Vicontele de Bragelonne 1

— Maiestatea voastră aruncă patruzeci de milioane? strigă Ana de Austria, atât de uluită, încât îşi uită rolul de îndurerată.

— Da, domnule cardinal; da, doamnă – răspunse Lu­dovic al XIV lea, sfâşiind pergamentul pe care Mazarin nu îndrăznise încă să l ia în mână. Da, rup în bucăţi acest act ce dezmoşteneşte o întreagă familie. Bunurile strânse de emi­nenţa sa în serviciul meu sunt ale sale şi nu ale mele.

— Dar, sire – zise Ana de Austria – maiestatea voas­tră s a gândit că n are nici zece mii de scuzi în vistierie?

— Doamnă, am făcut primul meu act regesc, şi sper că el va însemna un început vrednic de domnia mea.

— Ah, sire, aveţi dreptate! rosti Mazarin. E un act cu adevărat mare, e un act cu adevărat generos ceea ce aţi făcut acum.

Şi privi una după alta bucăţile de pergament împrăş­tiate de a lungul patului, pentru a se încredinţa pe deplin că fusese rupt actul adevărat şi nu cumva o copie. În fine, dădu cu ochii de bucata pe care se afla semnătura lui şi, recunoscându şi scrisul, se lăsă să cadă moale pe pernă.

Ana de Austria, fără a mai avea tăria să şi ascundă dezaprobarea, ridică braţele şi ochii spre cer.

— Ah, sire – bolborosi Mazarin – ah, sire, fiţi binecuvântat! Pe Dumnezeul meu, veţi fi iubit de întreaga mea familie!... Per Bacco! Dacă vreodată veţi avea vreo ne­mulţumire din partea alor mei, sire, încruntaţi doar sprâncenele, şi eu mă voi ridica din mormânt!

Această tiradă de fariseu nu avu însă efectul la care se aşteptase Mazarin. Ludovic se grăbise să treacă la chestiuni de ordin mai înalt; în ceea ce o priveşte pe Ana de Aus­tria, ea, neputând îndura, fără să se lase pradă mâniei pe care o simţea crescându i în piept, nici mărinimia fiului, nici făţărnicia cardinalului, se ridică şi ieşi din cameră, fără să i pese că trăda astfel atitudinea sa de îndoliere.

Mazarin ghici totul şi, temându se ca nu cumva Ludovic al XIV lea să se răzgândească, începu, pentru a i abate gândurile în altă parte, să ţipe, aşa cum avea să facă mai târziu Scapin în acea sublimă farsă   pentru care mohorâtul şi cicălitorul Boileau a îndrăznit să l mustre pe Molière. To­tuşi, ţipetele se domoliră încetul cu încetul, şi după ce Ana de Austria ieşi din odaie, ele se stinseră cu totul.

— Domnule cardinal – zise regele – acum mai aveţi ceva să mi spuneţi?

— Sire – răspunse Mazarin – sunteţi înţelepciunea în­săşi, chibzuinţă în persoană; cât despre generozitate, nu mai vorbesc nimic; ceea ce aţi făcut întrece tot ce au fost în stare să facă vreodată oamenii cei mai mărinimoşi din anti­chitate şi din timpurile moderne.

Regele rămase rece la toate aceste laude.

— Aşadar – zise el – vă mărginiţi la o simplă mulţu­mire, domnule, şi experienţa dumneavoastră, mult mai bine cunoscută decât înţelepciunea, chibzuinţă şi generozitatea mea, nu vă inspiră nici un sfat prietenesc de care să mă fo­losesc în viitor?

Mazarin stătu o clipă pe gânduri.

— Aţi făcut mult, sire – zise el – pentru mine, adică pentru ai mei.

— Să nu mai vorbim despre asta – zise regele.

— Ei bine – continuă Mazarin – vreau să vă dau ceva în schimbul acestor patruzeci de milioane la care renunţaţi atât de regeşte.

Ludovic al XIV lea schiţă o mişcare ce arăta că toate aceste linguşiri îl făceau să sufere.

