— Într adevăr – răspunse Athos surâzând – tocmai mă întrebam cum se face că vestita memorie a excelenţei voastre nu şi poate aduce aminte de mine?
— Veşnic îndărătnic şi certăreţ... domnule... domnule... Cum ţi se spune oare? Stai... un nume de fluviu... Potamos... Nu... un nume de insulă... Naxos... Nu, per Jove!... un nume de munte... Athos! Ăsta e! Încântat să te revăd, şi încântat că nu mai suntem la Rueil, unde m ai făcut să plătesc răscumpărarea, cu afurisiţii dumitale de complici... Fronda! Faimoasa Frondă! Fronda blestemată! Oh, ce pleavă! Zău aşa, domnule, pentru ce ura dumitale este oare mai trainică decât a mea? Dacă cineva ar putea să se plângă, totuşi, cred că acela nu eşti dumneata, dumneata care te ai ales din toate acelea nu numai cu nădragii curaţi, dar şi cu acest cordon al Sfântului Spirit la gât.
— Domnule cardinal – răspunse Athos – îngăduiţi mi să nu intru în consideraţiuni de acest ordin. Am de îndeplinit o misiune... Îmi veţi înlesni mijloacele de a duce la îndeplinire această misiune?
— Sunt mâhnit – grăi Mazarin, bucuros că îşi adusese aminte, dar zburlit încă de dorinţa de a fi răutăcios – sunt mâhnit, domnule... Athos... că un frondeur ca dumneata a primit să îndeplinească o misiune pe lângă Mazarin, aşa cum se spunea odinioară...
Şi cardinalul începu sa râdă, cu toate că o tuse dureroasă îl întrerupea la fiecare vorbă şi i zguduia pieptul.
— N am primit o misiune decât pe lângă regele Franţei, domnule cardinal – ripostă contele cu mai puţină acreală însă, deoarece se simţea destul de tare pe poziţie pentru a se arăta mai moderat.
— O să trebuiască, totuşi, domnule frondeur – zise Mazarin cu voioşie – ca, de la rege, afacerea cu care te ai însărcinat...
— Cu care am fost însărcinat, monseniore, fiindcă eu nu alerg după asemenea lucruri.
— Fie! O să trebuiască, spun, ca aceste tratative să treacă puţin prin mâinile mele... Aşa că, să nu pierdem un timp preţios... Arată mi condiţiile.
— Am avut onoarea să încunoştinţez, pe eminenţa voastră că numai scrisoarea maiestăţii sale regelui Carol al II lea poate să arate care este dorinţa sa.
— Haide, eşti ridicol cu încăpăţânarea dumitale, domnule Athos! Se vede că te ai frecat de puritanii de acolo!... Taina dumitale eu o cunosc mai bine ca dumneata şi faci, poate, rău că nu ţii seama de un om bătrân şi suferind, care s a străduit mult în viaţa lui şi s a luptat din răsputeri pentru credinţele lui, aşa cum şi dumneata ai făcut pentru ale dumitale... Nu vrei să spui nimic? Prea bine. Nu vrei să mi dai scrisoarea? Şi mai bine. Vino în odaia mea, vei putea vorbi cu regele... şi în faţa regelui... Şi acum, o ultimă întrebare: cine ţi a dăruit Lâna de Aur? Mi aduc aminte că se spunea că ai fi având Jartiera; cât despre Lâna de Aur însă, nu ştiam nimic...
— De curând, monseniore, Spania, cu prilejul căsătoriei maiestăţii sale Ludovic al XIV lea, a trimis regelui Carol al II lea un brevet al Lânei, în alb; Carol al II lea mi l a conferit mie, scriind în locul lăsat în alb numele meu.
