Vicontele de Bragelonne

Gloata curioşilor se ţinea după valeţii cu fireturi de aur, printre care, zărindu l pe intendent şi pe secretar, mulţi credeau că l văd pe stăpân şi pe prietenul lui. Cât despre Buckingham, îmbrăcat foarte simplu, cu o vestă de mătase cenuşie şi cu o haină până la genunchi, de catifea violetă, cu pălăria trasă pe ochi, fără decoraţii şi broderii, nu era luat în seamă mai mult decât era de Wardes, îmbrăcat în negru ca un procuror.

Oamenii ducelui primiseră însărcinarea să aştepte la ţărm cu o barcă pregătită pentru transportarea stăpânului lor, dar fără a veni să l ia mai înainte ca el sau prietenul lui să i fi chemat. Orice ar vedea că se întâmplă! adăugase el apăsând pe aceste cuvinte, în aşa fel ca ele să fie bine înţelese.

După câţiva paşi făcuţi pe plajă, Buckingham îi spuse lui de Wardes:

— Cred, domnule, că a sosit vremea să ne luăm rămas bun. Uite, marea se umflă, în zece minute ea se va întinde aşa de mult peste nisipul pe care călcăm, încât nu vom mai avea unde să punem piciorul.

— Milord, sunt la dispoziţia dumitale, numai că...

— Numai că ne aflăm încă pe pământul regelui, nu i aşa?

— Asta vream să spun.

— Ei bine, atunci vino; se află acolo, după cum vezi, un fel de insuliţă înconjurată de o apă mică; apa creşte însă necontenit şi insuliţa tinde să dispară din minut în minut. Această insulă îi aparţine lui Dumnezeu, căci ca se află între fluxul şi refluxul mării, astfel că regele n o are trecută pe hărţile sale. O vezi?

— O văd. Dar acum nu putem să ajungem la ea fără să ne udăm la picioare.

— Da, însă observă că ea formează un dâmb destul de înalt şi că apa creşte de jur împrejur, ocolindu i vârful. Înseamnă că ne vom putea întâlni foarte bine pe acea mică scenă. Ce părere ai?

— Eu voi socoti bine ales orice loc unde spada mea va avea cinstea de a se încrucişa cu a dumitale, milord.

— Ei bine, dacă i aşa, haide. Îmi pare nespus de rău că te voi sili să te uzi la picioare, domnule de Wardes, dar va trebui, cred, să i poţi spune regelui: "Sire, nu m am duelat pe pământul maiestăţii voastre". E poate ceva cam subtil în asta, dar, de când cu Port Royal ul, dumneavoastră plutiţi în subtilităţi. Oh, să nu ne plângem însă, asta vă face să aveţi un spirit plin de farmec şi care nu vă aparţine decât dumneavoastră, francezilor. Dacă vrei, să ne grăbim,

domnule de Wardes, căci, iată, marea se umflă şi noaptea se lasă.

— Dacă nu merg mai repede, milord, este fiindcă nu vreau să ţi o iau înainte. Nu te ai udat, domnule duce?

— Până acum nu. Dar ia priveşte colo: caraghioşii aceia ai mei se tem să nu ne înecăm şi sunt gata să ne sară în ajutor cu barca. Iată i cum saltă pe crestele valurilor şi ce ciudaţi par; dar asta îmi dă rău de mare. N ai vrea să ne întoarcem cu spatele la ei?

— Dacă te vei întoarce cu spatele la ei, vei avea soarele în faţă, milord.

— Oh, soarele e slab la ceasul acesta şi va dispare în curând; nu te nelinişti în privinţa asta.

— Cum doreşti, milord; dacă mi am spus părerea, am făcut o din delicateţe.

— Ştiu, domnule de Wardes, şi ţi apreciez observaţia. Nu vrei să ne scoatem hainele?

— Cum hotărăşti, milord.

— E mai comod.

— Atunci, sunt gata.

— Spune mi, domnule de Wardes, dar deschis, fără nici o jenă, te simţi cumva prost pe nisipul acesta ud, sau te mai consideri încă pe teritoriu francez? Dacă da, ne putem bate în Anglia sau pe puntea iahtului meu.

