Vicontele de Bragelonne 1

— Ah!

— Iată răul... În aşa fel că de atunci n am întâlnit mă­car unul singur pe care să l pot suferi.

— Adevărat este – zise duhovnicul – că generalii pe care i am avut nu erau grozavi.

— O! strigă Mazarin. L am avut pe domnul prinţ de Condé... Şi l am necăjit prea mult pe acesta.

— Nu e de plâns, şi a cucerit destulă faimă şi destulă avere.

— Fie, în ceea ce l priveşte pe domnul de Condé; dar domnul de Beaufort, de exemplu... pe care l am făcut să sufere atâta în turnul de la Vincennes!

— Ah, dar acesta era un răzvrătit, şi apărarea statului cerea să faceţi un astfel de sacrificiu... Mai departe.

— Cred că am terminat cu orgoliul. Urmează alt păcat, pe care mi e şi teamă să l măsor...

— Îl voi măsura eu... Spuneţi, care?

— Un mare păcat, preacucernice.

— O să vedem asta, monseniore.

— Dumneata nu se poate să nu fi auzit vorbindu se de anumite legături pe care le aş fi avut... cu maiestatea sa regina mamă... Bârfitorii...

— Bârfitorii, monseniore, sunt nişte proşti. Nu trebuie oare, pentru binele statului şi în interesul tânărului rege, să trăiţi în bună înţelegere cu regina? Mai departe, mai de­parte.

— Îţi mărturisesc – zise Mazarin – că mi ai ridicat o piatră de pe suflet.

— Fleacuri, toate astea!... Gândiţi vă la lucruri serioase.

— Mai e şi ambiţia, părinte...

— Ea e marca faptelor mari, monseniore.

— Chiar şi această dorinţă de a purta tiara?...

— A fi papă înseamnă a fi primul dintre creştini... De ce n aţi fi năzuit spre aceasta?

— S a scris că, spre a ajunge la asta, aş fi vândut spa­niolilor oraşul Cambrai.

— Poate că şi dumneavoastră veţi fi făcut vreodată pam­flete, fără a i asupri prea tare pe pamfletari.

— Atunci, preacucernice părinte, mă simt cu inima în­tr adevăr curată. Nu mă mai apasă decât nişte patimi mă­runte.

— Spuneţi.

— Jocul de cărţi.

— E o îndeletnicire cam lumească; dar, la urma urmei, eraţi obligat, prin cerinţele rangului şi ale atribuţiilor, să primiţi lume în casă.

— Mi a plăcut să câştig...

— Nu există jucător care să joace pentru a pierde.

— Uneori măsluiam cărţile...

— O făceaţi în folosul vostru. Mai departe.

— Ei bine, părinte, nu mai simt nimic altceva încărcân­du mi cugetul. Dă mi iertarea păcatelor şi sufletul meu va putea, atunci când îl va chema la sine Dumnezeu, să se înalţe fără piedici până la tronul ceresc.

Duhovnicul nu şi mişcă nici braţele, nici buzele.

— Ce mai aştepţi, cucernice părinte? întrebă Mazarin.

— Aştept sfârşitul.

— Sfârşitul cui?

— Al spovedaniei, monseniore.

— Dar am terminat.

— O, nu! Eminenţa voastră se înşală.

— Nu, precât ştiu.

— Gândiţi vă bine.

— M am gândit cât am putut.

— Atunci am să vă ajut eu memoria.

— Să vedem.

Duhovnicul tuşi de mai multe ori.

— Nu mi aţi vorbit de zgârcenie, alt păcat capital, nici despre milioanele acelea – zise el.

— Care milioane, preacucernice?

— Acelea pe care le aţi strâns, monseniore.

— Părinte, banii aceştia sunt ai mei; pentru ce ţi aş vorbi de ei?

— Fiindcă, monseniore, aici părerile noastre se deose­besc. Spuneţi că aceşti bani sunt ai eminenţei voastre, iar eu cred că sunt puţin ai altora.

Mazarin îşi duse o mână rece la fruntea năpădită de su­doare.

— Cum aşa? bâigui el.