— Vreau – reluă Mazarin – să vă dau un sfat; un sfat, da, însă mai valoros decât aceste patruzeci de milioane.

— Domnule cardinal! îl întrerupse Ludovic al XIV lea.

— Sire, ascultaţi acest sfat.

— Ascult.

— Apropiaţi vă, sire, căci mă istovesc... Mai aproape, sire, mai aproape.

Regele se aplecă peste patul muribundului.

— Sire – rosti Mazarin, cu un glas atât de slab, încât vorbele lui păreau murmure venite din adâncul mormântului ca să ajungă la urechile încordate ale regelui – sire, să nu vă luaţi niciodată prim ministru.

Ludovic se îndreptă din spate, uimit. Sfatul era o spo­vedanie. Şi era o comoară, într adevăr, această spovedanie sinceră a lui Mazarin. Moştenirea pe care o lăsa cardinalul tânărului rege se compunea din şapte cuvinte; dar aceste şapte cuvinte. Mazarin însuşi o spusese, valorau cât patruzeci de milioane.

Ludovic rămase o clipă năuc. Cât despre Mazarin, el se părea că nu spusese decât un lucru foarte firesc.

— Şi acum, în afară de familia domniei tale – întrebă tânărul rege – mai ai pe cineva pe care vrei să l ocrotesc, domnule de Mazarin?

O mică fâşâială se auzi de a lungul perdelei, dincolo. Ma­zarin înţelese.

— Da, da! zise el repede. Da, sire! Vă las în seamă un om înţelept, un om cinstit, un om priceput!

— Spune i numele, domnule cardinal.

— Numele lui vă e încă aproape necunoscut, sire: e al domnului Colbert, intendentul meu. Oh, puneţi l la în­cercare! adăugă Mazarin, cu glas apăsat. Tot ce mi a pre­zis el s a întâmplat; are un ochi bun şi niciodată nu s a înşelat, nici asupra lucrurilor, nici asupra oamenilor, ceea ce e şi mai surprinzător. Sire, vă datorez mult, dar vreau să cred că mă plătesc faţă de maiestatea voastră dându vi l pe domnul Colbert.

— Fie – rosti încet de tot Ludovic al XIV lea, căci, aşa cum spusese şi Mazarin, numele lui Colbert îi era necunoscut, şi el lua acest entuziasm al cardinalului drept o vorbă a unui muribund.

Cardinalul căzu iarăşi pe perna lui.

— De astă dată, adio, sire... adio – murmură Mazarin. Sunt istovit şi am încă un drum greu de făcut până să mă înfăţişez înaintea noului meu stăpân... Adio, sire.

Tânărul rege îşi simţi ochii umezindu i se. Se mai aplecă o dată deasupra muribundului, care era aproape rece, apoi se îndreptă cu paşi repezi spre ieşire.

XLIX

PRIMA APARIŢIE A LUI COLBERT
Întreaga noapte trecu în zvârcoliri deopotrivă de mari şi pentru muribund, şi pentru rege: muribundul îşi aştepta iz­băvirea, regele îşi aştepta libertatea.

Ludovic nu se culcă de loc în noaptea aceea. La un ceas după ce părăsi odaia cardinalului, află că muribundul, prinzând puţine puteri, pusese să fie îmbrăcat, fardat, pieptănat şi că voise să primească pe ambasadori. Asemenea lui Au­gust, socotea lumea aceasta un teatru, fără îndoială, şi voia să joace în chip corect ultimul act al comediei sale.

Ana de Austria nu se mai întoarse la cardinal, căci nu mai avea ce să facă acolo. Buna cuviinţă fu luată drept pre­text pentru absenţa ei. De altfel, cardinalul nu i simţea lip­sa; îndemnul pe care regina îl dăduse fiului ei îi rămăsese ca un cui înfipt în inimă.