— E foarte bine aici, milord; atât doar, am onoarea de a ţi atrage atenţia, că marea creşte mereu, astfel încât abia vom avea timp...

Buckingham făcu un semn de încuviinţare, îşi scoase haina şi o aruncă pe nisip. De Wardes făcu la fel. Cele două trupuri, albe ca nişte stafii pentru cei care le priveau de pe ţărm, se desenau clare în umbra roşie violetă ce cobora din cer.

— Pe legea mea, domnule duce, nu vom putea face nici o mişcare aici! zise de Wardes. Nu simţi cum se afundă picioarele în nisip?

— Sunt îngropat până la glezne – răspunse Buckingham, fără să mai vorbesc de apa care ne pătrunde.

— Eu sunt ud tot... În gardă, domnule duce!

De Wardes trase spada din teacă. Ducele îl imită.

— Domnule de Wardes – spuse atunci Buckingham – un ultim cuvânt, te rog... Mă bat cu dumneata fiindcă nu te iubesc, fiindcă mi ai sfâşiat inima luând în râs o anumită pasiune a mea, pe care o mărturisesc în clipa de faţă şi pentru care aş fi foarte fericit să mi dau viaţa. Eşti un om rău, domnule de Wardes, şi vreau să fac toate sforţările pentru a te ucide; căci, simt asta, dacă nu vei muri în această luptă, vei face mai târziu mult rău prietenilor mei. Iată ce aveam să ţi spun, domnule de Wardes.

Şi Buckingham salută.

— Iar eu, milord, iată ce am a ţi răspunde: nu te am urât mai înainte; dar acum, că ai ghicit cu cine ai de a face, te urăsc şi mă voi strădui din toate puterile mele să te ucid.

Şi de Wardes îl salută la rându i pe Buckingham.

În aceeaşi clipă, spadele li se încrucişară; două fulgere se întâlniră în întuneric. Lamele de oţel se căutau, se aştep­tau, se atingeau. Dar amândoi erau buni spadasini; primele mişcări nu duseră la nici un rezultat.

Noaptea se lăsase repede. Bezna era atât de adâncă, încât atacau şi se apărau călăuziţi numai de instinct. Deodată, de Wardes simţi că spada lui se oprise în ceva: îl împunsese pe Buckingham în umăr. Spada ducelui se lăsă în jos, o dată cu braţul.

— Oh! făcu el.

— Atins, nu i aşa, milord? zise de Wardes, retrăgându se doi paşi înapoi.

— Da, domnule, însă uşor.

— Totuşi, ai ieşit din gardă.

— E prima senzaţie produsă de fierul rece; dar mi am revenit. Să reîncepem, te rog, domnule. Şi, degajând cu o sinistră avântare a spadei, ducele zgârie pieptul marchizului. Atins, de asemeni – zise el.

— Nu – răspunse de Wardes, rămânând nemişcat.

— Nu se poate! Îţi văd cămaşa roşie! strigă Buckingham.

— Atunci – mârâi de Wardes furios – atunci... primeşte!

Şi, fandând cu pricepere, străpunse antebraţul lui Buckingham. Vârful spadei trecu printre cele două oase. Buckingham îşi simţi braţul drept paralizat; întinse braţul stâng, înhăţă spada, gata să i cadă din mâna amorţită, şi, înainte ca de Wardes să se fi pus în gardă, îi străpunse pieptul. De Wardes se clătină, genunchii i se îndoiră şi, lăsându şi spada înfiptă în braţul ducelui, căzu în apă, care se înroşi cu un reflex mai real decât acela răsfrânt din norii amurgului.

De Wardes nu murise. Dar îşi dădea seama de primejdia îngrozitoare ce l ameninţa: marea avea să l înghită. Ducele simţi şi el primejdia. Cu un efort brusc şi cu un strigăt ascuţit de durere, smulse spada înfiptă în braţul lui şi, întorcându se către de Wardes, îl întrebă:

— Ai murit, marchize?

— Nu – răspunse de Wardes cu glasul înăbuşit de sângele ce i năvălea din plămâni spre gâtlej – dar nu mai am mult.