— Iată cum. Eminenţa voastră a făcut multă avere fiind în serviciul regelui.

— Hm! Multă... nu prea multă.

— Oricum ar fi, de unde vine această avere?

— De la stat.

— Statul e regele.

— Dar ce încheiere tragi domnia ta, cucernice părinte? întrebă Mazarin, care începea să tremure.

— Nu pot să trag nici o încheiere, fără înşiruirea bunu­rilor pe care le aveţi. Să socotim puţin, dacă vreţi. Aveţi episcopia de Metz?

— Da.

— Mănăstirile de la Saint Clément, Saint Arnoud şi Saint Vincent, tot din eparhia Metz?

— Da.

— Aveţi mănăstirea de la Saint Denis, care are o avere frumuşica?

— Da, preacucernice.

— Aveţi mănăstirea de la Cluny, care e bogată?

— O am.

— Şi pe cea de la Saint Médard, în Soissons, cu un venit de o sută de mii de livre?

— N o tăgăduiesc.

— Şi pe cea de la Saint Victor, în eparhia Marsiliei, una dintre cele mai bune din sud?

— Aşa i, părinte.

— Astea fac un milion pe an. Cu lefurile de la cardinalat şi de la minister, se ridică poate la două milioane pe an.

— Ei!

— În timp de zece ani, înseamnă douăzeci de milioane... şi douăzeci de milioane băgate în afaceri, cu un câştig de cincizeci la sută dau, prin creştere, alte douăzeci de mi­lioane în zece ani.

— Ce bine te pricepi la socoteli, parcă n ai fi duhovnic!

— De când eminenţa voastră a aşezat ordinul nostru în mănăstirea pe care o ocupăm lingă Saint Germain des Prés, în 1644, eu sunt cel care fac obşteştile socoteli.

— Le faci şi pe ale mele, după câte văd, preacucernice părinte!

— Se cuvine să ştii câte ceva din toate, monseniore.

— Ei bine, acum trage încheierea.

— Închei, spunând că aveţi un bagaj prea mare ca să puteţi trece cu el pe poarta paradisului.

— Şi voi fi osândit?

— Dacă nu daţi înapoi ce aţi luat, da.

Mazarin scoase un strigăt jalnic.

— Să dau înapoi! Dar cui, Doamne sfinte?

— Stăpânului acestei avuţii, regelui!

— Dar însuşi regele mi a dat totul...

— O clipă: regele nu semnează ordonanţele!

Mazarin trecu de la suspine la gemete.

— Dă mi iertarea păcatelor – zise el.

— Cu neputinţă, monseniore... Daţi totul înapoi, totul – replică duhovnicul.

— Dar ce vrei, m ai iertat de toate păcatele; pentru ce nu mă ierţi şi de ăsta?

— Pentru că – răspunse preotul – a vă ierta de acesta e un păcat de care regele nu mă va ierta niciodată, mon­seniore.

Cu acestea, duhovnicul îşi lăsă bolnavul în ghearele căin­ţei şi ieşi cu o expresie plină de smerenie şi cu un pas rar, la fel precum intrase.

— Vai, Dumnezeule! gemu cardinalul... Vino încoace, Colbert, sunt greu bolnav, prietene!

XLVI

DONAŢIA
Colbert apăru din dosul perdelei.

— Ai auzit? îl întrebă Mazarin.

— Vai, da, monseniore.

— Crezi că are dreptate? Crezi că toţi aceşti bani au fost strânşi pe căi necinstite?

— Un duhovnic, monseniore, nu e un judecător bun, când e vorba de bani – răspunse cu răceală Colbert. To­tuşi, s ar putea ca, după principiile lui teologice, eminenţa voastră să fi făcut unele greşeli. Se întâmplă... mai ales când se apropie ceasul morţii.

— Prima greşeală e aceea de a muri, Colbert.

— Aşa i, monseniore. Să vedem însă faţă de cine soco­teşte el că aţi greşit? Faţă de rege.

Mazarin ridică din umeri.

— Ca şi cum nu eu i aş fi salvat statul şi finanţele!

— Acest lucru nu poate fi pus la îndoială, monseniore.