Aproape de miezul nopţii, Mazarin, fardat încă, intră în agonie. Îşi revăzuse testamentul, şi întrucât acest testament era mărturia exactă a voinţei lui, iar cum el se temea ca vreo înrâurire dinafară să nu se folosească de starea sa de slăbiciune pentru a schimba ceva în testament, îi dăduse cuvânt de ordine lui Colbert, care se plimba pe coridorul ce ducea la camera de dormit a cardinalului, ca şi cum ar fi fost cel mai straşnic dintre paznicii săi.

Regele, închis în apartamentul său, o trimitea la fiecare ceas pe doică să se intereseze de starea lui Mazarin şi să i aducă buletinul exact al sănătăţii cardinalului. După ce află ca Mazarin fusese îmbrăcat, fardat şi pieptănat şi că pri­mise pe ambasadori, Ludovic fu înştiinţat, în sfârşit, că la căpătâiul cardinalului au început să se citească rugăciunile pentru cei pe moarte.

La ceasurile unu după miezul nopţii, Guénaud încercă ultimul leac, socotit leacul eroic. Era o rămăşiţă a vechilor păreri din această epocă a scrimei, ce se pregătea să apună pentru a lăsa locul altor epoci, şi care spera că s ar mai putea găsi împotriva morţii vreo lovitură tainică.

Mazarin, după ce bău leacul, răsuflă uşurat timp de aproape zece minute. Numaidecât apoi dădu ordin să se răspândească peste tot şi fără zăbavă vestea despre o îmblânzire a bolii. Regele, aflând aceasta, simţi un val de sudoare rece năpădindu i fruntea. Întrevăzuse ziua libertăţii; sclavia i se părea acum mai întunecată şi mai grea de suportat ca oricând. Dar buletinul următor schimbă cu totul faţa lucrurilor. Mazarin aproape că nu mai răsufla şi abia mai auzea rugăciu­nile pe care preotul de la Saint Nicolas des Champs le silabi­sea la căpătâiul lui. Regele începu să se plimbe cu nerăbdare prin cameră şi să cerceteze, din mers, mai multe hârtii scoase dintr o casetă a cărei cheie o avea numai el. Doica se re­întoarse pentru a treia oară. Domnul de Mazarin făcuse un joc de cuvinte şi dăduse ordin să fie lustruită încă o dată Flora lui Tizian, care i aparţinea. În sfârşit, pe la ceasu­rile două dinspre ziuă, regele nu mai putu să şi învingă obo­seala: de douăzeci şi patru de ceasuri nu închisese ochii. Somnul, atât de puternic la vârsta lui, puse stăpânire pe el şi l ţinu prins timp de aproape un ceas. Dar nici atunci nu se culcă, ci se trânti într un jilţ. Pe la ceasurile patru, doica, intrând în cameră, îl trezi.

— Ei bine? întrebă regele.

— Ei bine, scumpul meu sire – răspunse doica, împreunându şi mâinile cu un aer deznădăjduit – ei bine, a murit.

Regele se ridică dintr o săritură, ca şi cum un arc de oţel l ar fi pus pe picioare.

— A murit? strigă el.

— Vai, da!

— E absolut sigur?

— Da.

— Oficial?

— Da.

— Vestea s a dat în vileag?

— Nu încă.

— Atunci cine ţi a spus că a murit?

— Domnul Colbert.

— Domnul Colbert?

— Da.

— Şi el era sigur de ceea ce ţi a spus?

— Ieşea din cameră, unde ţinuse câteva clipe o oglindă deasupra buzelor cardinalului.

— Ah! rosti regele. Şi ce a mai făcut domnul Colbert?

— A părăsit odaia eminenţei sale.

— Pentru a se duce unde?

— Ca să mă urmeze.

— Aşadar e...

— Aici, scumpul meu sire, aşteptând la uşă buna voas­tră plăcere de a l primi.

Ludovic alergă la uşă, o deschise el însuşi şi l zări afară pe Colbert, în picioare, aşteptând. Regele tresări în faţa acestei statui înveşmântate în negru. Colbert salută cu un respect adânc şi făcu doi paşi spre maiestatea sa. Ludovic intră din nou în cameră, făcându i semn lui Colbert să l ur­meze. Acesta trecu pragul; Ludovic îi spuse doicii să plece, şi ea închise uşa, ieşind. Colbert stătea cu modestie în pi­cioare, lângă uşă.