— Ei bine, ce i de făcut? Să vedem, poţi merge?

Buckingham îl ridică într un genunchi.

— Cu neputinţă – rosti de Wardes. Apoi, recăzând, murmură: Cheamă ţi oamenii, sau mă înec.

— Haide! strigă Buckingham. Hei, cei din barcă! Veniţi repede, repede!

Barca începu să înainteze pe apă, dând din toate vâslele. Dar marea creştea mai repede decât putea să alerge barca. Buckingham văzu că de Wardes era gata să fie acoperit de un talaz; cu braţul său stâng, teafăr şi nerănit, îl cuprinse de grumaz şi l trase mai sus. Valul se revărsă până în dreptul brâului, dar nu l putu mişca din loc. Ducele porni apoi spre ţărm. Dar abia făcu zece paşi, că un al doilea talaz, mai mare, mai ameninţător, mai furios decât primul, îl lovi în coşul pieptului, îl prăvăli la pământ şi îl acoperi. Apoi, la reflux, trupul ducelui şi al lui de Wardes rămaseră întinse pe nisip. De Wardes leşinase.

În acel moment, patru mateloţi ai ducelui, înţelegând primejdia, se aruncară în apă şi, într o secundă, fură lângă Buckingham. Mare le fu spaima când îl văzură pe stăpânul lor plin de sânge pe măsură ce apa se scurgea de pe el spre genunchi şi spre picioare. Voiră să l ia pe braţe.

— Nu, nu! zise ducele. La ţărm, marchizul, la ţărm!

— Moarte! Moarte francezului! strigară surd englezii.

— Caraghioşilor! se răsti ducele, rididându se cu un gest superb şi împroşcându i cu sânge. Supuneţi vă! Domnul de Wardes la ţărm, domnul de Wardes la adăpost de orice pericol, altfel vă spânzur pe toţi!

Între timp se apropiase şi barca. Secretarul şi intendentul săriră la rândul lor în apă şi veniră lângă marchiz. Acesta nu mai dădea semne de viaţă.

— Veţi răspunde cu capul de acest om! zise ducele. La ţărm! Domnul de Wardes la ţărm!

Fu luat pe braţe şi fu dus pe nisipul uscat, unde marea nu ajungea niciodată. Câţiva curioşi, precum şi vreo cinci şase pescari, se strânseseră la mal, atraşi acolo de neobişnuitul spectacol al celor doi oameni care se duelau în apa ce le ajungea până la genunchi. Pescarii, văzând că vine spre ei un grup de oameni ducând pe braţe un rănit, intrară şi ei până la glezne în apă. Englezii le dădură rănitul în clipa când acesta începea să şi redeschidă ochii. Apa sărată a mării şi nisipul mărunt îi pătrunseseră în răni, pricinuindu i dureri de nedescris.

Secretarul ducelui scoase din buzunar o pungă plină şi i o înmână celui care părea mai vrednic dintre cei de faţă.

— Din partea stăpânului meu, milordul duce de Buckingham – îi spuse el – pentru a i se da domnului marchiz de Wardes toate îngrijirile ce se pot găsi.

Şi se reîntoarse, urmat de ai lui, până la barca în care se urcase cu mare greutate Buckingham, dar numai după ce văzuse că de Wardes era în afară de orice primejdie.

Marea crescuse şi mai mult; hainele brodate şi cingătorile de mătase fură năpădite de apă. Multe pălării fură luate de valuri. Cât despre hainele milordului duce şi a lui de Wardes, acestea fuseseră împinse de flux până la ţărm. De Wardes fu înfăşurat în haina ducelui, crezându se că era a lui, şi fu dus pe braţe spre oraş.

XXXIV

ÎNTREITA IUBIRE
După plecarea lui Buckingham, de Guiche îşi închipui că lumea era acum numai a lui, fără a o mai împărţi cu nimeni.

DOMNUL, care nu mai avea nici un motiv să fie gelos şi care, de altminteri, se lăsa tot mai mult în voia cavalerului de Lorraine, îngăduia în casa lui mai multă libertate decât ar fi putut să dorească chiar cei mai pretenţioşi.