— Nu i aşa? Prin urmare, mi am câştigat şi eu o răs­plată ce mi se cuvenea, în pofida duhovnicului meu.

— E adevărul deplin.

— Şi aş putea să păstrez pentru familia mea, atât de strâmtorată, o parte... dacă nu tot ce am câştigat!

— Nu văd nici o piedică în asta, monseniore.

— Eram convins, Colbert, că, cerându ţi povaţa, îmi vei da un sfat înţelept – zise Mazarin foarte bucuros.

Colbert făcu strâmbătura sa obişnuită de om care se crede atotştiutor.

— Monseniore – rosti el – trebuie să vedem însă dacă în cele ce a spus duhovnicul nu se ascunde o cursă.

— Nu! O cursă?!... Şi de ce? Duhovnicul e un om cinstit.

— Credeam că eminenţa voastră se află pe marginea mormântului, fiindcă l aţi chemat să vă spovedească... Nu l am auzit eu când spunea: "Faceţi deosebire între ceea ce v a dat regele şi ceea ce v aţi dat singur"? Gândiţi vă bine, monseniore, dacă nu v a vorbit cam aşa; şi o vorbă ca asta, rostită de un duhovnic, spune mult.

— Ar fi cu putinţă.

— Şi în cazul acesta, monseniore, aş socoti că preotul v a somat...

— Să dau totul înapoi? strigă Mazarin înăbuşindu se.

— Ei, nu spun nu.

— Să dau totul înapoi? Dar nu te gândeşti ce spui... Vorbeşti la fel ca duhovnicul.

— Dacă înapoiaţi numai o parte, înseamnă că l faceţi părtaş pe maiestatea sa, şi asta, monseniore, poate avea urmări neplăcute. Eminenţa voastră e un politician prea iscusit pentru a nu şti că în clipa de faţă regele nu are nici o sută cincizeci de mii de livre în lăzile sale.

— Asta nu i treaba mea – răspunse Mazarin triumfă­tor – ci a domnului ministru de finanţe Fouquet, ale cărui conturi ţi le am dat mereu, în lunile din urmă, spre veri­ficare.

Colbert îşi muşcă buzele numai când auzi numele lui Fouquet.

— Maiestatea sa – rosti el printre dinţi – n are alţi bani în afară de cei pe care i strânge domnul Fouquet; ave­rea voastră, monseniore, i ar prinde cât se poate de bine.

— Se poate, dar eu nu sunt ministrul de finanţe a! re­gelui; eu am punga mea... De bună seamă, voi face spre mulţumirea maiestăţii sale... câteva donaţii... dar nu pot să mi păgubesc familia...

— O donaţie parţială v ar scădea din stimă şi l ar jigni pe rege. A dona numai o parte maiestăţii sale înseamnă a recunoaşte că această parte v a creat îndoiala cum că n ar fi fost agonisită pe căi cinstite.

— Domnule Colbert!...

— Am crezut că eminenţa voastră îmi face cinstea de a mi cere o povaţă.

— Da, însă dumneata uiţi amănuntele principale ale pro­blemei.

— Nu uit nimic, monseniore; iată zece ani de când trec în revistă toate coloanele de cifre care se formează în Franţa, şi dacă mi le am înfipt cu atâta chin în cap, ele sunt acum aşa de bine înrădăcinate acolo, încât de la slujbele domnului Letellier, care e cumpătat, până la micile largheţi tainice ale domnului Fouquet, care e risipitor, aş putea să arăt, cifră cu cifră, toţi banii care se vântură la noi, de la Marsilia până la Cherbourg.

— Atunci, dumneata ai vrea ca eu să mi arunc toţi banii în cuferaşele regelui! strigă pe un ton ironic Mazarin, căruia guta îi smulse în acelaşi timp mai multe suspine dureroase. Fireşte, regele nu s ar supăra pentru asta, dar şi ar râde de mine păpându mi milioanele, şi ar avea dreptate!

— Eminenţa voastră nu m a înţeles. N am vrut pentru nimic în lume să spun că regele ar avea dreptate să vă chel­tuiască banii.

