isle, calea e dreaptă. Marea, luând o în jos şi în sus, trece ca apa pe un canal, ca o oglindă printre cele două insule; dubele plutesc atunci pe deasupra ei ca nişte gâşte pe Loara, asta i tot.

— Oricum – zise încăpăţînatul domn Agnan – e cale lungă.

— Ei... dacă aşa vrea domnul Fouquet! răspunse ca încheiere pescarul, scoţându şi căciula de lână la pronun­ţarea acestui nume demn de respect.

O privire a lui d'Artagnan, privire ascuţită şi pătrun­zătoare ca tăişul unei spade, nu găsi în inima bătrânului decât o încredere nevinovată, iar pe trăsăturile lui nu citi decât mulţumire şi nepăsare. Spunea: "Dacă aşa vrea domnul Fouquet" ca şi cum ar fi spus: "Dacă aşa e vre­rea lui Dumnezeu!"

D'Artagnan ajunsese prea departe în această parte a locului; de altminteri, după plecarea dubelor, la Piriac nu mai rămăsese decât o barcă, a bătrânului, şi aceasta nu părea dornică să pornească în largul mării fără anumite migă­loase pregătiri. Astfel, d'Artagnan mângâie coama Nevăstuicii, care, ca o nouă dovadă a minunatului ei caracter, porni iarăşi la drum, răscolind cu copitele praful sărat şi ţinându şi nasul ridicat în vântul uscat ce clătina tufele de măceş şi de buruieni ale acestui ţinut. Pe la ceasurile cinci, ajunse la Croisic.

Dacă d'Artagnan ar fi fost poet, ar fi fost încântat do priveliştea întinselor prundişuri de aici, ce se lungeau până la o depărtare de mai bine de o leghe, pe care le acoperă de fiecare dată fluxul mării, pentru ca, la reflux, ele să iasă iarăşi la iveală cenuşii, mohorâte, pline de alge şi de ierburi marine şi presărate cu pietre rotunjite de apă, pietre albe şi împrăştiate pretutindeni ca nişte oseminte într un vast cimitir. Dar soldatul, omul politic, ambiţiosul nu simt nici măcar nevoia acelei dulci mângâieri de a privi spre cer pentru a descifra acolo o speranţă sau o prevenire. Cerul roşu înseamnă, pentru astfel de oameni, vînt sau furtună; după cum norii albi şi vătuiţi, răsfiraţi în văzduh, arată tot aşa de simplu că marea va fi liniştită şi blândă.

D'Artagnan văzu un cer albastru, simţi vântul încăr­cat de miresmele sării şi îşi spuse: "Mă voi îmbarca, chiar şi pe o coajă de nucă, îndată ce marea se va retrage".

La Croisic, ca ţi la Piriac, observă mari grămezi de pietre înşiruite pe nisip, la marginea apei. Aceste ziduri uriaşe, dărâmate la fiecare reflux de transporturile ce se făceau în Belle Isle, erau, în ochii muşchetarului, o urmare şi o dovadă a ceea ce el ghicise din capul locului la Piriac. Oare domnul Fouquet reclădea vreun parapet? Înălţa oare o fortificaţie? Ca să ştie asta, trebuia să vadă.

D'Artagnan o lăsă pe Nevăstuică în grajd, mâncă, se culcă, şi a doua zi, în cursul dimineţii, se plimbă prin port, sau mai bine zis prin pietrişul de pe plajă.

Croisic are un port nu mai lung de cincizeci de picioare şi o căsuţă de pază ce seamănă cu o mare gogoaşă crescută pe o tipsie. Plaja întinsă ţine loc de tipsie. O sută de roabe de pământ amestecat cu pietriş şi rotunjit în formă de con, cu cărări cotite pe de lături, sunt gogoaşa şi totodată casa de pază. Aşa se înfăţişează lucrurile astăzi; aşa se înfăţişau şi acum o sută optzeci de ani; atâta doar că gogoaşa era atunci mai mică şi nu se vedeau în jurul ei îngrăditurile de stinghii ce o împodobesc astăzi şi pe care edilitatea acestui târguşor sărac şi smerit le a bătut în parmalâci de a lungul cărărilor ce duc în spirală până la terasa din faţa casei.

Pe pietrişul plăjii, vreo trei patru pescari vorbeau despre pescuitul de sardele şi crevete. Domnul Agnan, cu privirea însufleţită de o mare voioşie, cu zâmbetul pe buze, se apro­pie de ei.

— Vă pregătiţi de pescuit? întrebă el.

— Da, domnule – răspunse un pescar – aşteptăm re­fluxul.

— Şi unde pescuiţi de obicei, prieteni?

— Pe lângă coaste, domnule.