La rândul său, regele, care prinsese gustul de a sta în preajma Prinţesei, născocea petreceri după petreceri pentru a face şederea la Paris cât mai plăcută; astfel că nu era zi fără o serbare la Palatul Regal sau fără o recepţie la Prinţ. Regele pusese să se facă pregătiri la Fontainebleau, unde avea să primească întreaga curte, şi toată lumea era pe picior de plecare.

Prinţesa ducea viaţa cea mai ocupată cu putinţă. Glasul ei, pana sa, nu mai aveau nici o clipă de răgaz. Convorbirile cu de Guiche căpătau încetul cu încetul acel interes în care nu se putea să nu se recunoască preludiile marilor pasiuni. Când ochii se înduioşează într o discuţie despre culorile sto­felor, când petreci un ceas vorbind despre calităţile şi parfumul unui flacon sau ale unei flori, sunt în acest soi de convorbiri cuvinte pe care toată lumea le aude, dar sunt şi gesturi sau suspine pe care nu toată lumea poate să le vadă.

După ce DOAMNA vorbise destul cu domnul de Guiche, vorbea şi cu regele, care venea s o vadă cu regularitate în fiecare zi. Se juca, se făceau versuri, se alegeau devize şi embleme; primăvara aceasta nu era numai primăvara naturii, era tinereţea unei curţi întregi.

Regele era tânăr, frumos şi mai galant ca oricine altul. Iubea ca un îndrăgostit toate femeile, chiar şi pe regină, soţia lui. Dar marele rege era omul cel mai sfios sau cel mai rezervat din regatul său, încât nu şi mărturisise nici măcar lui însuşi simţămintele proprii. Această sfială îl reţinea în marginile simplei politeţi, şi nici o femeie nu putea să se laude că era preferată faţă de altele. Se putea presimţi că ziua când el îşi va declara imboldurile sufleteşti va fi aurora unei noi suveranităţi; dar el nu se declara. Domnul de Guiche se folosea de acest lucru, rămânând regele întregii curţi amoroase. Se spunea că i trăsese clopotele domnişoarei de Montalais, se spunea că i sfârâiau călcâiele după domni­şoara de Châtillon; acum însă aproape că nu se mai uita la nici o femeie de la curte. N avea ochi şi urechi decât pentru una singură. De aceea căută pe nesimţite să şi cuce­rească un loc în casa DOMNULUI, care l iubea şi l reţinea cât mai mult în preajma lui. Sălbatic din fire, fusese greu de ţinut pe loc înainte de venirea Prinţesei; după sosirea ei nu i mai venea să părăsească palatul. Lucru care, observat de toată lumea, fu înregistrat mai ales de geniul rău al casei, cavalerul de Lorraine, căruia DOMNUL îi arăta o deosebită simpatie, fiindcă era totdeauna vesel, chiar şi în răutăţile sale, şi avea mult duh, ceea ce făcea ca timpul să treacă într un mod mai plăcut.

Cavalerul de Lorraine, spunem, văzând că de Guiche ameninţa să l îndepărteze, recurse la un mijloc ce nu putea da greş. Dispăru, lăsându l pe Prinţ în încurcătură. În prima zi a dispariţiei sale, DOMNUL aproape nu i simţi lipsa, căci de Guiche era alături şi, în afară de convorbirile cu DOAMNA, el îşi consacră cu eroism ceasurile din zi şi din noapte Prinţului. A doua zi însă, nevăzând pe nici unul în jurul său, Prinţul întrebă unde e cavalerul. I se răspunse că nimeni nu ştia nimic.

De Guiche, după ce şi petrecuse dimineaţa alegând bro­derii şi franjuri cu DOAMNA, veni să l consoleze pe Prinţ. Dar după masă mai erau de cercetat nişte lalele şi de preţuit nişte ametiste: de Guiche se reîntoarse în salonul DOAMNEI.

Prinţul rămase iarăşi singur; era ora când îşi făcea toaleta; se pomeni dintr o dată că e cel mai nenorocit dintre oameni şi întrebă din nou dacă se primise vreo veste de la cavaler.

— Nimeni nu ştie unde ar putea fi găsit domnul cavaler – fu răspunsul care i se dădu.