— Mi o spui limpede, mi se pare, sfătuindu mă să i i dau lui.

— Ah – răspunse Colbert – eminenţa voastră, gândindu se numai la boala sa, scapă cu totul din vedere caracterul maiestăţii sale Ludovic al XIV lea.

— Cum asta?...

— Acest caracter cred că seamănă, dacă mi se îngăduie să mă exprim astfel, cu acela pe care monseniorul îl spo­vedea mai adineauri în faţa duhovnicului.

— Adică? Spune...

— E vorba de orgoliu. Iertaţi mă, monseniore... mândrie vreau să spun. Regii n au orgoliu: asta e o patimă ome­nească.

— Orgoliul, da, ai dreptate. Ei şi?...

— Ei bine, monseniore, daca am chibzuit bine, eminenţei voastre nu i rămâne decât să doneze toţi banii săi regelui, şi asta cât mai repede.

— Dar pentru ce? făcu Mazarin foarte nedumerit.

— Fiindcă regele nu va primi totul.

— Oh, un tânăr ca el, fără bani şi ros de ambiţie cum e!

— Fie!

— Un tânăr care mi doreşte moartea...

— Monseniore...

— Ca să mă moştenească, da, Colbert; da, îmi doreşte moartea, ca să mă moştenească. Cap sec ce sunt! I o voi spune!

— Neîndoios. Dacă donaţia e făcută într o anumită for­mă, regele nu va primi.

— Haidade!

— În mod hotărât. Un tânăr care n a făcut încă nimic, care arde de dorinţa de a deveni celebru, care vrea să dom­nească singur, nu va primi ceva făcut de alţii, va vrea să clădească totul el însuşi. Acest prinţ, monseniore, nu se va mulţumi cu Palatul Regal pe care i l a dăruit domnul de Richelieu, nici cu palatul Mazarin pe care i l aţi înălţat atât de frumos, nici cu Luvrul unde au trăit strămoşii lui, nici cu Saint Germain, unde s a născut. Tot ceea ce nu va ieşi din mâinile lui, va fi dispreţuit de el, v o prezic.

— Şi garantezi că dacă i dau cele patruzeci de milioane regelui...

— Spunându i anumite lucruri, garantez că nu va primi.

— Şi aceste anumite lucruri... sunt?

— Le voi aşterne pe hârtie, dacă monseniorul va binevoi să mi le dicteze.

— Şi mă rog, ce folos voi avea eu din toate astea?

— Unul mare de tot: nimeni nu va putea învinui pe eminenţa voastră de această nedreaptă zgârcenie pe care pam­fletarii au aruncat o în seama celui mai strălucit spirit al acestui veac.

— Ai dreptate, Colbert, ai dreptate; du te de l caută pe rege din parte mi, şi dă i testamentul meu.

— O donaţie, monseniore.

— Şi dacă primeşte? Dacă are să primească?

— Atunci vor rămâne treisprezece milioane pentru fa­milia voastră, şi asta e o sumă frumoasă.

— Dar atunci dumneata vei fi un trădător sau un prost, crede mă.

— Nici una, nici alta, monseniore... Dacă nu mă înşel, vă temeţi că regele va primi... Oh, temeţi vă mai bine că nu va primi...

— Dacă nu va primi, am să i dăruiesc cele treisprezece milioane de rezervă ale mele... da, aşa voi face... da... Ah, dar mă apucă iar durerile, am să mă prăpădesc, Colbert... Sunt tare bolnav şi simt că mi se apropie sfârşitul.

Colbert tresări.

Cardinalul se simţea rău, într adevăr: se zbătea înecat de sudoare pe patul de suferinţă şi paloarea aceasta îngrozi­toare de pe faţa lui scăldată în apă era un spectacol pe care nici cel mai încercat medic nu l ar fi putut privi fără să i se facă milă. Colbert fu, de bună seamă, foarte mişcat, căci părăsi pe nesimţite încăperea şi, chemându l pe Bernouin la căpătâiul muribundului, ieşi pe coridor. Aici, plimbându se în sus şi în jos cu o expresie de meditare ce dădea o anumită nobleţe capului său vulgar, cu umerii plecaţi, cu gâtul întins, cu buzele întredeschise pentru a lăsa să i scape frânturi răz­leţe din gândurile i încâlcite, se încăpăţâna să frământe planul ce şi l pusese în minte, în timp ce, la zece paşi de el, des­părţit doar de un perete, stăpânul lui se zvârcolea în durerile ce i smulgeau strigăte amarnice, fără a se mai gândi nici la comorile de pe pământ, nici la fericirile din paradis, ci mai degrabă la toate chinurile iadului.