Mazarin se ridică şi, sprijinindu se de braţul lui Bernouin, se îndreptă spre baldachinul său, chiar în clipa când în salon se auzi o voce: "Domnul prinţ!" Prinţul de Condé, cel dintâi prinţ de sânge, învingătorul de la Rocroy, Lens şi Nordlingen, intra într adevăr la monseniorul Mazarin, urmat de gentilomii săi, şi tocmai se înclina în faţa regelui, când prim ministrul trase perdeaua la o parte. Athos avu timp atunci să l zărească pe Raoul strângând mâna contelui de Guiche şi să primească un surâs la salutul lui respectuos. Avu, de asemenea, timp să vadă chipul surâzător al cardinalului, când acesta dădu cu ochii, pe masa lui, de o grămadă de aur câştigată de contele de Guiche, care avusese mult noroc la cărţi, după ce eminenţa sa îl lăsase să joace în locul său. În aşa fel că, uitând de ambasador, de ambasadă şi de prinţ, prima tresărire a bătrânului se îndreptă către bănetul de pe masă.
— Cum! strigă el. Tot aurul ăsta... e câştigat?
— O nimica toată de vreo cincizeci de mii de scuzi, da, monseniore – răspunse contele de Guiche, ridicându se în picioare. Doriţi să las locul eminenţei voastre, sau să joc mai departe?
— Dă i încoa'! Dă i încoa'! Eşti nebun! O să pierzi tot ce ai câştigat până acum, crede mă!
— Monseniore – rosti prinţul de Condé salutând.
— Bună seara, domnule prinţ – zise ministrul cu un glas potolit. E frumos din partea dumitale că ai venit să i faci o vizită unui prieten bolnav.
— Unui prieten!... murmură contele de La Fère, auzind cu înmărmurire această îmbinare monstruoasă de cuvinte. Prieteni, când e vorba de Mazarin şi de Condé!
Mazarin ghici gândurile acestui frondeur, căci îi zâmbi cu triumf, apoi îndată:
— Sire – zise el către rege – am cinstea să prezint maiestăţii voastre pe domnul conte de La Fère, ambasadorul maiestăţii sale britanice... Afacere de stat, domnilor! adăugă pe urmă, făcând un semn cu mâna ca toţi cei care umpleau salonul să plece.
Aceştia, în frunte cu prinţul de Condé, se retraseră la singurul gest al lui Mazarin. Raoul, după ce i mai aruncă o privire contelui de La Fère, îl urmă pe domnul de Condé. Filip de Anjou şi regina păreau a se întreba din ochi dacă trebuiau să plece sau nu.
— O afacere de familie – rosti atunci Mazarin, oprindu i pe scaunele lor. Domnul pe care l vedeţi aici aduce regelui o scrisoare prin care Carol al II lea, întru totul restaurat pe tronul său, cere o logodnă între DOMNUL, fratele regelui, şi domnişoara Henriette, nepoata lui Henric al IV lea... Vrei să i înmânezi regelui scrisoarea dumitale de acreditare, domnule conte?
Athos rămase o clipă năuc. Cum aflase oare ministrul conţinutul unei scrisori pe care el o purtase cu atâta grijă la sine? Totuşi, căutând să şi stăpânească uimirea, întinse misiva tânărului rege Ludovic al XIV lea, care o luă, înroşindu se la faţă. O linişte desăvârşită se făcu în salonul cardinalului. Ea nu era tulburată decât de zgomotul aurului pe care Mazarin, cu mâna lui galbenă şi uscată, îl vâra într un sertar, în timp ce regele citea scrisoarea.
XLI
POVESTIREA
Răutatea cardinalului nu i lăsă ambasadorului prilejul să spună prea multe lucruri; totuşi, cuvântul restauraţie izbi urechea regelui, care, fără a l mai slăbi din ochi pe conte, încă de la intrarea acestuia, i se adresă:
— Domnule, fii bun şi dă ne câteva amănunte în legătură cu mersul treburilor din Anglia. Vii din această ţară, eşti francez, şi ordinele pe care le văd strălucind la pieptul dumitale arată că eşti un om de merit şi totodată un om cu însuşiri alese.
— Domnul – zise cardinalul, întorcându se către regina mamă – e un vechi slujitor al maiestăţii voastre, domnul conte de La Fère.