— Care sunt coastele cele mai bune?

— Eh, depinde; în jurul insulelor, de obicei.

— Dar sunt departe insulele?

— Nu prea; patru leghe.

— Patru leghe! O expediţie întreagă!

Pescarul începu să râdă în nasul domnului Agnan.

— Păi da – reluă acesta cu naiva lui nepricepere – căci la patru leghe nici nu se mai vede ţărmul, nu i aşa?

— Ei... nu totdeauna.

— Oricum... e departe... chiar prea departe; altfel, v aş fi rugat să mă luaţi şi pe mine cu dumneavoastră şi să mi arătaţi ceea ce n am văzut niciodată.

— Ce anume.?

— Un peşte de mare, viu.

— Se vede treaba că domnul e din altă parte! zise unul dintre pescari.

— Da, sunt din Paris.

Bretonul ridică din umeri, apoi îl întrebă:

— L ai văzut pe domnul Fouquet la Paris?

— Deseori – răspunse Agnan.

— Deseori? tresăriră pescarii, strângându se roată în ju­rul parizianului. Îl cunoaşteţi?

— Un pic; e prieten bun cu stăpânul meu.

— Aha! făcură pescarii.

— Şi – adăugă d'Artagnan – i am văzut toate caste­lele, cel de la Saint Mandé, cel din Vaux, precum şi palatul din Paris.

— E frumos?

— Neîntrecut.

— Dar nu e ca la Belle Isle – zise un pescar.

— Hm! i o întoarse domnul Agnan şi izbucni într un râs aproape dispreţuitor, care făcu să se încrunte pe cei din jurul lui.

— Se cunoaşte că dumneata n ai văzut încă Belle Isle – rosti cel mai curios dintre pescari. Ştii că are o lungime de şase leghe şi că e plină de copaci ce nu şi găsesc pereche nici la Nantes, pe promenadă?

— Copaci, în mijlocul mării? se miră d'Artagnan. Tare aş mai vrea s o văd şi pe asta!

— Nimic mai simplu; noi pescuim lângă insula Hoëdic; vino cu noi. De acolo, ai să vezi copacii negri din Belle Isle, înălţându se spre cer ca într un paradis; ai să vezi şi coama albă a castelului, care taie ca o spadă dunga albastră a marii.

— O! făcu d'Artagnan. Trebuie să fie tare frumos! Dar castelul domnului Fouquet de la Vaux are o sută de turnuri, asta ştii?

Bretonul îşi ridică faţa cu o admiraţie adâncă, deşi părea a nu da crezare unui asemenea lucru.

— O sută de turnuri? murmură el. Ce are a face. Belle Isle e mai frumoasă. Vrei să vezi Belle Isle?

— Ar fi cu putinţă? întrebă domnul Agnan.

— Da, cu aprobarea guvernatorului.

— Dar eu nu l cunosc pe acest guvernator.

— De vreme ce l cunoşti pe domnul Fouquet, e destul să i spui cum te cheamă.

— Oh, prieteni, din păcate eu nu sunt un gentilom.

— Oricine poate intra în Belle Isle – urmă pescarul în graiul lui puternic şi limpede – cu condiţia să nu vrea răul nici insulei, nici stăpânului.

Un fior uşor trecu prin trupul muşchetarului.

— Cred şi eu! îşi zise el. Apoi, reculegându se: Dacă nu m aş teme că voi suferi de răul de mare...

— În asta? făcu pescarul, arătându i cu mândrie barca frumoasă, cu fundul rotund.

— Bine, mă îndemnaţi să merg să văd Belle Isle – răs­punse domnul Agnan – numai că n o să mă lase să cobor acolo.

— Noi ne ducem când vrem.

— Dumneavoastră? Pentru ce?

— Doamne, ca să vindem peşte corsarilor!

— Cum... corsari! Ce tot spui, omule?

— Spun că domnul Fouquet a pus să se construiască două corăbii înarmate, spre a i izgoni pe olandezi sau pe englezi, şi noi vindem peşte echipajelor de pe aceste două mici co­răbii.

"Poftim! Poftim! gândi d'Artagnan în sinea lui. Din ce în ce mai bine! O tiparniţă, bastioane, corăbii înarmate!... La dracu! Domnul Fouquet nu e un duşman oarecare, aşa cum mi l închipuiam eu. Merită osteneala să te duci să l vezi de aproape."

— Noi plecăm la ceasurile cinci şi jumătate – adăugă pescarul cu glas apăsat.

— Sunt al dumneavoastră; rămân aici.