În vreme ce şervetele fierbinţi, oblojelile, paharele şi Guénaud, chemat în preajma cardinalului, se schimbau cu o repeziciune crescândă, Colbert, ţinându şi strâns cu amândouă mâinile capul său mare ca pentru a zăgăzui înăuntru vâltoarea planurilor ce i încolţeau în creier, se gândea ce formă va

356

trebui să îmbrace donaţia pe care va cerc să i o dicteze Ma­zarin de îndată ce boala îi va da o clipă de răgaz. Se părea că toate văicărelile cardinalului şi toate asalturile morţii asupra acestui reprezentant al trecutului erau tot atâtea im­bolduri pentru spiritul acestui gânditor cu sprâncenele groase ce se întorcea de pe acum către răsăritul noului soare al unei lumi renăscute.

Colbert se reîntoarse lângă Mazarin atunci când bolnavul se simţi mai bine şi îl convinse să i dicteze o donaţie astfel concepută:
Pregătindu mă să mă înfăţişez înaintea lui Dumnezeu, stăpânul tuturor oamenilor, îl rog pe rege, care mi a fost stăpân pe acest pământ, să primească toate bunurile pe care cu atâta mărinimie mi le a dat, şi pe care familia mea va fi fericită să le vadă trecând în tot atât de ilustre mâini. Lista bunurilor mele se va găsi întocmită, la prima cerere a maiestăţii sale, sau la ultimul suspin al celui mai devotat slujitor al său,

JULES, cardinal de MAZARIN.
Cardinalul semnă cu un oftat adânc; Colbert împături hârtia şi se duse numaidecât cu ea la Luvru, unde regele toc­mai se întorcea la palat. Apoi porni spre casă, frecându şi mâinile cu mulţumirea unui lucrător ce şi a întrebuinţat ziua cu folos.

XLVII

ANA DE AUSTRIA ÎI DĂ UN SFAT

LUI LUDOVIC AL XIV LEA,

IAR DOMNUL FOUQUET ÎI DĂ ALTUL
Vestea despre starea gravă a cardinalului se răspândise peste tot, iar la Luvru ea adunase cel puţin tot atâta lume cât şi vestea despre căsătoria DOMNULUI, fratele regelui, care fusese dată în vileag în mod oficial.

Abia ajuns la reşedinţa lui, gândindu se încă la cele ce văzuse şi auzise în seara aceea, Ludovic al XIV lea fu în­ştiinţat de primul său valet că aceeaşi mulţime de curteni care se grăbise dimineaţa să l întâmpine la sculare, venise acum din nou, ca să fie de faţă la culcare, în semn de su­premă favoare pe care curtea, de când domnea cardinalul, o arătase cu deosebire ministrului, fără a se îngriji că aceasta ar putea să displacă regelui. Dar ministrul avusese, după cum am arătat, un puternic atac de gută, astfel că valul de linguşitori se îndrepta de astă dată către tron.

Curtenii au acest nemaipomenit instinct de a mirosi di­nainte ceea ce are să se întâmple; ei posedă o ştiinţă ce nu dă niciodată greş; sunt, pe de o parte, diplomaţi ce întrevăd marile deznodăminte în împrejurările grele, pe de alta, căpi­tani ce ghicesc sfârşitul bătăliilor, sau chiar medici ce vin­decă bolile.

Ludovic al XIV lea, căruia mama sa îi vârâse în cap această axiomă, înţelese, între altele, că eminenţa sa mon­seniorul cardinal Mazarin era greu bolnav.