Ana de Austria, care uitase totul, întocmai ca o regina a cărei viaţă era împletită din furtuni şi din zile frumoase, îl privi lung pe Mazarin, al cărui zâmbet răutăcios făgăduia mai degrabă o amărăciune; apoi, printr o altă privire, ea îi ceru lui Athos o lămurire.
— Domnul – continuă cardinalul – era un muşchetar din garda lui Tréville, în serviciul fostului rege... Domnul cunoaşte bine Anglia, unde a călătorit de mai multe ori în diferite perioade; e un slujitor cu mari merite.
Aceste cuvinte se refereau la toate amintirile pe care Ana de Austria se temea să le răscolească. Anglia însemna pentru ea ura sa împotriva lui Richelieu şi dragostea faţă de Buckingham; un muşchetar din garda lui Tréville însemna toată odiseea triumfurilor care făcuseră să bată inima tinerei femei şi a primejdiilor ce zdruncinaseră tronul tinerei regine.
Aceste cuvinte aveau însă destulă putere, căci ele făcură să amuţească şi puseră pe gânduri toate persoanele de neam regesc, care, cu simţăminte diferite, începură să reînvie anii aceia plini de frământări şi de mister, pe care tinerii nu i cunoscuseră, iar bătrânii credeau că i uitaseră cu desăvârşire.
— Vorbeşte, domnule – rosti Ludovic al XIV lea, smulgându se primul din mrejele tulburării, ale bănuielilor şi ale aducerilor aminte.
— Da, vorbeşte – adăugă Mazarin, căruia mica răutate îndreptată contra Anei de Austria îi redase vigoarea şi voioşia.
— Sire – vorbi contele – un fel de miracol a schimbat întreaga soartă a regelui Carol al II lea. Ceea ce oamenii n au putut să facă până acum, Dumnezeu s a hotărât să aducă la îndeplinire.
Mazarin tuşi, foindu se în patul său.
— Regele Carol al II lea – continuă Athos – a plecat din Haga nu ca un izgonit sau ca un cuceritor, ci ca un rege adevărat, care, după o călătorie făcută departe de regatul său, s a întors în ţară în aclamaţiile poporului.
— Mare miracol, într adevăr – rosti Mazarin – căci, dacă ştirile n au minţit, regele Carol al II lea, care s a întors în aclamaţii, plecase de acolo în bătaia de foc a muschetelor.
Regele nu făcu nici o mişcare. Filip, mai tânăr şi mai zburdalnic, nu şi putu stăpâni un zâmbet, care îl măguli pe Mazarin, ca şi cum ar fi fost aplaudat pentru gluma lui.
— Într adevăr – zise regele – a fost un miracol; însă Dumnezeu, care face atâtea pentru regi, domnule conte, se foloseşte totuşi de mâna oamenilor spre a şi înfăptui vrerile sale. Căror oameni le datorează Carol al II lea restabilirea sa pe tron?
— Dar – întrerupse cardinalul, fără să ţină seama de amorul propriu al regelui – maiestatea voastră nu ştie că acesta a fost domnul Monck?...
— Pesemne că o ştiu – replică Ludovic al XIV lea cu tărie – totuşi, cer domnului ambasador să mi explice motivele schimbării acestui domn Monck.
— Maiestatea voastră atinge tocmai miezul problemei – răspunse Athos – căci, fără miracolul de care am avut onoarea să vorbesc, domnul Monck ar fi rămas poate un duşman de neînfrânt pentru regele Carol al II lea. Dumnezeu a voit însă ca o conduită ciudată, îndrăzneaţă şi năstruşnică să încolţească în mintea unui anumit om, în vreme ce o altă hotărâre neclintită, curajoasă, încolţea în mintea unui alt anumit om. Împerecherea acestor două hotărâri aduse după sine o asemenea schimbare în poziţia domnului Monck, încât, din duşman înverşunat, a devenit un prieten pentru regele răsturnat.
— Iată exact amănuntul pe care l ceream... – zise regele. Cine sunt aceşti doi oameni de care ai vorbit?
— Doi francezi, sire.
— Asta mă face cu adevărat fericit.