— Ce veste îmi aduci, domnule? întrebă Ludovic, foarte tulburat că şi trăda dorinţa sa cea mai fierbinte, pe care nu şi o mai putea ascunde pe deplin.

— Că domnul cardinal a trecut la cele veşnice, sire, şi vă aduc ultimul său adio.

Regele rămase o clipă pe gânduri. În această clipă, îl privi îndeaproape pe Colbert; era limpede că ultimul sfat al cardinalului îi reapăruse acum în minte.

— Dumneata eşti domnul Colbert? întrebă el.

— Da, sire.

— Slujitor credincios al eminenţei sale, după câte mi a spus eminenţa sa însăşi?

— Da, sire.

— Păstrătorul unei părţi a tainelor sale?

— Ale tuturor.

— Prietenii şi slujitorii eminenţei sale defuncte îmi vor fi dragi, domnule, şi voi avea grijă să fii numit în birou­rile mele.

Colbert făcu o plecăciune.

— Eşti om de cifre, domnule, cred.

— Da, sire.

— Domnul cardinal te folosea în economatul său?

— Mi a acordat această cinste, sire.

— Pentru casa mea n ai făcut niciodată nimic personal, nu i aşa?

— Iertare, sire; eu am avut fericirea de a i da domnu­lui cardinal ideea unei economii care aduce în sipetele ma­iestăţii voastre trei sute de mii de franci în fiecare an.

— Despre ce economii vorbeşti, domnule? întrebă Lu­dovic al XIV lea.

— Maiestatea voastră ştie că cei o sută de elveţieni poartă dantele de argint pe marginea panglicilor lor?

— Fără îndoială.

— Ei bine, sire, eu am făcut propunerea ca la toate aceste panglici să se pună dantele de argint fals; asta nu se bagă de seamă, în schimb o sută de mii de scuzi înseamnă hrana unui regiment timp de un semestru, sau costul a zece mii de muschete bune, sau valoarea unei corăbii cu zece tu­nuri, gata să pornească în larg.

— Ai dreptate – zise Ludovic al XIV lea, uitându se cu şi mai multă atenţie la acest personaj – şi iată, pe le­gea, mea, o economie bine chibzuită. De altminteri, e cara­ghios ca nişte soldaţi să poarte aceleaşi dantele pe care le poartă seniorii.

— Sunt fericit că maiestatea voastră mă încuviinţează – zise Colbert.

— Asta era singura slujbă pe care o aveai pe lângă car­dinal? întrebă regele.

— Eu sunt cel pe care eminenţa sa l a însărcinat să ve­rifice conturile vistieriei statului, sire.

— Ah! făcu Ludovic, care se pregătea să l lase pe Colbert să plece, dar, auzind aceasta, îl opri: Pe dumneata te a însărcinat, aşadar, eminenţa sa să l controlezi pe domnul Fouquet. Şi rezultatul controlului?

— Am găsit deficit, sire; dar, dacă maiestatea voastră binevoieşte să mi îngăduie...

— Vorbeşte, domnule Colbert.

— Trebuie să dau maiestăţii voastre câteva lămuriri.

— Nu i de loc nevoie, domnule. Dumneata, care ai ve­rificat conturile, spune mi ce ai găsit acolo?

— E foarte simplu, sire... Gol peste tot, bani nicăieri.

— Ia seama, domnule; dumneata ataci cu asprime gestiunea domnului Fouquet, care, după câte am auzit spunându se, e totuşi un om priceput.

Colbert se înroşi, pe urmă păli, deoarece simţea că din acel moment intra în luptă cu un om a cărui putere era aproape egală cu puterea celui ce murise.

— Da, sire, un om foarte priceput – repetă el, înclinându se.

— Atunci, dacă domnul Fouquet e un om priceput şi, cu toată priceperea lui, banii lipsesc, a cui e vina?

— Eu nu acuz, sire, constat.