Ana de Austria, după ce o condusese pe regina cea tânără în apartamentele sale şi şi uşurase fruntea de povara podoa­belor de ceremonie, veni să l vadă pe fiul ei în cabinetul lui de lucru, unde, singur, posomorit şi cu inima grea, căuta să şi înăbuşe, ca şi cum şi ar fi încercat voinţa, una din acele furii surde şi cumplite, adevărate furii de regi, care dau naştere la mari evenimente atunci când izbucnesc şi care, la Ludovic al XIV lea, graţie neîntrecutei lui puteri de a se stăpâni, se transformau în furtuni atât de blânde, încât sin­gura şi cea mai aprigă mânie a Iui, aceea despre care vor­beşte Saint Simon, mirându se el însuşi, a fost acea neuitată dezlănţuire ce avea să izbucnească, cincizeci de ani mai târziu, în legătură cu o anumită taină a ducelui de Maine şi care a avut drept rezultat o ploaie de lovituri de baston ce s a abătut pe spatele unui biet lacheu pentru singura vină că furase un pesmet.

Tânărul rege era, aşadar, după cum am văzut, pradă unei dureroase încordări şi îşi spunea încet, privindu se într o oglindă:

— O, rege!... Rege cu numele, iar nu de fapt... Fantomă, fantomă goală ce eşti!... Statuie nevolnică, ce n are altă pu­tere decât aceea de a stârni un salut din partea curtenilor, când vei izbuti oare să ţi ridici braţul acesta de catifea, să ţi încleştezi pumnul acesta de mătasă? Când vei reuşi oare să ţi deschizi şi pentru altceva, nu numai pentru zâmbete şi suspine, buzele ţi osândite la tâmpa încremenire a marmurelor din galeria ta?

Atunci, trecându şi mâna peste frunte şi căutând puţin aer, se apropie de fereastră şi văzu jos câţiva cavaleri ce vorbeau între ei, alături de câteva pâlcuri ce şi arătau cu sfială curiozitatea. Cavalerii făceau parte din gardă; cei­lalţi erau curioşi din popor, aceia pentru care un rege e totdeauna un lucru ciudat, ceva ca un rinocer, un crocodil sau un şarpe.

Îşi plesni fruntea cu latul palmei, exclamând:

— Rege al Franţei, deşert titlu! Popor al Franţei, o gloată oarecare de făpturi. Iată mă întors în Luvrul meu; caii, abia deshămaţi, sunt încă plini de sudoare, dar eu am făcut abia atâta vâlvă, încât dacă au ieşit să mă vadă două­zeci de persoane... Douăzeci... ce zic? Nu, nu au fost nici măcar douăzeci de oameni dornici să l vadă pe regele Fran­ţei, după cum nu sunt nici măcar zece arcaşi puşi să vegheze asupra locuinţei mele; arcaşii, poporul, gărzile sunt la Pa­latul Regal. Pentru ce, Doamne? Eu, regele, n am oare dreptul să te întreb aceasta?

— Pentru că – îi răspunse un glas ce răsună dincolo de draperia cabinetului – pentru că la Palatul Regal se află tot aurul, adică toată puterea celui ce vrea să domnească.

Ludovic se întoarse deodată. Glasul care rostise aceste cuvinte era al Anei de Austria. Regele tresări şi, îndreptându se către mama sa, zise:

— Sper că maiestatea voastră n a luat în seamă vorbele goale pe care singurătatea şi dezgustul ce i urmăresc pe regi le fac să apară chiar şi pe buzele celor mai fericite fiinţe!

— N am luat în seamă decât un lucru, fiul meu: acela că te văicăreşti.

— Eu? Câtuşi de puţin – tăgădui Ludovic al XIV lea. Nu, nici vorbă; te înşeli, doamnă.

— Atunci, ce făceai aici, sire?

— Mi se părea că mă aflam în faţa preceptorului meu şi dezvoltam un subiect de dizertaţie.

— Fiul meu – zise Ana de Austria, dând din cap – faci rău că nu te bizui pe cuvântul meu; faci rău că nu mi arăţi încrederea domniei tale. Va veni o zi, o zi ce nu mai e departe, când va trebui să ţi aduci aminte de acest adevăr: "Aurul e atotputernicia, şi numai aceia sunt pe deplin regi care sunt atotputernici".