— Şi cele două hotărâri? strigă Mazarin. Pe mine mă interesează mai mult hotărârile decât oamenii.
— Da – murmură regele.
— Cea de a doua, aceea neclintită, înţeleaptă... cea mai puţin însemnată, sire, era de a se dezgropa un milion, în monede de aur, ascuns de regele Carol I la Newcastle, şi de a cumpăra cu acest aur sprijinul lui Monck.
— Oh, oh! făcu Mazarin, reînsufleţindu se la auzul cuvântului milion... Dar Newcastle nu era ocupat de acelaşi Monck?
— Da, domnule cardinal, şi tocmai pentru asta am îndrăznit să numesc hotărârea aceea curajoasă şi în acelaşi timp neclintită. Era vorba, prin urmare, în cazul când domnul Monck n ar fi primit propunerile mijlocitorului, de a reda regelui Carol al II lea acest milion, care trebuia smuls loialităţii şi nu numai loialismului generalului Monck... Treaba s a făcut, nu fără multe greutăţi; generalul Monck a fost loial şi a lăsat ca aurul să fie dezgropat.
— Mi se pare – zise Ludovic pe gânduri şi cu sfială – că regele Carol al II lea n avea cunoştinţă de acest milion pe vremea când se afla la Paris.
— Mie mi se pare – adăugă cardinalul cu răutate – că maiestatea sa regele Marei Britanii ştia prea bine de existenţa acelui milion, dar că prefera să aibă două, în loc de unul.
— Sire – răspunse Athos cu tărie – maiestatea sa regele Carol al II lea s a pomenit în Franţa atât de sărac, încât nu avea nici cu ce să plătească poştalionul, şi atât de deznădăjduit, încât în mai multe rânduri i a trecut prin minte să şi pună capăt vieţii. Nu ştia nimic despre existenţa acestui milion de la Newcastle şi, fără sprijinul unui gentilom, supus al maiestăţii voastre, depozitar moral al milionului şi care i a dezvăluit taina lui Carol al II lea, acest prinţ ar lâncezi încă şi astăzi în cea mai crudă uitare.
— Să trecem la hotărârea cealaltă, ciudată, îndrăzneaţă şi năstruşnică – întrerupse Mazarin, a cărui isteţime suferise o înfrângere. Care a fost această hotărâre?
— Iat o: domnul Monck stătea ca o piedică în calea restabilirii maiestăţii sale regelui răsturnat, şi un francez s a gândit să înlăture această piedică.
— O, o, dar francezul acesta e un scelerat – zise Mazarin – iar hotărârea lui nu e chiar atât de năstruşnică, încât să l absolve pe autorul ei de a atârna în funie sau de a fi tras pe roată în Piaţa Grevei, din ordinul parlamentului.
— Eminenţa voastră se înşală – replică Athos sec. N am spus că francezul în chestiune luase hotărârea să l ucidă pe Monck, ci numai să l înlăture. Cuvintele limbii franceze au un înţeles pe care gentilomii din Franţa îl cunosc foarte bine. De altminteri, asta e chestiune de război, şi când îţi slujeşti regele împotriva duşmanilor lui, pentru asta nu te judecă parlamentul, ci Dumnezeu. Aşadar, acest gentilom francez şi a pus în gând să l răpească pe generalul Monck, şi şi a înfăptuit planul.
Regelui îi plăcea nespus de mult să audă asemenea povestiri despre fapte eroice.
Fratele mai tânăr al maiestăţii sale lovi cu pumnul în masă, strigând:
— Ah, ce frumos!
— L a răpit pe Monck? întrebă regele. Dar Monck se afla în tabăra lui...
— Iar gentilomul era singur, sire.
— Minunat! exclamă Filip.
— Într adevăr, minunat! accentua regele.
— Bun! Iată i pe cei doi leişori scăpaţi din cuşcă – murmură cardinalul. Apoi, cu un aer dispreţuitor, pe care nu se silea să şi l ascundă, adăugă: Nu cunosc aceste amănunte; garantezi că toate astea sunt adevărate, domnule?