DOMNUL, neştiind cum să şi mai omoare urâtul, se duse în haină de casă şi cu scufie pe cap la DOAMNA. Aici se aflau o mulţime de tineri care râdeau şi şuşoteau în toate colţurile: ici un grup de femei chicoteau pe înfundate în jurul unui bărbat; dincolo, Manicamp şi Malicorne erau răpiţi de Montalais, de domnişoara de Tonnay Charente şi de alte două fete vesele. Mai departe, DOAMNA sta aşezată pe perne, iar de Guiche, în genunchi lângă ea, ţinea întinsă palma plină de perle şi pietre preţioase, dintre care Prinţesa le arăta cu degetul ei subţire şi alb pe cele care i plăceau mai mult. În alt colţ, un cântăreţ din chitară îngâna nişte melodii spaniole după care Prinţesa se înnebunea de când le auzise cântate, cu o anumită melancolie, pentru regina cea tânără: numai că, ceea ce spaniola murmura cu pleoapele umezite de lacrimi, englezoaica fredona cu un surâs ce lăsa să i se vadă dinţii de sidef. Acest salon, astfel populat, prezenta cea mai veselă imagine a plăcerii.

Intrând, Prinţul fu surprins să vadă acolo atâta lume care se distra fără el. Fu atât de gelos, încât nu se putu stăpâni să nu strige, ca un copil:

— Cum, vă veseliţi aici, şi eu mă plictisesc singur?

Vocea lui fu ca o bubuitură de tunet ce întrerupe dintr o dată ciripitul păsărelelor într un frunziş; se făcu o tăcere adâncă. De Guiche sări numaidecât în picioare. Malicorne se făcu mic în dosul rochiei domnişoarei de Montalais. Manicamp înalţă capul şi luă poziţia şi aerul cel mai ceremonios. Chita­ristul vârî chitara sub o masă şi trase covorul ca să n o vadă Prinţul. Singură DOAMNA nu se mişcă de la locul ei şi, zâmbindu i soţului, îi răspunse:

— Ştiam că e ceasul când îţi faci toaleta.

— Şi care a fost ales pentru distracţii! bombăni Prinţul.

Această replică plină de supărare fu semnalul împrăştierii: femeile se risipiră ca un stol de păsări speriate; cântăreţul din chitară se topi ca o umbră; Malicorne, apărat de Montalais, care şi întindea poalele rochiei, se strecură în dosul unei tapiserii. Cât despre Manicamp, el sări în ajutorul lui de Guiche, care, fireşte, rămăsese alături de DOAMNA, şi amândoi înfruntară ciocnirea, laolaltă cu Prinţesa. Contele era prea fericit ca să se supere pe soţ; dar Prinţul era pornit împotriva soţiei lui. Acestuia îi trebuia un motiv de ceartă; îl căuta cu tot dinadinsul, şi plecarea grăbită a celor de acolo, care se veseleau înainte de venirea lui şi păreau atât de tulburaţi de prezenţa sa, îi sluji ca pretext.

— Pentru ce fug toţi la ivirea mea? zise el pe un ton morocănos.

DOAMNA răspunse cu răceală că, de câte ori apare stăpânul, familia se retrage la o parte, din respect. Şi, rostind aceste cuvinte, ea făcu o strâmbătură atât de caraghioasă şi atât de glumeaţă, că de Guiche şi Manicamp nu se putură stăpâni şi izbucniră în râs. Prinţesa îi imită. Voioşia lor îl cuprinse şi pe Prinţ, care se văzu silit să se aşeze, deoarece, râzând, îşi pierdea mult din gravitatea sa. În sfârşit, el încetă să râdă, dar mânia îi spori. Era mai furios acum, din pricină că se lăsase cuprins de râs, decât fusese în clipa când îi văzuse pe ceilalţi râzând. Îl privea pe Manicamp cu ochi mari, neîndrăznind să şi descarce mânia pe contele de Guiche.

Dar la un semn poate prea dispreţuitor, Manicamp şi de Guiche ieşiră. Astfel că Prinţesa rămase singură, începu să şi strângă cu un aer trist perlele, fără a mai zâmbi măcar, şi vorbi încă şi mai puţin.