— Gândul vostru – adăugă regele – nu este totuşi de a i defăima pe bogaţii acestui veac, nu i aşa?

— Nu – răspunse cu însufleţire Ana de Austria – nu, sire. Cei care sunt bogaţi în acest veac, sub domnia ta, sunt bogaţi fiindcă singur ai voit acest lucru, astfel că n am îm­potriva lor nici ură, nici pizmă; au slujit fără îndoială cu credinţă pe maiestatea voastră, o dată ce maiestatea voastră le a îngăduit să se răsplătească ei înşişi. Iată ce am înţeles prin vorbele pentru care mi se pare că vrei să mă dojeneşti.

— Ferească Dumnezeu, doamnă, să i fac cea mai mică dojana mamei mele.

— De altminteri – continuă Ana de Austria – Cel de sus nu dăruieşte decât pentru un anumit timp bunurile pământeşti; Dumnezeu, ca o înfrânare a faimei şi a bogăţiei, a mai dat lumii şi suferinţa, boala, moartea, şi nimeni – ac­centuă regina mamă cu un zâmbet dureros, ce dovedea că se gândea la ea însăşi când rostea acest percept plin de amă­răciune – nimeni nu ia cu sine în mormânt mărirea sau averea de aici. Asta înseamnă că cei tineri culeg roadele belşugului pregătit de cei bătrâni.

Ludovic asculta cu atenţie crescândă aceste cuvinte rostite de Ana de Austria cu scopul vădit de a i aduce o mângâiere.

— Doamnă – spuse Ludovic al XIV lea, privind o în ochi pe mama lui – s ar zice, într adevăr, că ai vrea să mi vesteşti altceva prin aceste cuvinte!...

— Nu, fiul meu, n am să ţi vestesc nimic, decât că, după cum ai băgat de seamă astă seară, domnul cardinal este greu bolnav.

Ludovic se uită ţintă la mama lui, vrând să desluşească o tulburare în glasul ei, o durere pe faţa sa. Chipul Anei de Austria părea uşor înăsprit; dar această suferinţă avea un caracter cu totul personal... Poate că această asprime era pricinuită de cancerul ce începea să i roadă sânul.

— Da, doamnă – îngână regele – da, domnul de Mazarin e greu bolnav.

— Şi va fi o mare pierdere pentru regat, dacă eminenţa sa va fi chemat la Dumnezeu. Nu eşti de aceeaşi părere cu mine, fiul meu? întrebă regina mamă.

— Da, doamnă, de bună seamă va fi o mare pierdere pentru regat – murmură Ludovic, roşindu se; dar primejdia nu e încă atât de apăsătoare, vreau să cred, deoarece domnul cardinal e un om destul de tânăr.

Regele abia termină de spus aceste cuvinte, că un valet trase draperia şi rămase în picioare, cu o hârtie în mână, aşteptând ca suveranul să i pună întrebarea.

— Ce e aceea? i se adresă regele.

— O scrisoare din partea domnului de Mazarin – răs­punse valetul.

— Dă mi o – zise regele.

Şi luă hârtia. Dar în clipa când voia să o deschidă, o mare zarvă se iscă în galerie, în anticamere şi în curte.

— Ah, ah – făcu Ludovic al XIV lea, care, fără în­doială, recunoscu această întreită forfotă – ce spuneam eu că nu e decât un rege în Franţa? Mă înşelam, sunt doi.

În acelaşi timp, uşa se deschise şi ministrul de finanţe Fouquet se înfăţişă la rege. El era acela care stârnise zarva în galerie; valeţii lui făcuseră zarva în anticameră; de la caii lui pornise zarva din curte. Pe deasupra, se auzi un murmur prelung la ivirea sa, care nu se stinse decât târziu după ce trecuse. Era murmurul de care Ludovic al XIV lea se arăta atât de nemulţumit că nu l auzea, pe atunci, în jurul lui şi nu l simţea stingându se încet în urma sa.