— Cu atât mai mult, domnule cardinal, cu cât am văzut cu ochii mei totul.
— Dumneata?
— Da, monseniore.
Regele se apropiase fără să vrea de conte; ducele de Anjou se întorsese către Athos şi l împingea de cealaltă parte.
— Şi pe urmă, domnule, pe urmă? strigară amândoi în acelaşi timp.
— Sire, domnul Monck, odată răpit de acest francez, a fost adus în faţa regelui Carol al II lea, la Haga. Regele îl puse în libertate pe domnul Monck, şi generalul, drept recunoştinţă, i a dat în schimb lui Carol al II lea tronul Marei Britanii, pentru care s au luptat mai înainte atâţia oameni viteji, fără nici un rezultat.
Filip bătu din palme cu înflăcărare. Ludovic al XIV lea, mai potolit, se întoarse către contele de La Fère şi l întrebă:
— Asta e adevărat, în toate amănuntele?
— Absolut adevărat, sire.
— Unul dintre gentilomii mei cunoştea taina milionului şi a păstrat o în sinea lui cu credinţă?
— Da, sire.
— Numele acestui gentilom?
— Preaumilul vostru slujitor – răspunse cu modestie Athos.
Un murmur de admiraţie făcu să i crească inima în piept lui Athos. Putea să fie cel puţin mândru. Mazarin însuşi îşi ridicase braţele spre cer.
— Domnule – zise regele – voi căuta, voi încerca să găsesc un mijloc prin care să te pot răsplăti.
Athos făcu o mişcare.
— O, nu pentru cinstea dumitale; a ţi plăti pentru asta ar însemna să te umilesc; dar îţi datorez o răsplată pentru că ai luat parte la restaurarea fratelui meu Carol al II lea.
— De bună seamă – rosti Mazarin.
— Triumf al unei cauze frumoase, care umple de bucurie întreaga casă a Franţei – pronunţă Ana de Austria.
— Sa continuăm – zise Ludovic al XIV lea. E adevărat, iarăşi, că un om singur a pătruns până în tabăra lui Monck şi l a răpit?
— Acest om avea zece ajutoare alese din tagma celor de jos.
— Numai atât?
— Numai atât.
— Şi cum se numeşte el?
— Domnul D'Artagnan, cândva locotenent de muşchetari al maiestăţii voastre.
Ana de Austria se înroşi; Mazarin fu năpădit de ruşine şi se îngălbeni; Ludovic al XIV lea se întunecă şi o broboană de sudoare îi alunecă pe fruntea palidă.
— Straşnici oameni! murmură el.
Şi, fără să vrea, îi aruncă ministrului o privire ce l ar fi îngrozit pe acesta dacă Mazarin nu şi ar fi ascuns chiar în clipa aceea faţa în pernă.
— Domnule – strigă tânărul duce de Anjou, punându şi mâna albă şi delicată ca a unei femei pe braţul lui Athos – spune i, te rog, acestui vrednic om, că Prinţul, fratele regelui, va bea mâine în sănătatea lui, în faţa a o sută dintre cei mai buni gentilomi ai Franţei.
Şi, sfârşind de rostit aceste cuvinte, tânărul Prinţ, observând că înflăcărarea îi stricase una din manşete, se grăbi să şi o potrivească la loc cu cea mai mare grijă.
— Să vorbim despre afaceri, sire – interveni Mazarin, care nu se înflăcăra aşa de uşor şi nu avea nici manşete.
— Da, domnule – răspunse Ludovic al XIV lea. Spune ne cele ce ai de împărtăşit, domnule conte – adăugă el, întorcându se către Athos.
Athos intră numaidecât în subiect fi propuse în chipul cel mai solemn mâna lady ei Henriette Stuart tânărului Prinţ, fratele regelui.
Convorbirea ţinu aproape un ceas; după aceea, uşile salonului fură deschise din nou pentru curteni, care îşi reocupară locurile de mai înainte, ca şi cum nimic nu i ar ii stânjenit în desfăşurarea plăcerilor din seara aceea. Athos se regăsi atunci aproape de Raoul, astfel că tatăl şi fiul putură, în sfârşit, să şi strângă mâinile.