— Foarte bine; fă ţi socotelile dumitale şi adu mi le să le văd şi eu. E deficit, zici? Un deficit poate fi trecător, creditele revin, fondurile se întorc.

— Nu, sire.

— Pentru anul ăsta, se poate, îţi dau dreptate; dar pen­tru anul care vine?

— Anul viitor, sire, vistieria va fi tot aşa de goală ca şi anul ăsta.

— Dar anul celălalt, atunci?

— La fel ca anul viitor.

— Ei, dar ce mi spui dumneata, domnule Colbert?

— Spun că s au făcut cheltuieli pe patru ani înainte.

— Dacă i aşa, vom face un împrumut.

— Vom face trei, sire.

— Voi crea oficii pentru a ie prescrie şi se vor strânge banii cuveniţi din dări.

— Cu neputinţă, sire, căci s au creat oficii peste oficii, ale căror tracte sunt date în alb, în aşa fel că cei ce le cum­pără se folosesc de ele fără să le mai acopere. Iată pentru ce maiestatea voastră nu poate să prescrie. Afară de asta, la fiecare împrumut, domnul intendent superior a dat o tre­ime comision, în aşa măsură că populaţia e stoarsă, fără ca maiestatea voastră să aibă vreun folos.

Regele făcu o mişcare.

— Lămureşte mă, domnule Colbert!

— Maiestatea voastră să şi exprime limpede gândul şi să mi spună în ce privinţă anume s o lămuresc.

— Ai dreptate; totul limpede, nu i aşa?

— Da, sire, limpede. Dumnezeu e Dumnezeu, mai ales fiindcă a făcut lumină.

— Ei bine, de pildă – reluă Ludovic al XIV lea – dacă astăzi, când domnul cardinal e mort şi când eu sunt rege, dacă aş vrea să am bani?

— Maiestatea voastră nu i ar avea.

— Oh, iată ceva ciudat, domnule. Cum, intendentul meu superior nu mi ar putea găsi bani?

Colbert dădu din capul său mare.

— Ce vrei să spui? făcu regele. Veniturile statului sunt oare în aşa hal de înglodate în datorii, încât nu mai sunt venituri?

— Da, sire, în aşa hal.

Regele încruntă din sprâncene.

— Fie! zise el. Voi strânge ordonanţele pentru a obţine de la purtători o scădere a datoriilor, o lichidare convenabilă.

— Cu neputinţă, căci ordonanţele au fost schimbate în bilete, care bilete, pentru simplificarea operaţiilor şi uşurarea folosirii lor, au fost tăiate în atât de multe părţi, încât nu se mai poate recunoaşte originalul.

Ludovic, foarte nervos, se plimba în sus şi în jos, cu sprâncenele mereu încordate.

— Atunci, dacă toate acestea sunt aşa cum spui, domnule Colbert – zise el, oprindu se deodată – înseamnă că voi fi ruinat înainte de a începe să domnesc.

— Sunteţi, într adevăr sire – răspunse netulburatul so­cotitor de cifre.

— Totuşi, domnule, banii trebuie şi fie undeva!

— Da, sire, şi pentru început aduc maiestăţii voastre o notă a fondurilor pe care domnul cardinal Mazarin n a voit să le treacă în testamentul său, nici în vreun alt act, dar mi le a încredinţat mie.

— Dumitale?

— Da, sire, cu porunca de a le pune la dispoziţia ma­iestăţii voastre.

— Cum, în afară de cele patruzeci de milioane?

— Da, sire.

— Domnul de Mazarin mai avea şi alte fonduri?

Colbert se înclină.

— Dar atunci omul ăsta era un sac fără fund! murmură regele. Domnul de Mazarin într o parte, domnul Fouquet în alta... poate mai mult de o sută de milioane pentru ei amândoi! Nu mă mai mir că vistieria mea e goală!

Colbert aşteptă fără să se mişte.

— Şi suma pe care mi o aduci înseamnă barem ceva? întrebă regele.

— Da, sire, suma e destul de rotundă.

— Se ridică la...?

— La treisprezece milioane de livre, sire.