— Observ fără nici un fel de greutate – zise Prinţul – că sunt primit ca un străin la dumneata, doamnă.

Şi ieşi foarte întărâtat. În cale se întâlni cu Montalais, care stătea în aticameră.

— E plăcut să vină cineva să vă vadă – zise el – dar numai de la uşă.

Montalais făcu plecăciunea cea mai adâncă.

— Nu înţeleg – zise ea – ceea ce alteţa voastră regală îmi face cinstea de a mi spune.

— Spun, domnişoară, că atunci când râdeţi cu toţii în apartamentul DOAMNEI, e musafir nepoftit cel ce nu rămâne afară.

— Alteţa voastră regală nu se gândeşte la sine, de bună seamă, când spune asta.

— Dimpotrivă, domnişoară, tocmai despre mine vorbesc, tocmai la mine mă gândesc. E limpede, n am motive să mă mândresc cu primirile ce mi se fac aici. Cum, într o zi când la DOAMNA, adică la mine, se strânge lume şi se face muzică, într o zi când vreau să mă distrez şi eu puţin, toţi fug... Ah, am ajuns, aşadar, spaima tuturor, încât toţi se retrag când mă văd?... Înseamnă oare că se petrec aici lucruri urâte în absenţa mea?

— Dar – răspunse Montalais – nu s a făcut astăzi nimic în plus, monseniore, faţă de ceea ce se face în toate zilele.

— Cum, în toate zilele se râde aşa?

— Da, monseniore.

— În toate zilele sunt aici grupuri ca acelea pe care le am văzut acum?

— Mereu la fel, monseniore.

— Şi, în fine, în toate zilele se zdrăngăneşte la stru­nele acelea?

— Monseniore, chitara s a întâmplat să fie astăzi; dar când n avem chitară, avem lăute şi flaute; femeile se plicti­sesc fără muzică.

— Mă rog! Dar bărbaţii aceia?

— Care bărbaţi, monseniore?

— Domnul de Guiche, domnul de Manicamp şi ceilalţi.

— Toţi fac parte din casa monseniorului.

— Da, da, ai dreptate, domnişoară.

Şi Prinţul intră în apartamentele sale. Era foarte abătut. Se trânti în cel mai adânc fotoliu, fără a se mai privi în oglindă.

— Unde poate să fie cavalerul? se întrebă el.

În apropierea Prinţului se afla un valet. Acesta îi auzi întrebarea.

— Nu se ştie, monseniore.

— Iarăşi acest răspuns!... Primul care mi va mai răs­punde: "Nu se ştie", va fi izgonit de aici.

Toată lumea, auzind aceasta, fugi din preajma Prinţului, aşa cum fugise şi din preajma Prinţesei. Atunci, Prinţul fu cuprins de o furie nespusă. Dădu cu piciorul într un scrin, care se rostogoli pe parchet, sfărâmându se în treizeci de bu­căţi. Apoi, cu cel mai mare sânge rece, trecu în galerie şi răsturnă rând pe rând un vas de smalţ, un ibric de porfir şi un candelabru de bronz. Totul făcu un zgomot asurzitor. Oamenii băgară capetele pe uşi.

— Ce doreşte monseniorul? cuteză să întrebe cu sfială căpitanul gărzilor.

— Fac muzică – răspunse monseniorul scrâşnind din dinţi.

Căpitanul gărzilor trimise să fie chemat în grabă medicul alteţei sale regale. Dar, înaintea medicului, sosi Malicorne, care i spuse Prinţului:

— Monseniore, domnul cavaler de Lorraine mă urmează.

Prinţul îl privi atunci pe Malicorne şi i zâmbi recunoscă­tor. Într adevăr, cavalerul de Lorraine intra pe uşă.

XXXV

GELOZIA DOMNULUI DE LORRAINE
Ducele de Orléans scoase un strigăt de mulţumire când îl zări pe cavalerul de Lorraine.

— Ah, ce fericire! exclamă el. Prin ce întâmplare te mai putem vedea? N ai dispărut, aşa după cum se spunea?

— Ba da, monseniore.

— Un capriciu?