XLII
DOMNUL DE MAZARIN DEVINE RISIPITOR
În timp ce Mazarin căuta să şi recapete calmul după fierbinţeala prin care trecuse, Athos şi Raoul schimbară câteva cuvinte într un colţ al salonului.
— Aşadar, iată te la Paris, Raoul – zise contele.
— Da, domnule, de când s a reîntors domnul prinţ de Condé.
— Nu pot să ţi vorbesc prea mult aici, unde ne privesc atâţia ochi, dar am să plec numaidecât la mine acasă şi am să te aştept acolo de îndată ce serviciul îţi va îngădui să vii.
Raoul se înclină. Domnul de Condé venea spre ei. Prinţul avea acea privire limpede şi adâncă prin care se fac deosebite păsările de pradă de soi nobil; însăşi fizionomia lui oferea mai multe trăsături distinctive în această privinţă. Se ştie că prinţul de Condé avea un nas acvilin, ce ieşea, ascuţit, tăios, de sub o frunte uşor înclinată şi mai mult îngustă decât înaltă; ceea ce, dacă ar fi să ne luăm după gurile rele de la curte, necruţătoare nici chiar faţă de un geniu, aducea la moştenitorul iluştrilor prinţi ai casei de Condé mai mult cu un plisc de vultur decât cu un nas omenesc. Această privire pătrunzătoare, această expresie impunătoare a întregii lui fizionomii îi tulburau totdeauna pe cei cărora prinţul le adresa cuvântul său, mai tare decât o puteau face măreţia sau frumuseţea proporţionată a învingătorului de la Rocroy. De altminteri, aceşti ochi ieşiţi în afară se învăpăiau atât de repede, încât la domnul prinţ de Condé cea mai mică însufleţire semăna cu un început de mânie. Din pricina acestei însuşiri, toată lumea de la curte îl respecta, ba mulţi chiar, văzând în el numai omul, duceau respectul aproape până la temere.
Deci, Louis de Condé se îndrepta spre contele de La Fère şi Raoul, cu intenţia vădită de a fi salutat de unul şi de a i adresa cuvântul său celuilalt.
Nimeni nu saluta cu mai multă graţie şi cumpănire decât contele de La Fère. Se ferea să pună într o plecăciune toate acele nuanţe pe care un curtean nu le împrumută de obicei decât aceleiaşi culori: dorinţa de a plăcea. Athos îşi cunoştea valoarea personală şi saluta pe un prinţ ca pe un om, îndulcind prin ceva simpatic şi greu de definit ceea ce putea să fie, în semeţia atitudinii lui, jignitor pentru orgoliul rangului înalt.
Prinţul voia să i vorbească ceva lui Raoul. Athos îi preveni:
— Dacă domnul viconte de Bragelonne – zise el – n ar fi unul dintre preaumilii slujitori ai alteţei voastre, l aş ruga să mi rostească numele în faţa voastră... dragă prinţe.
— Am cinstea de a sta de vorbă cu domnul conte de La Fère – răspunse îndată domnul de Condé.
— Ocrotitorul meu – adăugă Raoul roşindu se.
— Unul dintre cei mai bine văzuţi oameni ai regatului – continuă prinţul – unul dintre primii gentilomi ai Franţei, despre care am auzit spunându se atâtea lucruri frumoase, încât adesea am dorit să l număr printre prietenii mei.
— Onoare de care nu m aş simţi vrednic, monseniore – zise Athos – decât prin respectul şi prin admiraţia pe care le port alteţei voastre.
— Domnul de Bragelonne – spuse prinţul – e un bun ofiţer, care, se vede, a fost crescut la o şcoală înaltă. Ah, domnule conte, pe vremea dumneavoastră generalii aveau soldaţi!...
— E adevărat, monseniore, astăzi însă soldaţii au generali!
Acest compliment, rostit cu sobrietate de către măgulitor, îl făcu să tresară de bucurie pe omul în care toată Europa vedea un viteaz şi care putea să fie sătul de atâtea laude ce i se adresau de peste tot.