— Treisprezece milioane! strigă Ludovic al XIV lea, tresăltând de bucurie. Treisprezece milioane ai spus, domnule Colbert?

— Am spus treisprezece milioane, da, maiestatea voastră.

— De care nu ştie nimeni?

— De care nu ştie nimeni.

— Care sunt în mâinile dumitale?

— În mâinile mele, da, sire.

— Şi pe care le pot avea?

— În două ceasuri.

— Dar unde se găsesc ele?

— În pivniţa unei case pe care domnul cardinal o avea în oraş şi pe care a binevoit să mi o lase printr o clauză specială, trecută în testamentul său.

— Prin urmare, cunoşti testamentul cardinalului?

— Am o copie, semnată de mâna lui.

— O copie?

— Da, sire, iat o.

Colbert scoase actul din buzunar şi l arătă regelui. Lu­dovic citi articolul în legătură cu donaţia acelei case.

— Dar – zise el – aici e vorba numai de casă, nicăieri nu se pomeneşte de bani.

— Iertare, sire, despre asta stă scris în conştiinţa mea.

— Domnul de Mazarin a avut atâta încredere în dumneata?

— De ce nu, sire?

— El, omul cel mai bănuitor cu putinţă?

— Faţă de mine nu era, sire, după cum maiestatea voas­tră poate să vadă.

Ludovic îşi opri cu admiraţie privirea asupra acestui cap vulgar, însă foarte expresiv.

— Dumneata eşti un om cinstit, domnule Colbert – zise apoi.

— Asta nu e o virtute, sire, e o datorie – răspunse cu răceală Colbert.

— Dar – adăugă Ludovic al XIV lea – aceşti bani nu sunt ai familiei?

— Dacă aceşti bani ar fi fost ai familiei, cardinalul i ar fi trecut în testament laolaltă cu restul averii sale. Dacă aceşti bani ar fi fost ai familiei, cu, care am întocmit actul de donaţie în favoarea maiestăţii voastre, aş fi adăugat şi suma de treisprezece milioane la aceea de patruzeci de mi­lioane ce v a fost oferită.

— Cum – strigă Ludovic al XIV lea – dumneata ai întocmit actul de donaţie, domnule Colbert?

— Da, sire.

— Şi cardinalul nu te a dat afară? adăugă cu naivitate regele.

— I am spus eminenţei sale că maiestatea voastră nu va primi nimic – răspunse Colbert cu acelaşi ton liniştit pe care l am arătat şi care, chiar în situaţiile cele mai obişnuite, avea ceva solemn.

Ludovic îşi trecu palma peste frunte.

— Oh – murmură el în şoaptă – sunt încă prea tânăr ca să le pot porunci oamenilor!

Colbert stătea şi aştepta sfârşitul acestui monolog lăun­tric. Îl văzu apoi pe Ludovic al XIV lea înălţându şi capul.

— La ce oră să aduc maiestăţii voastre banii? întrebă el.

— În astă noapte, la ceasurile unsprezece. Doresc ca ni­meni să nu ştie că am aceşti bani.

Colbert nu răspunse nimic, ca şi cum acest lucru n ar fi fost spus pentru el.

— Suma e în lingouri sau în monedă aur?

— În monedă aur, sire.

— Bine.

— Unde s o aduc?

— La Luvru. Mulţumesc, domnule Colbert.

Colbert se înclină şi ieşi.

— Treisprezece milioane! exclamă Ludovic al XIV lea când rămase singur. Dar asta e un vis!

Apoi lăsă să i cadă fruntea în podul palmelor, ca şi cum ar fi vrut să adoarmă. După o clipă însă, îşi înălţă din nou capul, îşi scutură frumoasa lui perucă, se ridică şi, deschizând cu mişcări repezi fereastra, îşi scaldă fruntea înfierbântată în aerul răcoros al dimineţii care îi aducea mireasma înţepătoare a copacilor şi dulcele parfum al florilor.

Zorile strălucitoare se înălţau la orizont şi cele dintâi raze ale soarelui încununară cu lumina lor vie fruntea tânărului rege.