Într adevăr, d'Artagnan privi pescarii, care îşi traseră bărcile, cu nişte frânghii, până la apă; marea se umflă şi domnul Agnan păşi într una din ele, nu fără a se preface că îi e frică, stârnind râsul micilor ucenici, care îl priveau cu ochii lor mari, plini de înţelepciune. Se culcă pe o pânză împăturită în patru, îi lăsă pe ceilalţi să întindă velele şi barca fu luată de vînt şi împinsă în larg timp de două ceasuri fără întrerupere.

Pescarii, care îşi vedeau de treburile lor, trecând dintr o parte în alta, nu băgară de seamă că oaspetele lor nici nu pălise, nici nu gemuse, nici nu suferise de rău de mare; că, în pofida balansului îngrozitor şi a zguduiturilor nemiloase ale bărcii, pe care acum n o mai conducea nimeni, călătorul neîncercat îşi păstrase pe de a întregul prezenţa de spirit şi pofta de mâncare. Ei pescuiau şi pescuitul le era îmbelşugat. Spre undiţele în care erau înfipte momeli de crevete se re­pezeau să muşte cu lăcomie barbunii şi lufarii graşi. Două năvoade fuseseră rupte de cambule şi batogi, din pricina greutăţii lor foarte mari; trei ţipari de mare se zbăteau pe fundul bărcii, în încolăcirea lor vâscoasă, trăgând să moară.

D'Artagnan le purta noroc pescarilor; i o şi spuseră chiar. Soldatul găsea însă că truda lor e atât de înviorătoare, încât puse mâna la treabă, adică la priponul cu undiţe, scoţând mugete de bucurie şi răcnind "La dracu!", atât de tare, încât i ar fi speriat pe muşchetari înşişi, ori de câte ori o zdrunci­nătură a strunei, provocată de prada ce i se prinsese în vârf, îi încorda muşchii şi l făcea să şi pună în joc toată puterea şi toată îndemnarea lui de totdeauna.

Munca asta îi stârnea atâta plăcere, încât uită de misiunea sa diplomatică. Tocmai se lupta cu o cambulă înspăimântătoare, ţinându se cu o mână de marginea bărcii, iar cu cea­laltă trăgând spre el căpăţâna căscată a rivalului, când stăpânul ambarcaţiunii îi strigă:

— Ia seama să nu fii zărit de la Belle Isle!

Aceste cuvinte avură asupra lui d'Artagnan efectul unui obuz a cărui explozie vesteşte începutul bătăliei: dădu dintr o dată drumul şi strunei şi cambulei, care, trăgându se una pe alta, se scufundară în apă. Cam la o jumătate de milă cel mult, el zări ridicându se din mare umbra albăstruie a stâncilor de la Belle Isle, în vârful cărora trona linia albă şi impunătoare a castelului. În depărtare se întindeau apoi ogoarele, pădurile, livezile înverzite şi păşunile pline de vite care păşteau. Iată ceea ce atrase la început atenţia muşche­tarului.

Soarele, coborât la o suliţă pe cer, arunca raze de aur asupra mării şi făcea să plutească în jurul acestei insule vră­jite o pulbere strălucitoare. Din pricina luminii orbitoare, nu se puteau vedea decât culmile mai mari; mici fâşii de umbră tăiau şi împestriţau cu pete întunecate covorul lu­minos al câmpiei sau pereţii înalţi ai întăriturilor.

— Eh, eh! făcu d'Artagnan privind îngrămădirea de stânci negre. Iată, într adevăr, fortificaţii care n au nevoie de nici un inginer ca să zădărnicească orice încercare de pă­trundere. Pe unde dracu s ar putea pune piciorul în această insulă, pe care Dumnezeu a apărat o cu atâta străşnicie?

— Pe aici – răspunse stăpânul bărcii, schimbând pânza şi întorcând cu putere cârma ce îndreptă luntrea spre un mic port, drăguţ şi cochet, aşezat într un golfuleţ rotund şi înconjurat de ziduri noi, crenelate.

— La dracu! Ce văd aici? întrebă d'Artagnan.

— Asta e Locmaria – răspunse pescarul.

— Dar dincolo?

— Acolo e Bangos.

— Şi mai departe?

— Saujeu... apoi palatul.

— Drace! O lume întreagă! Ah, iată şi soldaţi!

— Sunt o mie şapte sute de oameni la Belle Isle, dom­nule – îi explică pescarul cu mândrie. Ştii oare că cea mai mică garnizoană are douăzeci şi două de companii de in­fanterie?

— La dracu! făcu d'Artagnan, bătând cu piciorul în scândura de pe fundul bărcii. Maiestatea sa mi se pare că avea dreptate!

Traseră la ţărm.

LXIX

UNDE CITITORUL VA FI DE BUNĂ SEAMĂ

TOT ATÂT DE UIMIT CA ŞI D'ARTAGNAN,