— Îmi pare foarte rău – reluă prinţul – că v aţi retras din serviciu, domnule conte, căci, necontenit, regele va trebui să se gândească la un război cu Olanda sau la un război cu Anglia, şi prilejurile nu vor lipsi pentru un om ca dumneavoastră, care cunoaşte Marea Britanie tot atât de bine ca şi Franţa, să şi arate destoinicia.
— Cred a vă putea spune, monseniore, că am făcut un act înţelept retrăgându mă din serviciu – răspunse Athos zâmbind. Franţa şi Marea Britanie vor trăi de aici înainte ca două surori, dacă e să mă bizui pe presimţirile mele.
— Şi care sunt aceste presimţiri?
— Ca să le înţelegeţi, monseniore, ascultaţi ce se vorbeşte colo, la masa domnului cardinal.
— Masa aceea de joc?
— Chiar acolo, monseniore.
Cardinalul se ridicase, într adevăr, într un cot şi i făcuse un semn tânărului frate al regelui să se apropie de el, spunându i:
— Monseniore, strângeţi, vă rog, toţi aceşti scuzi de aur.
Şi arătă spre marea grămadă de piese roşcate şi strălucitoare pe care contele de Guiche o înălţase încetul cu încetul în faţa lui, datorită unui noroc ce i surâsese toată seara.
— Mie? făcu ducele de Anjou.
— Aceşti cincizeci de mii de scuzi, da, monseniore, sunt ai alteţei voastre.
— Mi i daţi mie?
— Am jucat pentru dumneavoastră, monseniore – răspunse cardinalul, moleşindu se deodată, ca şi cum această sforţare de a da banii ar fi sleit în fiinţa lui toate puterile sale fizice sau morale.
— O, Doamne – murmură Filip, aproape zăpăcit de bucurie – fericită zi!
Şi, făcând mâna greblă, trase o .parte din bani şi i vârî în buzunarele sale, până le umplu... Totuşi, mai mult de o treime rămăsese încă pe masă.
— Cavalere, vino! îl strigă Filip pe favoritul său, cavalerul de Lorraine.
Favoritul se apropie numaidecât.
— Ia restul – zise tânărul Prinţ.
Această scenă ciudată nu fu socotită de nici unul dintre cei de faţă decât ca o mişcătoare sărbătoare în familie. Cardinalul îşi da totdeauna aere de părinte când era vorba de aceşti fii ai Franţei, întrucât cei doi tineri Prinţi crescuseră sub aripa lui ocrotitoare. Nimeni nu puse deci pe seama orgoliului, sau chiar a necuviinţei, aşa cum s ar întâmpla în zilele noastre, această liberalitate a prim ministrului. Curtenii se mulţumiră să se arate invidioşi... Regele întoarse capul.
— Niciodată n am avut atâţia bani – rosti cu voioşie tânărul Prinţ, în timp ce străbătea salonul împreună cu favoritul său, pentru a se duce la trăsură. Nu, niciodată... Ce grei sunt, o sută cincizeci de mii de livre!
— Dar pentru ce domnul cardinal dăruieşte toţi aceşti bani dintr o dată? îl întrebă încet domnul prinţ de Condé pe contele de La Fère. Să fie oare atât de bolnav scumpul nostru cardinal?
— Da, monseniore, e bolnav, fără îndoială; are de altfel o înfăţişare proastă, după cum alteţa voastră poate să vadă.
— Aşa i... Dar ceea ce face acum o să i grăbească moartea!... O sută cincizeci de mii de livre!... Oh, să nu ţi vie să crezi! Spuneţi mi, conte, pentru ce? Găsiţi mi o explicaţie.
— Monseniore, puţină răbdare, vă rog, iată l pe domnul duce de Anjou care vine din partea aceea vorbind cu domnul cavaler de Lorraine; m aş mira dacă nu mi ar ierta greşeala de a fi indiscret. Ascultaţi i.
Dostları ilə paylaş: |