— Aceste zori sunt zorile domniei mele – silabisi Ludovic al XIV lea. Să fie oare o prevestire pe care mi o trimiţi de sus, Dumnezeule atotputernic?...

PRIMA ZI A REGALITĂŢII LUI

LUDOVIC AL XIV LEA
Dimineaţa, vestea morţii cardinalului se răspândi în tot castelul şi, din castel, în tot oraşul.

Miniştrii Fouquet, Lyonne şi Letellier intrară în sala de şedinţe, pentru a ţine consiliu. Regele îi chemă însă în­dată la el.

— Domnilor – le vorbi suveranul – domnul cardinal nu mai e. Cât a trait l am lăsat să mi cârmuiască treburile; dar acum înţeleg să guvernez eu însumi. Îmi veţi da sfatul atunci când vi l voi cere. Puteţi pleca.

Miniştrii se priviră uluiţi unul pe altul. Dacă îşi ascun­deau un zâmbet, o făceau cu mari sforţări, întrucât ştiau că Prinţul, crescut departe de cunoaşterea treburilor politice, îşi lua asupră şi, din amor propriu, o sarcină prea grea pentru puterile lui.

Fouquet se despărţi, de colegii lui la capătul scării, spunându le:

— Domnilor, de aici înainte noi vom avea mai pu­ţine griji.

Şi se urcă foarte voios în trăsura lui.

Ceilalţi, oarecum neliniştiţi de întorsătura pe care o luau evenimentele, reveniră împreună la Paris.

Pe la ceasurile zece, regele trecu în apartamentele mamei sale, cu care avu o întrevedere strict particulară; apoi, după masă, se urcă în trăsura închisă şi nu coborî decât la Luvru. Aici primi multă lume, încercând o anumită plăcere în a observa şovăiala tuturor şi curiozitatea fiecăruia.

Spre seară, porunci ca porţile Luvrului să fie închise, în afară de una singură, aceea care da înspre chei. În acest loc puse de strajă două sute de elveţieni care nu vorbeau o boabă franţuzeşte, cu consemnul sa lase să intre tot ce va fi balot, dar nimic altceva, şi să nu lase să iasă nimic.

La ceasurile unsprezece punct, auzi sub portic uruitul unui car încărcat, apoi al altuia, pe urmă al unui al treilea. După care, poarta scârţâi înfundat din ţâţâni, închizându se. Puţin după aceea, cineva râcâi cu unghia în uşa cabinetului. Regele deschise el însuşi şi l văzu pe Colbert, ale cărui prime cu­vinte fură acestea:

— Banii sunt în pivniţa maiestăţii voastre.

Ludovic coborî numaidecât, să vadă cu ochii lui butoia­şele încărcate cu piese de aur şi argint, pe care, sub supra­vegherea lui Colbert, patru oameni le rostogoleau într o hrubă a cărei cheie regele i o dăduse lui Colbert în aceeaşi dimineaţă. După ce le văzu, Ludovic se întoarse în aparta­mentul sau, urmat de Colbert, care nu şi încălzise proverbiala lui răceală nici măcar cu o rază de satisfacţie personală.

— Domnule – îl întrebă regele – cu ce vrei să te rasplătesc pentru credinţa şi cinstea dumitale?

— Cu nimic, sire.

— Cum, cu nimic? Nici chiar dacă ţi aş da prilejul de a mă sluji?

— Chiar dacă maiestatea voastră nu mi ar da acest pri­lej, nu aş sluji o cu mai puţină tragere de inimă. Îmi e cu neputinţă să nu fiu cel mai credincios servitor al regelui.

— Vei fi intendentul meu, domnule Colbert.

— Dar există un intendent superior, sire.

— Ştiu.

— Sire, intendentul superior este omul cel mai puternic din regat.

— Ah! strigă Ludovic, roşindu se. Crezi, într adevăr?

— În opt zile mă va strivi, sire; căci, oricum, maies­tatea voastră îmi încredinţează un control unde puterea este absolut necesară. Un intendent sub intendentul superior e un grad inferior.