— Un capriciu? Eu să am capricii faţă de alteţa voastră? Respectul...

— Lasă încolo respectul, de care nu mi ai dat dovadă niciodată. Te dezleg de el. Pentru ce ai plecat?

— Pentru că i eram întru totul de prisos monseniorului.

— Fii mai lămurit.

— Monseniorul are în preajma sa oameni mult mai distractivi decât aş putea fi eu. Nu mă simt în stare să lupt; de aceea m am retras.

— Toată această rezervă n o văd întemeiată. Care sunt oamenii contra cărora nu vrei să lupţi? Guiche?

— Nu numesc pe nimeni.

— Dar e absurd! Te stinghereşte Guiche?

— Nu spun asta, monseniore! Nu mă faceţi să vorbesc , ştiţi prea bine că de Guiche este unul dintre prietenii noştri buni.

— Atunci cine?

— Iertaţi mă, monseniore, dar să schimbăm vorba, vă rog.

Cavalerul ştia foarte bine că setea şi curiozitatea se aţâţă cu atât mai mult atunci când înlături băutura sau explicaţiile.

— Nu, vreau să aflu pentru ce ai dispărut!

— Ei bine, am să v o spun; dar să n o luaţi în nume de rău.

— Vorbeşte!

— Mi am dat seama că devenisem stânjenitor.

— Pentru cine?

— Pentru DOAMNA.

— Cum asta? rosti Prinţul uimit.

— Foarte simplu: DOAMNA e poate geloasă de prietenia pe care binevoiţi să mi o acordaţi.

— Ţi a mărturisit o ea?

— Monseniore, DOAMNA nu mi adresează niciodată cuvântul, mai ales de la o vreme încoace.

— De când?

— Din clipa când domnul de Guiche, plăcându i mai mult decât mine, e primit la orice oră.

Prinţul roşi.

— La orice oră?... Ce înseamnă cuvintele acestea, cavalere? zise el cu asprime.

— Vedeţi dar, monseniore, că am izbutit să vă supăr? Ştiam că aşa are să se întâmple.

— Nu mă superi, însă rosteşti vorbele cam la repezeală, întrucât DOAMNA îl preferă pe Guiche mai mult decât pe dumneata?

— Nu voi mai spune nimic – zise cavalerul cu un salut plin de ceremonie.

— Dimpotrivă, vreau să vorbeşti. Dacă te ai retras din pricina asta, înseamnă că eşti gelos.

— Se cuvine să fii gelos atunci când iubeşti, monseniore; oare alteţa voastră nu e gelos pe DOAMNA? Dacă alteţa voastră ar vedea întotdeauna pe cineva în preajma DOAMNEI, pe cineva tratat cu prea multă îngăduinţă, n ar intra la gânduri? Ne apărăm prietenii la fel ca şi iubirea. Alteţa voastră regală mi a făcut uneori marea cinste de a mă numi prietenul său.

— Da, da, însă iată încă un cuvânt cu două înţelesuri; cavalere, ai astăzi o conversaţie nefericită.

— Care cuvânt, monseniore?

— Ai spus cineva tratat cu prea multa îngăduinţă... Ce înţelegi dumneata prin această îngăduinţă?

— Ceva foarte simplu, monseniore – răspunse cavalerul cu o mare voie bună. Astfel, de pildă, când un soţ vede că soţia lui cheamă de preferinţă pe cutare sau cutare bărbat lângă ea, când acest bărbat se găseşte totdeauna la căpătâiul patului ei sau la portiera trăsurii sale, când în marginea poale­lor rochiilor soţiei se găseşte oricând un locşor unde să calce piciorul acestui bărbat, când amândoi se întâlnesc în afara subiectelor conversaţiei, când floarea uneia este de aceeaşi culoare cu paglica celuilalt, când muzica se face în apar­tament, iar supeul se ia în dormitor, când, la apariţia soţului, toţi amuţesc în jurul soţiei, când soţul se pomeneşte pe neaşteptate că are drept prieten pe cel mai îndatoritor, pe cel mai tandru dintre bărbaţi, deşi, cu opt zile mai înainte, acesta părea cel mai puţin al lui... atunci...